ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2776/2015

Decizia nr. 2776/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 12 ianuarie 2015

reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul , solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 23 octombrie1999 din culpa exclusivă a pârâtului, revenirea la numele avut înainte de căsătorie, stabilirea domiciliului minorului la domiciliul reclamantei, exercitarea autorității părintești în comun, stabilirea contribuției pârâtului la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorului, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu desfacerea căsătoriei prin consimțământ sau din culpă comună, fără motivare. A precizat că este de acord cu stabilirea domiciliului minorului la domiciliul mamei și exercitarea autorității părintești în comun, solicitând stabilirea unui program de vizită.

Prin sentința civilă nr. 3523 din 7 mai 2015 Judecătoria Brăila, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Pentru a hotărî astfel această instanță a reținut că părțile nu au locuința în țară, iar la dosarul cauzei nu există o dovadă din care să rezulte acordul acestora pentru ca cererea de divorț să fie introdusă la oricare judecătorie din România.

Reclamanta a arătat că locuiește împreună cu minorul în Italia, iar pârâtul lucrează în Italia, având reședința în această țară.

S-a mai reținut că, potrivit art. 914 alin. (2) C. proc. civ., „Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.”

Prin sentința civilă nr. 6939 din 2 octombrie 2015, Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea stabilirii instanței competente.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că în situația în care soții nu au domiciliul comun în București, sectorul 5, iar aceștia locuiesc în străinătate,

prin art. 915 alin. (2) C. proc. civ. republicat (anterior art. 914 alin. (2) C. proc. civ.) legiuitorul dă în mod expres părților posibilitatea de a înlătura competența Judecătoriei sectorului 5 București, fără a circumstanția în vreun fel condițiile în care ar putea face acest lucru.

S-a mai reținut că această interpretare poate părea în contra prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care vorbește despre un „acord”, pe care multe instanțe l-au interpretat ca fiind expres, scris, prealabil, însă este similară interpretării date unanim în doctrină și jurisprudență într-un alt caz, cel al prevederilor art. 126 C. proc. civ., care reia dispozițiile art. 19 C. proc. civ. de la 1865.

Textul art. 126 C. proc. civ. prevede în mod expres că părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care pot dispune să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial, în afară de cazul în care această competență ar fi exclusivă. Or, în acest caz textul nu se mărginește la a face referire la o convenție a părților, ca art. 915 alin. (2) C. proc. civ., ci circumstanțiază acordul, care trebuie să fie scris sau declarație verbală în fața instanței.

S-a apreciat că legiuitorul a urmărit să faciliteze accesul cetățenilor români la instanțe, iar acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie interpretat în mod restrictiv, în sensul că trebuie să fie unul prealabil, scris, semnat și datat, putând fi și unul tacit, atât timp cât din atitudinea părților rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorț să fie soluționată de instanța sesizată de către reclamant.

În cauză, voința reclamantei de a se judeca la Judecătoria Brăila a devenit evidentă odată cu introducerea acțiunii pe rolul Judecătoriei Brăila, iar pârâtul a acceptat competența acestei instanțe chiar prin întâmpinarea depusă la dosar, care are și caracter de cerere reconvențională, solicitând a i se încuviința un program de legături personale cu minorul, fără a invoca excepția necompetenței teritoriale și neridicând obiecții cu privire la competența instanței, neconsiderându-se dezavantajat de alegerea reclamantei cu privire la instanță. În plus, la termenul la care Judecătoria Brăila a ridicat excepția necompetenței teritoriale, ambele părți au solicitat respingerea acesteia, atitudine din care rezultă acordul neîndoielnic al acestora de a se judeca la Judecătoria Brăila.

S-a apreciat că până la verificarea competenței de către Judecătoria Brăila exista acordul părților privind alegerea instanței competente să judece divorțul, iar faptul că în fața Judecătoriei sectorului 5 părțile au depus un acord scris privind alegerea competenței acestei instanțe nu mai poate fi luat în considerare atât timp cât acestea își exprimaseră anterior acordul în fața Judecătoriei Brăila.

Înalta Curte de Casație și Justiție, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, pentru următoarele considerente:

Reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul , solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 23 octombrie1999 din culpa exclusivă a pârâtului, revenirea la numele avut înainte de căsătorie, stabilirea domiciliului minorului la domiciliul reclamantei, exercitarea autorității părintești în comun, stabilirea contribuției pârâtului la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorului, cu cheltuieli de judecată.

Conform art. 914 alin. (2) C. proc. civ. în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată (12 ianuarie 2015): „Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București”.

În cauză se reține că reclamanta este rezident permanent în Italia, așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 8 din Dosarul nr. x/196/2015 al Judecătoriei Brăila, conform adeverinței de înscriere în evidența populației pentru cetățenii Uniunii Europene, iar pârâtul, de asemenea, este rezident permanent în Italia, după cum reiese din cererea de chemare în judecată din Dosarul nr. x/196/2015 al Judecătoriei Brăila (fila 4).

Analizând conținutul cererii de chemare în judecată, al întâmpinării și al procurii aflate la Dosarul nr. x/196/2015 al Judecătoriei Brăila (filele 4, 7 și 31), Înalta Curte reține că părțile nu și-au manifestat opțiunea ca pricina să se judece pe rolul Judecătoriei Brăila. Faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Brăila, iar pârâtul prin întâmpinare nu a invocat excepția de necompetență teritorială nu au semnificația unui acord în sensul dispozițiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, neinvocarea în termen a unei excepții procesuale are ca efect doar decăderea părții din dreptul de a mai invoca excepția.

În plus, în conținutul procurii mandatul acordat de

reclamanta A.

pentru C. este pentru a reprezenta partea în „fața judecătoriei/tribunalului din județul Brăila, în cauza având ca obiect procesul de divorț”, ceea ce, de asemenea, nu este o alegere a instanței în sensul textului de lege evocat.

Înalta Curte apreciază că în lipsa acordului părților în sensul alegerii unei alte judecătorii decât Judecătoria sectorului 5 București pentru soluționarea cererii de divorț, acord care trebuie să intervină până la momentul la care prima instanță sesizată își verifică competența, sunt aplicabile dispozițiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, având în vedere că părțile nu și-au manifestat acordul de voință în sensul alegerii de comun acord a instanței competente să judece divorțul, devin incidente dispozițiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ. (devenit după republicare art. 915 alin. (2) C. proc. civ.), astfel că Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2015.