ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 751/2018

HOTĂRÂRE

13.03.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 751/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Brașov, sub nr. x/197/2016, reclamantul-pârât A. a chemat în judecată pe pârâta-reclamantă B., solicitând să se dispună desfacerea căsătoriei înregistrată sub nr. x din data de 29 mai 2004 în registrul de stare civilă al Primăriei Râșnov, județul Brașov, din vina exclusivă a pârâtei, exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către tată cu privire la minorul C., stabilirea domiciliului minorului la tată, obligarea pârâtei să contribuie la cheltuielile de creștere și educare a minorului, cu păstrarea de către pârâtă a numelui purtat în timpul căsătoriei, acela de,,B."

La data de 21 septembrie 2016 și la 23 septembrie 2016, reclamantul a depus note de ședință prin care a îndreptat erorile materiale strecurate în cererea de chemare în judecată în sensul că: încheierea căsătoriei a avut loc în Milano, Italia, la data de 21 septembrie 2013; actul de căsătorie a fost eliberat de Consulatul General al României din Milano și are nr. 81 din data de 12 mai 2014; numele corect al pârâtei este "B." și nu "B.", cum din eroare s-a menționat.

Reclamantul, la data de 24 februarie 2017, a depus cerere adițională prin care a modificat petitele cererii de divorț în sensul că a solicitat să se dispună: desfacerea căsătoriei în temeiul art. 934 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) C. civ., iar, în situația în care pârâta acceptă cererea, să se facă aplicarea art. 932 alin. (1) C. proc. civ. și să se dispună desfacerea căsătoriei fără a se face mențiune cu privire la culpa părților; exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți în ceea ce îl privește pe minorul C.; stabilirea domiciliului minorului la pârâta B.; obligarea pârâtei la respectarea programului de vizitare a minorului ce urmează a fi stabilit de către instanță pentru tatăl acestuia, potrivit celor arătate în cerere; stabilirea contribuției reclamantului la cheltuielile de creștere și educare a minorului în cuantum de ¼ din veniturile nete lunare și ¼ din venitul minim net pe economie pentru perioada în care nu va fi angajat cu contract individual de muncă, urmând ca pârâta să exercite obligația de întreținere în natură.

Pârâta, la data de 2 martie 2017, a depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, exercitarea autorității părintești exclusiv de către mamă, în ceea ce îl privește pe minorul C., stabilirea domiciliului minorului la mamă, obligarea reclamantului la plata pensiei de întreținere în raport de veniturile realizate, de la momentul introducerii acțiunii.

Totodată, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Brașov și a apreciat că instanța competentă să soluționeze litigiul este Judecătoria sectorului 5 București, întrucât ultimul domiciliul comun al soților a fost în Italia, iar părțile au domiciliile în străinătate.

Precizând că la acel moment locuiește cu forme legale în orașul Pantelimon, a apreciat că, în situația în care Judecătoria sectorului 5 București nu este competentă să judece pricina, atunci competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Cornetu.

Prin sentința civilă nr. 5034 din data de 17 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/197/2016, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cornetu.

În esență, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 951 alin. (1) C. proc. civ., reținând că ultimul domiciliu comun al soților a fost în Italia și în prezent reclamantul locuiește în Brașov, iar pârâta în fapt în orașul Pantelimon, județul Ilfov.

Judecătoria Cornetu, prin sentința civilă nr. 3291 din data de 19 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/1748/2017, a admis excepția de necompetență teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare ca cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Pentru a hotărî astfel, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., reținând că potrivit susținerilor pârâtei și a înscrisurilor atașate întâmpinării și cererii reconvenționale ultima locuință comună a soților a fost în Milano, Italia, iar între părți nu a intervenit vreun acord în ceea ce privește alegerea competenței în favoarea Judecătoriei Cornetu.

Totodată, a considerat că este competentă nici dacă în cauză s-ar aprecia că ar fi incidente dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pârâta la momentul sesizării Judecătoriei Brașov (19 septembrie 2016) nu avea reședința în raza teritorială a Judecătorie Cornetu, viza de flotant fiind emisă de la data de 4 octombrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 8874 din data de 12 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/1748/2017, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetentei sale teritoriale, a declinat competenta soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Instanța a reținut că în luna septembrie 2016 (încă din luna iunie 2016), potrivit declarațiilor părților, pârâta locuia în Brașov, împreună cu minorul rezultat din căsătorie.

A apreciat că este lipsit de relevanță faptul că la momentul sesizării Judecătoriei Brașov pârâta, deși locuia de mai bine de două luni în acest oraș, nu avea intenția de a se stabili în România, ci urmărea ca, la finalul vacanței, să revină în domiciliul comun din Italia. Atâta vreme cât intenția declarată a pârâtei de a părăsi teritoriul României nu s-a concretizat, aceasta rămânând în țară din iunie 2016 și până în prezent, nu se poate reține că la momentul sesizării Judecătoriei Brașov, pârâta nu avea o locuință pe teritoriul României.

În drept, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă vreunul dintre ei mai locuiește în raza sa teritorială, iar dacă niciunul nu mai locuiește la ultimul domiciliu comun, este competentă instanța de la locuința pârâtului.

De asemenea, a arătat că prin folosirea noțiunii de locuință, și nu de domiciliu sau reședință, legiuitorul a vizat noțiunea cea mai cuprinzătoare, care să reflecte starea de fapt a părții, chiar dacă ar fi vorba despre o situație caracterizată de provizorat, care ar fi supusă unei schimbări ulterioare și nu ar fi reflectată în evidențele autorităților statale.

Prin urmare, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov, în a cărei rază teritorială își avea locuința pârâta la momentul introducerii acțiunii.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în condițiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, Înalta Curte constată că cele trei instanțe în conflict s-au declarat necompetente să soluționeze prezentul litigiu, având ca obiect divorț, Judecătoria sectorului 5 București declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov, care își declinase anterior competența în favoarea Judecătoriei Cornetu, care l-a rândul ei a apreciat că este necompetentă a soluționa pricina și a trimis cauza Judecătoriei sectorului 5 București.

Prin demersul judiciar inițiat la data de 19 septembrie 2016, reclamantul A. a învestit judecătoria cu soluționarea unui divorț, materie în care instanța competentă se stabilește potrivit dispozițiilor art. 915 C. proc. civ.

Conform reglementării cuprinse în art. 915 C. proc. civ.,,(1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București".

La stabilirea competenței teritoriale legiuitorul a avut în vedere locul unde soții locuiesc efectiv, altfel spus, ceea ce are relevanță la stabilirea competenței teritoriale în această materie este locuința de fapt.

Prezentul conflict de competență a fost generat de constatările diferite ale celor trei instanțe cu privire la locuința pârâtei, în contextul în care acestea au reținut că soții au avut ultimul domiciliu comun în Milano, Italia.

Prin urmare, pentru determinarea instanței competente să soluționeze prezentul litigiu se impune a se verifica unde își avea locuința pârâta la data sesizării instanței - 19 septembrie 2016.

Potrivit celor consemnate în încheierea de ședință din data de 12 decembrie 2017, pârâta a arătat că în vara anului 2016 a venit în Brașov, unde a locuit la mama reclamantului aproximativ o lună, apoi a plecat cu minorul în București.

Totodată, pârâta a susținut că din luna septembrie 2016 a locuit în Cornetu, apoi în Pantelimon (până în noiembrie 2016), iar ulterior în București.

Împrejurarea că, începând din vara anului 2016, pârâta a avut locuința în Brașov este un aspect necontestat de către părți și care rezultă din actele dosarului, iar, în ceea ce privește momentul de la care aceasta a locuit în alt oraș, singura dovadă o reprezintă înscrisul aflat la fila nr. 73 din dosarul Judecătoriei Brașov, și anume viza de stabilire a reședinței în orașul Pantelimon începând cu data de 4 octombrie 2016.

Afirmația părții în sensul că a locuit în Cornetu din luna septembrie 2016 nu se verifică prin niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar, iar în lipsa unei precizări exacte din partea acesteia cu privire la data de la care a s-a mutat în această localitate, se poate prezuma că la data învestirii instanței cu cererea de divorț (19 septembrie 2016) aceasta avea domiciliul de fapt în Brașov.

Prin urmare, reținând prin coroborarea datelor certe ce rezultă din actele dosarului că la data sesizării instanței - 19 septembrie 2016 - pârâta avea domiciliul în localitatea Brașov, Înalta Curte apreciază că în stabilirea competenței de soluționare a prezentului litigiu devin incidente dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov, instanță în circumscripția căreia pârâta își avea locuința la momentul formulării cererii de chemare în judecată.