ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1822/2019

HOTĂRÂRE

17.10.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1822/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman, reclamanta A. (domiciliată în jud. Neamț și cu reședința în Italia) a chemat în judecată pârâtul B. (domiciliat în jud. Neamț și cu reședința în Italia), solicitând instanței să dispună:

- desfacerea prin divorț, a căsătoriei încheiate de părți la 14.07.1996 și înregistrată în Registrul de Stare Civilă al comunei Săbăoani, jud. Neamț sub nr. x din aceeași dată;

- stabilirea locuinței minorei C. la mamă;

- ca exercitarea autorității părintești asupra minorei să se facă exclusiv de către reclamantă;

- obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în fiecare lună în favoarea minorei C., în cotă procentuală de 25% din venitul realizat de acesta, dar nu mai puțin de 25% din venitul minim pe economia națională;

- păstrarea numelui dobândit prin încheierea căsătoriei.

În subsidiar, a solicitat încuviințarea deplasării în Italia a minorei, fără a avea consimțământul pârâtului și suplinirea consimțământului tatălui în vederea îndeplinirii formalităților necesare pentru eliberarea pașaportului necesar minorei.

Prin Sentința civilă nr. 2766 din 31 octombrie 2018 pronunțată de Judecătoria Roman a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Acest text de lege instituie o normă de competență specială care este de strictă interpretare. Având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată ambele părți aveau domiciliul în străinătate, reținând și faptul ca nu s-a dovedit un acord al părților privind alegerea de competență, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului coroborat cu art. 914 alin. (2) C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 București a pronunțat Sentința nr. 881 din 12 februarie 2019 prin care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 130 alin. (29 C. proc. civ. în forma în vigoare la 12 februarie 2018, în sensul că "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Cum la primul termen de judecată Judecătoria Roman a reținut că procedura este legal îndeplinită și a încuviințat probele solicitate, instanța inițial sesizată nu mai avea posibilitatea de a invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale la termenul din 12 septembrie 2018, acesta constituind cel de-al doilea termen de judecată.

Judecătoria Sectorului 5 București a arătat că, prin neinvocarea excepției necompetenței teritoriale la primul termen de judecată, Judecătoria Roman a devenit competentă, întrucât nici părțile și nici judecătorul nu mai aveau posibilitatea de a invoca necompetența, după cum aceasta nu mai poate fi invocată nici în căile de atac.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Față de obiectul cererii introductive (divorț), competența teritorială a instanței chemată să soluționeze acest tip de cauze este stabilită de regula specială cuprinsă în dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. - "dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București."

În speță, se constată că la data demarării litigiului ambele părți locuiau în străinătate, iar părțile nu au convenit să introducă cererea de divorț o judecătorie din România.

Drept urmare, în stabilirea instanței competente a soluționa prezenta cauză, Înalta Curte, ca instanță de regularizare învestită cu soluționarea conflictului de competență, urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței competente în raport de dispozițiile legale aplicabile în speță - art. 915 alin. (2) teza II C. proc. civ. - ce instituie o normă de competență teritorială specială în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Având în vedere considerentele expuse, cum la data introducerii cererii de chemare în judecată nici reclamanta și nici pârâtul nu aveau locuința în țară, în lipsa unui acord al părților privind alegerea de competență, competența de a soluționa prezenta cauză urmează a se stabili, în conformitate cu textul legal anterior redat, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.