ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2019

HOTĂRÂRE

10.12.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Timișoara, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., desfacerea căsătoriei încheiate între părți la data de 26 iulie 2014; exercitarea autorității părintești asupra minorului C. de către reclamantă; stabilirea locuinței minorului la mama reclamantă; obligarea pârâtului să contribuie la cheltuielile de creștere, învățătură, educare și pregătire profesională a minorului, sub forma unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat de acesta, începând cu data introducerii acțiunii și până la majoratul minorului sau până la noi dispoziții; reluarea de către reclamantă a numelui purtat anterior căsătoriei, acela de "Giurgiu" pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună suplinirea consimțământului pârâtului pentru ca minorul să poată călători în străinătate însoțit de reclamantă; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 934 alin. (1), art. 919 alin. (1) lit. a), art. 453 C. proc. civ., art. 373 lit. b), art. 379 alin. (1), art. 919 alin. (1) lit. b), art. 383 alin. (3), art. 398, art. 400 alin. (1), art. 402, art. 529 alin. (2) C. civ., art. 17 alin. (1) lit. a) și alin. (2) și art. 30 din Legea nr. 248/2005.

Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 4604 din 17 aprilie 2019, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că ultima locuință comună a părților a fost în Germania, la adresa unde pârâtul continuă să locuiască.

Competența instanței în privința cauzelor de divorț este reglementată de art. 915 C. proc. civ., care stabilește o derogare de la regula de drept comun consacrată de art. 107 C. proc. civ., în sensul că cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, cu condiția ca cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție. În situația în care soții nu au avut locuință comună sau dacă nici unul nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. La alin. (2) al art. 915 C. proc. civ. este reglementată competența și pentru situația în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, când părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț fiind de competența Judecătorie sectorului 5 al municipiului București.

S-a reținut incidența în speță a tezei I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., care exclude incidența celorlalte teze ale acestei norme, în speță negăsindu-și aplicarea nici art. 915 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, având în vedere că, potrivit tezei I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., competentă să soluționeze cauza ar fi instanța de la ultima locuință comună a părților, din Germania, dar ținând cont de faptul că instanțele române sunt competente să judece cererea de divorț a reclamantului, așa cum s-a arătat anterior, devin aplicabile prevederile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că, în situația în care instanța competentă să judece cauza nu se poate identifica, cererea va fi îndreptată, conform regulilor de competență materială, Judecătoriei Sectorului 1 București sau Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 6207 din 2 octombrie 2019, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamantă, a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timișoara, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a pronunța soluția de declinare a competenței, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că pârâtul nu are domiciliul și nici reședința obișnuită pe teritoriul României, iar reclamanta își are reședința pe teritoriul României, în Timișoara.

Verificând competența internațională a instanțelor române, a fost reținută incidența dispozițiilor art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că instanțele judecătorești române sunt competente să judece cererile de divorț, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puțin un an. Această condiție este îndeplinită în speță, față de împrejurarea că reclamanta a revenit în România în anul 2016, după separarea în fapt a soților.

Instanța a apreciat că nu s-ar putea reține ca fiind aplicabile dispozițiile referitoare la competența atrasă de ultimul domiciliu comun al soților, întrucât art. 915 alin. (1) cuprinde reglementări exprese privind situația în care instanțele române sunt competente internațional, iar pârâtul nu are locuința în țară, situație în care competența este atrasă de circumscripția locuinței reclamantului.

Cum reședința actuală a reclamantei este în Timișoara, judecătoriei din această circumscripție îi revine competența de soluționare a pricinii.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 133 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin prezentul demers judiciar instanța de judecată a fost învestită a se pronunța asupra unei cereri de divorț și a cererilor accesorii acesteia.

În verificarea competenței internaționale în soluționarea pricinii, dispozițiile art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. prevăd că instanțele judecătorești române sunt competente să judece cererile de divorț, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puțin un an.

Pentru a determina competența teritorială, în situația în care ultima locuință comună a soților și locuința pârâtului nu se află în România, se vor avea în vedere dispozițiile art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care prevăd că atunci "când pârâtul nu are locuința în țară, iar instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul".

Or, reclamanta are stabilit domiciliul în Timișoara, astfel cum reiese din cartea de identitate aflată la dosarul Judecătoriei Timișoara, valabilă până la data de 10.08.2021, locuind și efectiv la această adresă din anul 2016, când a intervenit despărțirea în fapt a soților, sens în care această instanță este competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată având ca obiect divorț.

Pentru aceste considerente, constatând că la data sesizării instanței, 1 octombrie 2018, reclamanta A. avea domiciliul în loc. Timișoara, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei din circumscripția acesteia, și anume Judecătoria Timișoara.