ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1241/2019

HOTĂRÂRE

13.06.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1241/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara, la data de 26 iulie 2018, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei părților, prin acord, reluarea, de către reclamantă, a numelui de familie avut anterior căsătoriei, stabilirea locuinței minorei B., la pârât, și exercitarea autorității părintești asupra minorei în comun, de către ambele părți.

Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 373 lit. a) și art. 397 C. civ.

Prin Sentința nr. 11473 din 22 noiembrie 2018, Judecătoria Timișoara a admis excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Timișoara și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 a Municipiului București.

În motivare, a reținut că mandatara avocată a pârâtului a arătat că pârâtul locuiește în Danemarca, din anul 2011, iar în întâmpinarea formulată, s-a specificat de către pârât că ultima dată părțile au locuit împreună în Danemarca, și că reclamanta este cea care a părăsit locuința comună, întorcându-se în România, în timp ce pârâtul și cu fiica minoră a părților au continuat să locuiască în Danemarca, la aceeași adresă.

Instanța a reținut că reclamanta nu a contestat nici susținerile mandatarei avocate a pârâtului și nici cele relatate de pârât în întâmpinare, iar la termenul din data de 22 noiembrie 2018, ea însăși a mărturisit că ultima dată părțile au locuit împreună în Danemarca, împreună și cu fiica lor, și că ea este cea care a revenit în țară, în timp ce pârâtul cu minora au continuat să locuiască în Danemarca, la adresa la care au locuit toți trei împreună, indicată în întâmpinare.

Astfel încât, față de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., instanța a reținut că aceste aspecte privitoare la ultima locuință comună a părților și la locuințele actuale ale acestora sunt conforme cu realitatea. Cum rezultă și din Referatul de anchetă psihosocială nr. x din 13 noiembrie 2018, întocmit de Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Timișoara.

Întrucât pârâtul locuiește în Danemarca, instanța a reținut că litigiul de față este un litigiu cu element de extraneitate, căruia, conform art. 1088 C. proc. civ., i se aplică legea procedurală română, și care ridică o problemă de ordin procedural, a conflictului de jurisdicții, conform art. 1071 C. proc. civ., prin a determina instanța competentă să soluționeze litigiul.

Judecătoria a reținut existența Regulamentului nr. 2201/2003, al Consiliului Europei, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, dar potrivit pct. 31 din preambul, acesta nu se aplică Danemarcei.

Instanța a făcut aplicarea art. 915 C. proc. civ., reținând că determinantă pentru stabilirea competenței instanței este locuința efectivă a soților, iar nu domiciliul cu care acestea figurează în evidențele privind populația, unde aceștia nu locuiesc, însă, în fapt.

Așadar, nu prezintă importanță, în speță, faptul că, domiciliul legal al acestora, cu care figurează în cărțile lor de identitate, este în Timișoara, România.

Reținând incidența, în speță, a tezei 1 a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., care exclude incidența celorlalte teze ale art. 915 alin. (1) C. proc. civ., în speță negăsindu-și aplicarea nici art. 915 alin. (2) C. proc. civ., și constatând că, potrivit tezei I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., competentă să soluționeze cauza ar fi instanța de la ultima locuință comună a părților, din Danemarca, unde continuă să locuiască pârâtul, dar și că, așa cum s-a mai arătat, instanțele române sunt competente să judece cererea de divorț a reclamantei, Judecătoria Timișoara a apreciat că devin aplicabile, în lipsa unor dispoziții speciale în legislația internă, prevederile art. 1071 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la competența internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, potrivit cărora, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul - cum este și cazul de față -, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenta materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, a pronunțat Sentința nr. 1294 din 28 februarie 2019, prin care a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Timișoara.

A constatat existența conflictului negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță competentă să soluționeze conflictul de competență.

În motivare, a reținut, referitor la competența instanței de la locuința reclamantei, că, în speță, s-ar putea reține și aplicarea dispozițiilor art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora instanța română în fața căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe.

În acest sens, a constatat relevant faptul că pârâtul a acceptat în mod expres și neechivoc competența Judecătoriei Timișoara, prin formularea întâmpinării la data de 20 august 2018, prin care a arătat că este de acord cu admiterea acțiunii în anumite condiții.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara, la data de 26 iulie 2018, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei părților, prin acord, reluarea, de către reclamantă, a numelui de familie avut anterior căsătoriei, stabilirea locuinței minorei B., la pârât, și exercitarea autorității părintești asupra minorei în comun, de către ambele părți.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a acceptat în mod expres și neechivoc competența Judecătoriei Timișoara, prin formularea întâmpinării la data de 20 august 2018, prin care a arătat că este de acord cu admiterea acțiunii în anumite condiții, învederându-se faptul că ultima dată părțile au locuit împreună în Danemarca, Vejle, că reclamanta este cea care a părăsit locuința comună, întorcându-se în România, în timp ce pârâtul și cu fiica minoră a părților au continuat să locuiască în Danemarca, la aceeași adresă.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., "dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București". Dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc vreo cerință de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voință a părților să producă efectele preconizate de legiuitor. Din această perspectivă, este de reținut că prin Decizia nr. 20 din 24 octombrie 2016, pronunțată într-un recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 1049/27.12.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că este necesar ca acordul părților, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situația în care litigiul este pendinte, și verbal în fața instanței. În ambele cazuri, manifestarea de voință a părților în sensul opțiunii pentru o anumită instanță trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenției, fie din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței de judecată.

În ceea ce privește acordul de voință al părților cu privire la instanța competentă să judece cererea de divorț, Înalta Curte constată că acesta există în cauză, în condițiile în care prin întâmpinarea formulată, pârâtul a acceptat în mod expres și neechivoc competența Judecătoriei Timișoara, prin formularea întâmpinării la data de 20 august 2018 (înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată, în condițiile în care cererea i-a fost comunicată pârâtului la 25 septembrie 2018, potrivit dovezii de la dosarul Judecătoriei Timișoara). Ca atare, Înalta Curte apreciază că în cauză este întrunit acordul părților la care se referă dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 20 din 24 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Cum, în cauză, părțile și-au manifestat acordul de voință pentru alegerea instanței competente să judece divorțul, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.