ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1008/2019

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Timișoara, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei părților, din vina pârâtului, exercitarea autorității părintești de către reclamantă cu privire la minorul A., stabilirea locuinței minorului la reclamantă, reluarea, de către reclamantă, a numelui avut anterior căsătoriei.

Prin Sentința civilă nr. 11470 din 22 noiembrie 2018, pronunțată Judecătoria Timișoara, s-a admis excepția de necompetență teritorială a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Reținând incidența, în speță, a art. 915 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., care exclude incidența celorlalte teze ale art. 915 alin. (1), și constatând competentă să soluționeze cauza instanța de la ultima locuință comună a părților, din Germania, unde continuă să locuiască pârâtul, dar și că instanțele române sunt competente să judece cererea de divorț a reclamantului, instanța a apreciat că devin aplicabile, în lipsa unor dispoziții speciale în legislația internă, prevederile art. 1071 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la competența internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, prevederi care nu vin în contradicție cu nici una din dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Europei, regulament care nu se preocupă de stabilirea competenței interne pentru statele membre UE și potrivit cărora, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București.

La Judecătoria sectorului 1 București, dosarul a fost reînregistrat sub numărul x/2018, la data de 11 decembrie 2018.

Prin Sentința civilă nr. 280 din 22 ianuarie 2019, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, secția a II-a civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța un regulator de competență, cauza fiind suspendată potrivit art. 134 C. proc. civ.

În considerentele hotărârii s-a reținut că situația premisă din această cauză, având ca obiect divorț, este că ultima locuință comună a soților a fost în străinătate, anterior au locuit pe raza județului Timiș, reclamanta în prezent locuiește și lucrează în comuna Sânandrei, județul Timiș, iar locuința actuală a pârâtului este în Germania.

În acest sens, potrivit dovezilor existente la dosarul cauzei, instanța a considerat că locuința în fapt a reclamantei determină stabilirea competenței de soluționare a cauzei, în condițiile în care ultima locuință comună a părților a fost într-un alt stat (din Uniunea Europeană), iar la momentul actual, pârâtul nu își mai are locuința în țară.

În aceste condiții, instanța a consideră că, potrivit regulilor expres stabilite de C. proc. civ. în materie de divorț, competența de soluționare a cauzei trebuie să se raporteze, pe cale de interpretare, la locuința actuală a reclamantei, care se află în comuna Sânandrei, județul Timiș.

În al doilea rând, dacă s-ar lua în considerare ultima locuință comună a soților, aspect de la care a pornit argumentarea primei instanțe învestite cu soluționarea cauzei, ar trebui să se constate că aceasta a fost în Germania, iar în acest caz instanța a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Or, în temeiul prevederilor sus-menționate, se poate observa că reclamantul are dreptul de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente, în speță alegerea reclamantei fiind făcută în funcție de reședința sa din România.

Instanța a mai reținut că pentru stabilirea competenței instanței în funcție de reședința reclamantei sunt necesare dovezi cu privire la data de când locuiește aceasta în statul membru respectiv (iar, în condițiile în care se află în Regatul Unit, sunt necesare probe privind noțiunea de "domiciliu", astfel cum prevede art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003).

În acest sens, în condițiile în care la stabilirea instanței competente se are în vedere reședința reclamantei, nu se poate concluziona că Judecătoria sectorului 1 București este competentă din punct de vedere teritorial să judece cauza, deoarece nu sunt aplicabile prevederile art. 1072 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.

Or, așa cum s-a arătat deja, chiar acceptând raționamentul Judecătoriei Timișoara, potrivit căruia reclamanta are stabilită reședința în comuna Sânandrei, județul Timiș abia din luna martie 2018, (fiind așadar mai puțin de 6 luni între data stabilirii reședinței reclamantei în România și data sesizării instanței care s-a produs în luna mai 2018), tot nu se justifică sesizarea Judecătoriei sectorului 1 București deoarece nu ne aflăm în ipoteza în care, potrivit regulilor de drept internațional privat, instanța română este competentă absolut să judece cauza (deoarece lipsește ipoteza premisă prevăzut de art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.) și, în plus, aceasta nu poate fi identificată (art. 1072 C. proc. civ.).

În aceste condiții, competența s-ar determina potrivit art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, reclamanta având dreptul de a alege dintre mai multe instanțe deopotrivă competente, sub rezerva dovedirii unor elemente de fapt, referitoare la ultimul domiciliu comun, domiciliu/reședința pârâtului și domiciliul/reședința sa. Astfel, în ultimă instanță, va fi competentă instanța de la ultimul domiciliu comun al soților, care se află în Germania (țară unde, din indiciile existente, ar locui pârâtul), sens în care s-ar putea pune problema competenței instanțelor române.

Desigur, a arătat instanța, se poate accepta faptul că reclamanta poate sesiza, potrivit art. 3 lit. b) din același regulament european, și o instanță românească, pe baza faptului că ambele părți sunt cetățeni români, însă întrucât nu sunt precizate criterii suplimentare de alegere a acesteia, s-a apreciat că sesizarea Judecătoriei Timișoara de către reclamanta din speța dedusă judecății, este una valabilă.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea formulată de A., instanța a fost învestită cu soluționarea unui acțiuni având ca obiect "divorț".

Urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, iar de la data de 21 iunie 2012 a devenit aplicabil și Regulamentul UE nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp. Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică în situațiile în care există un element de drept al Uniunii Europene, ceea ce determină un conflict de legi în domeniul divorțului și separării de corp. Regulamentul nu se aplică în situațiile pur interne. Prin urmare, esențial este că în cazul unei cereri de divorț cu elemente de drept al Uniunii Europene, instanța sesizată să verifice mai întâi competența sa jurisdicțională, aplicând dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003.

În a doua etapă, dacă este competentă, trebuie să stabilească legea aplicabilă soluționării în fond a cererii de divorț.

Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află:

- alin. (1) lit. a): reședința obișnuită a soților, ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei locuiește acolo, reședința obișnuită a pârâtului sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este resortisant al statului membru;

- alin. (1) lit. b): instanțele judecătorești din statul membru de cetățenie a celor doi soți.

Cum aceste criterii de competență sunt alternative și nu există o ordine de preferință în instituirea acestora, Înalta Curte constată că părțile au cetățenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv competența internațională a instanțelor judecătorești din România în soluționarea pricinii.

Pentru a determina competența teritorială, urmează a se observa că reclamanta a introdus cererea la data de 14 mai 2018, așadar după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., motiv pentru care devin incidente prevederile art. 915 din acest act normativ.

Conform art. 915 C. proc. civ.:

"(1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuința comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București".

Textul procedural mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială, art. 915 alin. (1) din același cod conferă o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.

Ultima locuință comună a părților a fost în Germania, țară unde continuă să locuiască pârâtul, conform susținerilor reclamantei.

Din înscrisurile depuse la dosar (ancheta socială efectuată de reprezentanții autorității tutelare din cadrul Primăriei comunei Sânandrei, județul Timiș și contractul individual de muncă încheiat la data de 08 noiembrie 2018 de către reclamantă cu angajatorul său), rezultă faptul că, în mod cert, locuința reclamantei din prezenta cauză este în România, în comuna Sânandrei, județul Timiș.

În această situație incidentă în cauză este ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care are în vedere împrejurarea în care soțul pârât nu are locuința în țară, cum este cazul în speță, și instanțele române sunt competente internațional [părțile sunt cetățeni români, astfel că se aplică prevederile art. 3 lit. b) din Regulamentul nr. 2201/2003], caz în care competența de soluționare a cererii pendinte revine instanței de la domiciliu reclamantei.

În consecință, constatând faptul că pârâtul nu are locuința în țară, iar instanțele române sunt competente internațional față de cetățenia română a părților, competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința reclamanta, respectiv Judecătoria Timișoara, potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. și autoritatea tutelară Primăria sectorului 1 București, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2019.

Procesat de GGC - GV