ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2580/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

asupra conflictului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara, la data de 09.11.220, sub nr. x/2020, reclamanta A. l-a chema în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei părților, din culpa exclusivă a pârâtului, reluarea, de către reclamantă, a numelui de familie avut anterior căsătoriei, acela de Tulbure, exercitarea autorității părintești, în mod exclusiv, de reclamantă cu privire la minorul C., stabilirea locuinței minorului la reclamantă, obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de creștere, educare și întreținere a minorului, de la data formulării cererii, în cuantum de 1/4 din venitul net realizat, precum și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

2.1. Prin sentința civilă nr. 3928 din 31 martie 2021, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Instanța a reținut că devin aplicabile, în lipsa unor dispoziții speciale în legislația internă, prevederile art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la competența internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, potrivit cărora, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul - cum este și cazul de față -, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenta materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București.

2.2. Prin sentința nr. 8129 din 22 septembrie 2021, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat competența de soluționare a cauzei civile, având ca obiect divorț și exercitare autoritate părintească, în favoarea Judecătoriei Timișoara. A constatat intervenit conflictul negativ de competență și a dispus suspendarea judecății cauzei. A înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

A reținut instanța aplicabilitatea în cauză a dispozițiilort, art. 915 teza ultimă din C. proc. civ., aceste dispoziții legale instituind o competență teritorială în favoarea instanței de la locuința reclamantei.

A mai reținut instanța că reclamanta își are reședința în mun. Timișoara, ceea ce atrage competența teritorială a Judecătoriei Timișoara.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1)din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă cererea prin care s-a solicitat desfacerea căsătoriei, exercitarea autorității părintești de către reclamantă, stabilirea locuinței minorului la domiciliul mamei și obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere.

În drept, potrivit art. 915 C. proc. civ.:

"(1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.".

Acțiunea care a determinat declinările reciproce ale instanțelor are ca obiect o cerere de divorț, cu element de extraneitate, în sensul că unul dintre soți, respectiv pârâtul B., are locuința în străinătate.

Se observă că instanțele aflate în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 C. proc. civ., prin raportare la domiciliul părților.

Astfel, norma de competență în materia divorțului, reglementată de C. proc. civ. la art. 915 alin. (1), stipulează în sensul că aceasta aparține judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. În teza a doua a menționatului articol se prevede că în situația în care soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află ultima locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia are locuința reclamantul.

Așa cum rezultă din norma de drept menționată, regula generală în materie de divorț este aceea că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea este cea în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, și anume: cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.

În speță, ultima locuință comună a părților a fost în Olanda, acolo unde a continuat să locuiască pârâtul, conform propriilor susțineri ale părților, reclamanta locuind în România dinainte de promovarea acțiunii.

Atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut, la art. 915 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., condiția ca ultima locuința comună să fie în țară, instanța nu poate proceda la verificarea competenței sale în funcție de ultima locuință comună a părților din țară, verificarea competenței urmând a se face în funcție de ultima locuință unde părțile au locuit efectiv împreună anterior despărțirii lor în fapt, indiferent unde a fost situată aceasta. Or, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 915 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ. exclude aplicabilitatea celorlalte teze ale aceluiași articol.

În această situație, devin aplicabile, în lipsa unor dispoziții speciale în legislația internă, prevederile art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la competența internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, potrivit cărora, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cum este și cazul de față, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 București sau la Tribunalul București.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătorie Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.