ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competență;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05 februarie 2020 pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate că pârâtul nu este tatăl reclamantei, cu consecința efectuării cuvenitelor mențiuni în actul de naștere al reclamantei.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 414 alin. (2) C. civ., art. 429 C. civ., art. 433 C. civ.

2.1. Prin sentința civilă nr. 11677 din 04 noiembrie 2020, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii principale formulate de reclamanta A., prin reprezentant legal B., împotriva pârâtului C., și a acțiunii reconvenționale formulate de pârâtul-reclamant reconvențional C., împotriva reclamantei-pârâtă reconvențional A., prin reprezentant legal B. în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a pronunța această hotărâre, raportându-se la dispozițiile art. 1065, art. 1066, art. 1088, art. 1074, art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 126 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Timișoara a apreciat că litigiul este unul cu element de extraneitate căruia i se aplică dispozițiile procedurale civile române, respectiv regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ., care, însă, nu reglementează ipoteza în care pârâtul locuiește în străinătate așa încât, ținând seama de faptul că, totuși, instanțele din România sunt competente să judece acțiunea reclamantei devin aplicabile prevederile art. 1071 C. proc. civ., în sensul în care cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al muncipiului București sau la Tribunalul municipiului București, aceeași soartă urmând-o, în baza art. 123 alin. (1) C. proc. civ., și solicitarea reclamantei privitoare la efectuarea cuvenilor mențiuni în actul său de naștere, care potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ., este una accesorie capătului principal de cerere având ca obiect tăgadă paternitate, precum și cererea reconvențională a pârâtului.

Totodată, a reținut că în speță nu operează o competență alternativă, conform art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că acțiunea în tăgada paternității nu reprezintă o acțiune în stabilirea filiației, ci este o acțiunea de înlăturare a filiației reglementate în cartea a II-a, titlul III, secțiunea 1, pct. § 4 din C. civ.

Sub acest aspect, a apreciat că acțiunile privind filiația, conform prevederilor C. civ., sunt de două feluri: acțiuni prin care se urmărește stabilirea filiației față de mamă sau față de tată (pct. II art. 422-423, pct. III art. 424-428 C. civ.) și acțiuni prin care se urmărește înlăturarea unei filiații stabilite (pct. I art. 421, pct. IV art. 429-433, art. 434 C. civ.), în rândul acestora din urmă încadrându-se și acțiunea în tăgadă de paternitate formulată de soțul mamei. Așadar, câtă vreme legiuitorul, în C. civ., în legătură cu acțiunile referitoare la filiație, a făcut distincție între cele prin care se stabilește filiația și cele prin care se înlătură filiația, atâta timp cât o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., este evident că art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se referă la toate acțiunile privitoare la filiație, ci doar la cele privitoare la stabilirea filiației.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 7069 din 26 iulie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara; a constatat ivit conflictul de competență; a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, raportându-se la art. 131 alin. (1), art. 1066 alin. (1), art. 113 alin. (1) pct. 1, art. 107 C. proc. civ., instanța a apreciat că instanțele române sunt competente să judece cauza, prin raportare la obiectul cauzei (tăgăduirea paternității și modificarea subsecventă a actelor de stare civilă ale copilului minor), cetățenia tuturor părților implicate în procedură (română), iar alegerea instanței din punct de vedere teritorial a fost făcută de către reclamantă prin raportare la domiciliul legal al pârâtului, care se află în municipiul Timișoara, fapt necontestat de niciuna dintre părți.

Pe de altă parte, a reținut că sesizarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pe motivul prevăzut în art. 1072 alin. (1) C. proc. civ., nu este întemeiată, având în vedere că în cauză nu poate fi vorba de o imposibilitate de determinare obiectivă a instanței competente din punct de vedere teritorial, din moment ce normele juridice generale prevăd regula raportării la domiciliul pârâtului.

În ceea ce privește noțiunea de domiciliu, instanța a precizat că referitor la persoana fizică, domiciliul reprezintă un atribut de identificare a acesteia, iar potrivit art. 87 C. civ., se află acolo unde persoana declară în mod oficial că își are locuința principală, în același sens fiind și prevederile din O.U.G nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.

Or, domiciliul legal și actual al pârâtului este în România, unde locuiește efectiv și familia sa, respectiv soția sa, acesta nedovedind că reședința indicată în cadrul procedurii desfășurate pe rolul Judecătoriei Timișoara este una actuală, înscrisul depus în copie la dosar datând din anul 2013.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Reclamanta A., prin reprezentant legal B., a sesizat Judecătoria Timișoara cu o cerere prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate că pârâtul nu este tatăl reclamantei, cu consecința efectuării cuvenitelor mențiuni în actul de naștere al reclamantei.

În stabilirea competenței de soluționare a cauzei, reținând existența unui element de extraneitate, Judecătoria Timișoara a apreciat ca fiind aplicabile dispozițiile art. 1066 și art. 1071 C. proc. civ., având în vedere că regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ. nu reglementează ipoteza în care pârâtul locuiește în străinătate, iar art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ce legiferează o competență alternativă, nu se referă la toate acțiunile privitoare la filiație, ci doar la cele privitoare la stabilirea filiației, în timp ce Judecătoria Sectorului 1 București s-a raportat la dispozițiile art. 1066, art. 113 alin. (1) pct. 1 și art. 107 C. proc. civ., în sensul în care reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului la data introducerii cererii de chemare în judecată, izvorul conflictului negativ de competență fiind determinat de modalitatea în care cele două instanțe au apreciat diferit în legătură cu incidența art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și asupra calificării cererii de tăgadă a paternității ca făcând parte sau nu din tipurile de acțiuni reglementate de Capitolul II din C. civ. "Filiația".

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate că pârâtul C. nu este tatăl minorei A., iar art. 429 C. civ., indicat ca temeiul de drept în susținerea demersului judiciar, este plasat la capitolul I C. civ. - Filiația, Secțiunea I "Stabilirea filiației" § 4. Acțiuni privind filiația, IV. Acțiuni privind filiația față de tatăl din căsătorie - Acțiunea în tăgada paternității, Înalta Curte apreciază că cererea pendinte se încadrează în categoria acțiunilor cu acest obiect.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula generală de drept comun în materia competenței teritoriale, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Prin art. 113 C. proc. civ. este stabilită, însă, o competență teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 1 statuându-se că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112 C. proc. civ., mai este competentă instanța domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiației.

Referitor la natura de ordine privată ori publică a normelor ce reglementează competența în cazul acțiunilor privitoare la filiație, în raport de care trebuie stabilit regimul excepției necompetenței teritoriale, Înalta Curte notează că pe baza interpretării normelor legale incidente trebuie reținut caracterul de ordine publică a dispozițiilor privitoare la competență în categoria acestor acțiuni.

Astfel, este de observat că dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. califică drept necompetență de ordine publică ipoteza încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, alin. (3) al art. 129 C. proc. civ., stabilind că în toate celelalte cazuri, competența este de ordine privată.

Totodată, se reține că în materia acțiunilor în filiație, câtă vreme o astfel de pricină nu privește bunuri și nici drepturi de care părțile pot dispune, norma de competență teritorială alternativă înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este de ordine publică, în interpretarea per a contrario a art. 126 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia:

"părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă."

Așa fiind, întrucât în cauza de față competența teritorială este reglementată prin norme de ordine publică, excepția necompetenței teritoriale urmează regimul stabilit de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, ceea ce s-a și întâmplat.

Ținând seama de obiectul cererii de chemare în judecată (tăgăduirea paternității și modificarea subsecventă a actelor de stare civilă ale copiului minor), de faptul că atât reclamanta, cât și pârâtul sunt cetățeni români, având domiciliul în România, iar alegerea instanței, din punct de vedere teritorial, a fost făcută prin raportare la domiciliul pârâtului, litigiul de față nu poate fi calificat ca fiind un proces civil de drept privat cu element de extraneitate, aspect ce ar determina incidența prevederilor cuprinse în Cartea a VII-a C. proc. civ. referitoare la procesul civil internațional, sub aspectul determinării instanțe competente a soluționa cauza, relevante sunt dispozițiile referitoare la competența alternativă reglementată de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în virtutea cărora reclamanta a ales să introducă acțiunea la Judecătoria Timișoara, adică instanța de la domiciliul pârâtului, aflat în Timișoara, județul Timiș.

În ceea ce privește noțiunea de domiciliu, potrivit dispozițiilor art. 87 C. civ. și a celor ale art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertățile sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară, conform art. 88 C. civ.

Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale și nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală; dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt (art. 89 C. civ.).

Dovada domiciliului sau a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu poate fi opusă altor persoane, cu excepția cazului în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune (art. 91 C. civ.).

Raportat la caracterele juridice ale domiciliului (stabilitate, unicitate, obligativitate și inviolabilitate), doctrina în materie a afirmat că stabilitatea constă în aceea că domiciliul este locuința statornică, deosebindu-se de reședință tocmai prin acest caracter de stabilitate.

Astfel, scopul domiciliului este acela de a lega, din punct de vedere juridic, un individ de un anumit punct determinat în spațiu, așa încât să poată fi găsit la nevoie, fiind un mod de identificare a persoanei, funcție ce servește în același timp și societății, nu doar individului.

Pornind de la aceste repere procedurale, Înalta Curte constată că la data de 05 februarie 2020, data sesizării Judecătoriei Timișoara, care prezintă relevanță în analiza competenței de soluționare a cauzei, prin raportare la art. 107 C. proc. civ., pârâtul avea domiciliul în Timișoara, județul Timiș, astfel cum reiese din adresa din 23 iunie 2020 înaintată de către Direcția de Evidență a Persoanelor Timiș, precum și din mențiunile inserate în copia cărții de identitate a cărei valabilitate expira la data de 23 martie 2022, la adresa menționată locuind, de altfel, și familia acestuia (soția), conform mențiunilor cuprinse în procesul-verbal întocmit la data de 11 august 2020 de către agentul șef principal D. din cadrul Poliției Municipiului Timișoara, secția 2 Poliție Urbană .

Ținând cont că scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile litigante să poată fi înștiințate de existența procesului pentru a da eficiență principiului respectării dreptului la apărare, în ceea ce privește reședința indicată de către reclamantă, printr-o cerere distinctă, cât și de către pârât, prin întâmpinarea și cererea reconvențională formulate în cauză, ca fiind în Spania, nu poate fi apreciată ca locuință efectivă (domiciliu), adică aceea caracterizată prin continuitate și stabilite, în condițiile în care certificatul de rezidență permanentă emis de către autoritățile din Spania, la data de 05 februarie 2013, chiar dacă menționează că pârâtul are stabilită reședința în această țară din data de 01 ianuarie 2007, o actualizare a datelor cu acest caracter nu a fost relevată în cadrul probatoriului depus la dosar .

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă este instanța competentă teritorial să soluționeze cererea de chemare în judecată dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competență, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 mai 2022.