ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1061/2020

Ședința publică din data de 04 iunie 2020

După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 20 august 2019 sub nr. x/2019, petenții A. și B. au solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei lor, prin acord, reluarea, de către pententă, a numelui avut anterior căsătoriei, acela de "C.", exercitarea în comun de către petenți a autorității părintești cu privire la minorii D., și E., stabilirea locuinței minorilor la petentă, plata, de către petent, a unei contribuții lunare, cu titlu de pensie de întreținere, pe seama minorilor, în cuantum total de 300 Lire sterline, începând de la data introducerii acțiunii, și stabilirea unui program pentru vizitarea minorilor, cu luarea minorilor la domiciliul petentului din România, inclusiv la reședința acestuia din Marea Britanie, și înapoierea minorilor la locuința mamei, la sfârșitul programului, în următoarea modalitate: în vacanța de iarnă, o săptămână, în anii impari săptămâna va cuprinde sărbătoarea Crăciunului, iar în anii pari săptămâna va cuprinde Revelionul; vacanța intersemestrială, în integralitate, în anii impari; în vacanța de primăvară, o săptămână, alternativ, în anii impari săptămâna va cuprinde Sărbătorile Pascale; în vacanța de vară, în anii impari toată luna iulie, iar în anii pari toată luna august.

În drept, au fost invocate prevederile art. 373 lit. a), ale) art. 374, art. 383, art. 396 și următoarele, art. 530 alin. (1) și (3) și ale art. 532 alin. (1) din C. civ. și art. 921 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 13624 din 11 decembrie 2019, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Timișoara a reținut că ambii petenți au susținut că ultima lor locuință comună a fost în Londra și că petentul locuia tot în Londra la momentul introducerii acțiunii de divorț, în timp ce petenta, din iulie 2018, s-a mutat în România, în Timișoara, împreună cu cei doi copii minori ai lor.

Întrucât petentul locuiește în Anglia, instanța a apreciat că litigiul de față este unul cu element de extraneitate, căruia, conform art. 1088 C. proc. civ., i se aplică legea procedurală română, și care, astfel, ridică o problemă de ordin procedural, aceea a conflictului de jurisdicții, potrivit art. 1071 C. proc. civ., constând în determinarea instanței competente să soluționeze cauza.

S-a mai reținut că, în speță, în condițiile în care ambii petenți au cetățenie română, instanțele judecătorești din România sunt competente să judece cererea conform dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

Judecătoria Timișoara a constatat însă că Regulamentul mai sus menționat reglementează doar competența internațională, adică instanțele cărui stat sunt competente, nu însă și competența materială, teritorială sau funcțională a instanțelor separate, aceasta din urmă fiind stabilită în conformitate cu dispozițiile dreptului intern.

Instanța a mai notat că, în legislația internă, competența în privința cauzelor de divorț este reglementată de art. 915 C. proc. civ. și că nu trebuie să se facă o confuzie între normele procedurale din C. proc. civ., care reglementează competența internațională (art. 1066-1082), și cele care reglementează competența națională (art. 94 - art. 147).

Reținând incidența, în speță, a tezei I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., care exclude incidența celorlalte teze ale acestui articol de lege, în speță negăsindu-și aplicarea nici alin. (2) al normei invocate, și constatând că, potrivit textului indicat, competentă să soluționeze cauza ar fi instanța de la ultima locuință comună a părților, din Anglia, unde continuă să locuiască petentul, dar și că instanțele române sunt competente să judece cererea de divorț a petenților, Judecătoria Timișoara a apreciat că devin aplicabile, în lipsa unor dispoziții speciale în legislația internă, prevederile art. 1071 alin. (2) din același cod, cu privire la competența internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, prevederi care nu vin în contradicție cu niciuna din dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.

Prin sentința nr. 1872 din 10 martie 2020, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Constatând ivit conflictul negativ de competență a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, această instanța a reținut că situația premisă din această cauză având ca obiect divorț, care a determinat declinarea competenței de judecată, este că ultima locuință comună a părților a fost în Marea Britanie, motiv pentru care nu ar fi incidente prevederile art. 1072 C. proc. civ. și nici cele ale art. 915 și următoarele C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că în speța dedusă judecății, pentru stabilirea competenței de soluționare a cauzei, sunt incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, din perspectiva ultimei locuințe comune a soților, care a fost în Marea Britanie.

În al doilea rând, această instanță a constatat că ambele părți au solicitat desfacerea căsătoriei prin acord și au convenit împreună să învestească Judecătoria Timișoara, ca instanță competentă, prin raportare la locuința actuală a petentei B..

Astfel, instanța a avut în vedere că ambele părți sunt cetățeni români, au locuit la un moment dat într-un alt stat membru al Uniunii Europene, decât statul de provenineță, și, chiar dacă părțile nu se află pe poziții contradictorii, neavând poziția procesuală de reclamant și pârât, sunt pe deplin aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, care conține dispoziții exprese pentru ipoteza din speța dedusă acestei judecăți, raportându-se la reședința obișnuită a unuia dintre soți (în speță municipiul Timișoara), atunci când cererea de desfacere a căsătoriei este comună.

În aceste condiții, Judecătoria Timișoara a conchis că, în prezenta cauză, competența de soluționare trebuie să se raporteze la art. 3 alin. (1) lit. a) a treia liniuță din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, respectiv la faptul că părțile au convenit să sesizeze instanța de la reședința actuală obișnuită a uneia dintre ele.

În plus, instanța a apreciat că, și în situația în care ar fi incidente prevederile art. 1072 C. proc. civ., prin raportare la datele speței, nu se poate aprecia că nu este posibilă stabilirea competenței teritoriale, în mod obiectiv, fapt care ar atrage competența Judecătoriei Sectorului 1 București, din moment ce se reține că petenta și copiii locuiesc actualmente în România, la Timișoara, iar petentul locuiește, în continuare, în Marea Britanie.

În cauza de față, se constată că, la 20 august 2019, petenții A. și B. au învestit Judecătoria Timișoara cu o cerere prin care au solicitat ca instanța să dispună desfacerea căsătoriei lor, prin acord, reluarea, de către petentă, a numelui avut anterior căsătoriei, exercitarea în comun de către petenți a autorității părintești cu privire la minorii D. și E., stabilirea locuinței minorilor la petentă, plata, de către petent, a unei contribuții lunare, cu titlu de pensie de întreținere, pe seama minorilor, în cuantum total de 300 lire sterline, începând de la data introducerii acțiunii, și stabilirea unui program pentru vizitarea minorilor.

Din actele dosarului, rezultă că petenții sunt cetățeni români, s-au căsătorit și au locuit împreună în Anglia, unde s-au născut și minorii. La data introducerii acțiunii de divorț, petentul locuia în Londra, iar petenta în Timișoara, împreună cu cei doi copii minori ai lor.

Disputa instanțelor aflate în conflict se grefează pe contradicția normelor legale aplicabile, raportat la datele particulare ale cauzei, cu referire la dispozițiile art. 915 C. proc. civ., respectiv ale Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.

Trebuie subliniat că, urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, iar, de la data de 21 iunie 2012, și cele ale Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp. Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică în situațiile în care există un element de drept al Uniunii Europene, ceea ce determină un conflict de legi în domeniul divorțului și separării de corp, el nefiind aplicabil situațiilor interne.

Prin urmare, esențial este că în cazul unei cereri de divorț cu elemente de drept al Uniunii Europene, instanța sesizată trebuie să verifice mai întâi competența sa jurisdicțională, aplicând dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003.

Ulterior, dacă este competentă, trebuie să stabilească legea aplicabilă soluționării în fond a cererii de divorț.

Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află: - alin. (1) lit. a): reședința obișnuită a soților sau ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau reședința obișnuită a pârâtului sau în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este resortisant al statului membru; alin. (1) lit. b): instanțele judecătorești din statul membru de cetățenie a celor doi soți.

Cum aceste criterii de competență sunt alternative și nu există o ordine de preferință în instituirea acestora, Înalta Curte constată, pe de o parte, că petenții au formulat o cerere de divorț, prin acord, comună, iar, pe de altă parte, că părțile au cetățenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea fie a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) a 4-a liniuță, fie a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv competența internațională a instanțelor judecătorești din România în soluționarea pricinii.

Astfel, competența internațională a instanțelor române în materie de divorț se stabilește prin raportare, după caz, la dispozițiile de drept internațional privat român cuprinse în art. 1079 și art. 1081 C. proc. civ. sau, în cazul în care un soț are reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, potrivit Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Pentru a determina însă competența teritorială a instanței ce urmează a soluționa litigiul în România, Înalta Curte consideră că devin incidente prevederile art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care prevăd că:

"Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuința comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul".

Textul citat conferă o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind astfel imperative și de strictă interpretare.

Cum ultima locuință comună a soților nu a fost în România, ci în Anglia, țară unde continuă să locuiască una dintre părți, iar cealaltă avea, la data formulării cererii de divorț, locuința în România, în această situație aplicabilă în cauză este ipoteza de mai sus, care are în vedere împrejurarea în care soțul pârât nu are locuința în țară, cum este cazul în speță, și instanțele române sunt competente internațional (în sensul că se aplică prevederile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003), caz în care competența de soluționare a cererii pendinte revine instanței de la domiciliu petentei B..

Pentru considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, în circumscripția căreia își are domiciliul petenta B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iunie 2020.