ÎCCJ, decizie (scj.ro #230244)

Ordonanță președințială. Stabilirea provizorie a locuinței minorului. Domiciliul minorului situat într-un alt stat. Competență teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești

Index alfabetic: ordonanță președințială

minor

element de extraneitate

C.proc.civ., art. 114, art. 1065,  art. 1072

Regulamentul (UE) 2019/1111, art. 10

Regulamentul (UE) 2019/1111

stabilește competența generală a instanțelor în materie de divorț, de separare de drept și de anulare a căsătoriei, precum și în ceea ce privește litigiile legate de răspunderea părintească cu un element internațional, în privința competenței materiale și teritoriale fiind aplicabile normele de procedură din dreptul intern.

În sistemul dreptului românesc, normele de competență teritorială în materie de tutelă și de familie, sunt reglementate în cuprinsul art.114 C.proc.civ., normă

care

instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.

Aceste prevederi legale nu pot fi aplicate, însă,

în situația în care domiciliul minorului,

în privința căruia părțile au solicitat instituirea măsurii provizorii de protecție, nu se află în România, ci într-un alt stat.

În aceste condiții, având în vedere că instanța competentă să judece cererea de ordonanță președințială, având ca obiect stabilirea provizorie a locuinței minorului, nu poate fi identificată potrivit criteriilor de la art. 114 alin. (1) C.proc.civ., precum și faptul că cererea nu este accesorie unei acțiuni de divorț, devin incidente dispozițiile art.1072 alin. (2) din același cod, competența de soluționare a cauzei revenind Judecătoriei Sectorului 1 București.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2123 din 10 octombrie 2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la 3.06.2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., stabilirea locuinței provizorii a minorei C. la aceasta, în Danemarca, precum și suplinirea acordului tatălui ca minora să poată pleca în această țară.

Pârâtul a formulat cerere reconvențională și întâmpinare, solicitând respingerea cererii principale și stabilirea locuinței minorei la domiciliul său, din municipiul Pitești, iar în subsidiar, încuviințarea unui program de legături personale cu minora.

Prin sentința civilă nr.4508 din 25.06.2024, Judecătoria Pitești a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Pitești a reținut că, potrivit susținerilor părților, din luna decembrie a anului 2023 și până după introducerea cererii de chemare în judecată, minora C. a locuit împreună cu mama sa în Danemarca.

La termenul de judecată din 25.06.2024, reținând existența unor elemente de extraneitate, Judecătoria Pitești a apreciat că este necesară verificarea competenței internaționale a instanțelor române în soluționarea cauzei și, dând eficiență dispozițiilor art. 10 din Regulamentul UE 2019/1111, a constatat că instanțele române sunt competente internațional să judece prezenta cauză, reținând că acordul de alegere a forului de către părți este valabil.

Instanța a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art.1072 C.proc.civ., potrivit cărora, atunci „(1) Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. (2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București.”

Judecătoria Pitești a constatat că regulile de competență teritorială internă sunt prevăzute la art.114 C.proc.civ., conform căruia, „Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.”

Instanța a reținut că, la momentul introducerii cererii, minora locuia în Danemarca.

Raportând dispozițiile legale evocate la situația de fapt dedusă judecății, Judecătoria Pitești a remarcat că instanța competentă nu poate fi identificată în raport de competența exclusivă stabilită de Codul de procedură civilă, întrucât art. 114 din acest act normativ stabilește competența prin raportare la domiciliul cunoscut al minorului, care, în speță, nu este în România.

Astfel, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 1072 alin.2 C.proc.civ., potrivit cărora competența de soluționare a prezentei cauze aparține Judecătoriei Sectorului 1 București.

De asemenea, a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 915 alin.2 C.proc.civ., întrucât cererea nu este accesorie uneia de divorț, și nici prevederile art.126 din același cod, nefiind vorba, în cauză, despre drepturi asupra cărora părțile pot dispune.

Prin sentința civilă nr.5742 din 17.07.2024, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a constatat că art.1072 C.proc.civ. prevede în mod expres că devine aplicabil doar atunci când competența internațională a instanțelor române a fost stabilită potrivit cărții a VII-a din cod, care cuprinde reglementări privitoare la procesul civil internațional.

Conform art. 1065 C.proc.civ., „Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”

Reținând că litigiul conține elemente de extraneitate, referitoare la locuința reclamantei și a minorei, a apreciat că trebuie stabilită, prioritar, competența internațională a instanțelor.

Constatând incidența dispozițiilor Regulamentului UE 1111/2019, instanța a reținut că determinarea acestui aspect este prioritar dispozițiilor din cartea a VII-a a Codului de procedură civilă.

Față de aceste chestiuni și consemnând că la baza stabilirii competenței internaționale a fost Regulamentul UE 1111/2019 și nu cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, Judecătoria Sectorului 1 București  a constatat că art. 1072 alin.2 din acest ultim act normativ nu este aplicabil.

Instanța a făcut referire la dispozițiile art. 114 C.proc.civ., potrivit cărora, „Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită”, aceste norme stabilind o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la domiciliul persoanei ocrotite la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Reținând că locuința minorei (care determină, în baza art. 114 C.proc.civ., stabilirea instanței competente) este în Danemarca, precum și faptul că instanțele române sunt competente internațional, Judecătoria Sectorului 1 București a dat eficiență normelor generale de procedură civilă cuprinse la art. 107 din cod, în considerarea cărora a apreciat că reclamanta a înțeles să introducă cererea de chemare în judecată, respectiv la instanța de la domiciliul pârâtului (Judecătoria Pitești).

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte constată că Judecătoriei Sectorului 1 București îi revine competența de soluționare a cauzei, în considerarea următoarelor argumente:

Conflictul negativ de competență poartă asupra cererii prin care reclamanta A. a solicitat, în procedura ordonanței președințiale, stabilirea provizorie a locuinței minorei C. la domiciliul său, în Danemarca, precum și suplinirea acordului pârâtului în sensul deplasării minorei în această țară.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că după mai multe încercări eșuate de a conviețui cu minora împreună cu pârâtul, în municipiul Pitești și apoi în Germania, s-a mutat împreună cu fiica sa în Danemarca, în locuința părinților săi, în această țară având un loc de muncă stabil.

Prin precizările depuse la 7.06.2024, la solicitarea primei instanțe învestite, reclamanta a învederat că, la data formulării cererii de chemare în judecată, locuia cu minora în Danemarca, iar pârâtul se afla la domiciliul său din România, respectiv în municipiul Pitești. A menționat, de asemenea, că părțile au locuit în România, de la nașterea minorei până în luna noiembrie a anului 2023, când s-au mutat împreună în Germania, până în luna decembrie a aceluiași an.

Prezentă la primul termen de judecată stabilit de Judecătoria Pitești în vederea soluționării cauzei, la 25.06.2024, reclamanta a învederat că, la această dată, minora se afla în România, iar la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (3.06.2024), aceasta era în Danemarca.

Față de aceste precizări, în cauză, în prealabil, s-a decelat existența unui element de extraneitate, ce a implicat determinarea instanței competente să judece cauza, indicarea regulilor de procedură aplicabile, precum și precizarea normelor de drept incidente situației juridice.

Prioritar aplicării acestor mecanisme, Judecătoria Pitești a solicitat părților prezente la termenul de judecată din 25.06.2024, să precizeze dacă sunt de acord ca litigiul să fie soluționat de instanțele din România. În acest sens, părțile au convenit asupra alegerii forului, optând în favoarea instanțelor naționale, acordul lor în acest sens fiind consemnat în cuprinsul hotărârii primei instanțe învestite.

Înalta Curte constată că prin Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii, aplicabil de la 1 august 2022, au fost instituite norme privind competența în materie de divorț, de separare de drept și de anulare a căsătoriei, precum și în ceea ce privește litigiile legate de răspunderea părintească cu un element internațional.

Acest regulament acoperă „materia civilă”, care include procedurile judiciare civile, precum și hotărârile rezultate în urma acestora, potrivit art.10 alin.1, instanțele dintr-un stat membru fiind competente în materia autorității părintești atunci când copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că cel puțin unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în respectivul stat membru, precum și atunci când titularii răspunderii părintești au convenit în mod liber asupra competenței, cel târziu la data sesizării instanței sau au acceptat competența în mod expres, în cursul procedurii, acordul de alegere a forului fiind consemnat în actele instanței, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale (alin.2).

Cum Regulamentul stabilește competența generală a instanțelor, în privința competenței materiale și teritoriale sunt aplicabile normele de procedură din dreptul intern.

În sistemul Codului de procedură civilă, normele de competență teritorială în materie de tutelă și de familie, cărora cauza dedusă judecății li se circumscrie în raport de obiectul său (stabilire provizorie domiciliu minor), sunt reglementate la art.114 C.proc.civ., conform căruia „(1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.”

Normele legale enunțate instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.

Aceste prevederi legale nu pot fi aplicate în speța pendinte, întrucât domiciliul minorei, în privința căreia părțile au solicitat instituirea măsurii provizorii de protecție, nu se află în România, ci în Danemarca.

Potrivit dispozițiilor art. 1072 C.proc.civ., „(1) Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. (2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București.”

Aceste prevederi legale se aplică și în situația în care competența generală a instanței române este stabilită prin raportare la Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019, date fiind dispozițiile art.1065 C.proc.civ..

În aceste condiții, având în vedere că instanța competentă să judece cauza nu poate fi identificată potrivit criteriilor de la art. 114 C.proc.civ., iar cererea pendinte nu este accesorie unei acțiuni de divorț, pentru a deveni aplicabile dispozițiile art.915 din același cod, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor art.1072 alin.2 C.proc.civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.