ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 121/2016

Asupra conflictului negativ de fața, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Bacău, reclamanta N.D. l-a chemat în judecată pe paratul N.T., solicitând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, exercitarea autorității părintești în comun cu privire la minora N.C.M., stabilirea domiciliului minorei la mamă și obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei în raport de venitul minim pe economie. Prin întâmpinarea depusă la 11 august 2015, pârâtul N.T. a menționat ca are reședința în străinătate și domiciliul ales, pentru comunicarea actelor de procedură, la Cabinet Avocat, C.B.D., în Bacău.

Prin sentința civilă nr. 5379 din 07 octombrie 20!5, Judecătoria Bacău a admis excepția necompelenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 914 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., întrucât ambele părți au reședința obișnuită în străinătate și nu au făcut dovada faptului că și-au exprimat nemijlocit acordul pentru sesizarea Judecătoriei Bacău. Judecătoria sectorului 5 București, pe rolul căreia, cauza a fost înregistrata la data de 15 octombrie 2015, la rândul său, prin sentința civilă nr. 9028 din 8 decembrie 2015, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că părțile nu au domiciliul comun în București, sectorul 5, iar, în prezent potrivit actelor de identitate depuse la dosar, atât reclamanta cât și pârâtul locuiesc în Italia. Potrivit art. 914 alin. (2) (după republicare 915 alin. (2)) N.C.P.C., dacă nici reclamantul si nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei Sectorului 5 București. S-a reținut că prevederile art. 915 alin. (2) din N.C.P.C. au caracter de noutate, rară a fi preluate din reglementări anterioare, iar în perioada de timp scursă de la intrarea sa în vigoare, acestea au fost susceptibile de mai muite interpretări, în jurisprudență.

S-a apreciat că, supunând norma de drept sus-menționată unei interpretări teleologice, voința legiuitorului a fost aceea de a flexibiliza regulile de competență exclusivă din materia divorțului, în scopul facilitării accesului la justiție al cetățemior români cu reședința în străinătate, care aleg instanțele judecătorești române pentru desfacerea căsătoriei. Prin urmare, legiuitorul a urmărit să dea părților acces la instanțele judecătorești naționale cu care au cele mai strânse legături, concept care se întâlnește, în alte ipoteze, și într-o serie de norme comunitare, dar și în jurisprudență C.J.U.E. Judecătoria sectorului 5 București, în motivarea măsurii sale de dezînvestîre, a mai reținut, că în niciun caz, nu se poate argumenta - astfel cum arată Judecătoria Bacău - că acordul la care face referire art. 915 alin. (2) C. proc.

civ. este cel reglementat de art. 5 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 1259/2010, care se referă la alegerea legii materiale aplicabile motivelor de divorț, în cazul conflictelor de legi, după cum reiese atât din titlul actului normativ, cât și din prevederile punctului 10 parag. 2 din preambul. Actul normativ comunitar nu are, așadar, nicio relevanță în chestiunile referitoare la competență. În concluzie, s~a reținut că voința reclamantei de a se judeca la Judecătoria Bacău a devenit evidentă odată cu introducerea acțiunii pe rolul acestei instanțe, iar pârâtul a acceptat competența prin întâmpinarea depusă la dosar, în cuprinsul căreia nu a fost invocată nicio excepție legată de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cănii judecată a fost legal sesizată în condițiile 135 alin. (1 ) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea cu care reclamanta a învestit Judecătoria Bacău are ca obiect desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, exercitarea autorității părintești în comun cu privire la minora N.C.M., stabilirea domiciliului minorei la mamă și obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei în raport de venitul minim pe economie. Atât Judecătoria Bacău, cât și Judecătoria sectorului 5 București, au reținut că întrucât ambele părți locuiesc în străinătate, respectiv în Italia, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei sectorului 5 București. Dezinvestirea reciprocă a instanțelor aflate în conflict a fost generată de interpretarea diferită pe care acestea au dat-o noțiunii de acord utilizat de legiuitor în textul de lege sus-menționat. Din analiza actelor din dosar, înalta Cute constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente; Potrivit reglementării din Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul I. Procedura divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., „cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul". Textul procedural mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială, art 915 alin. (1) din același cod conferă o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.

Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, cu condiția însă, ca la data sesizării, cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție. Astfel spus, ceea ce interesează este locuința părților la momentul introducerii acțiunii, astfel încât instanța legal sesizată devine competentă să soluționeze cauza și dacă, ulterior sesizării sale, intervin schimbări ale acesteia. Faptul că textul reglementat de dispozițiile art. 915 din N.C.P.C. are în vedere mai multe situații, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanțe, deopotrivă competente.

În procedura specială a divorțului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine, stabilită expres de legiuitor. Primul alin. al art. 915 stabilește, "în mod prioritar, competența de soluționare a cererii de divorț la instanța în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, însă această competență operează numai dacă cei doi soți au avut locuință comună și ce! puțin unul dintre soți mai locuiește în circumscripția instanței de ia ultima locuință comună. Următoarea ipoteză reglementată de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

este subsidiară celei dintâi - mai sus evidențiată - și se referă la situația în care, dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, situație care nu se regăsește în speță, având în vedere că, prin întâmpinarea depusă la fila 30 din dosarul Judecătoriei Bacău, pârâtul a precizat că are reședința în străinătate, atașând în acest sens un contractul de locațiune încheiat în orașul Torino din Italia. Noțiunea de „locuință" reglementată de art. 915 C. proc. civ. trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, așadar, nu atât locuința statornică și principală a pârâtului, cât adresa unde locuiește efectiv, ceea ce înseamnă că în căzui de față pârâtul are locuința faptică în Italia.

O altă situație prevăzută de legiuitor - cu incidență în cauză - are în vedere ipoteza în care soțul pârât nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, anume când instanțelor române le revine competența internațională, caz în care devine competentă instanța de la locuința reclamantului. Cum, în cauză, locuința reclamantei, astfel cum rezultă din referatul întocmit de către Serviciul Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei com. Orbeni, jud. Bacău cu prilejul efectuării anchetei sociale (fila 29 dos. jud. Bacău), este tn satul Scurta, com. Orbeni, județul Bacău unde aceasta locuiește cu minora și doi nepoți îa casa P.M. din septembrie 2014, rezultă ca instanța competentă să soluționeze cauza este cea de la locuința reclamantei, respectiv Judecătoria Bacău.

Deși la termenul de judecată din 7 octombrie 2015 în fața judecătoriei Bacău, reprezentanta reclamantei a arătat că aceasta locuiește în Italia, acest fapt este lipsit de relevanță juridică, întrucât în stabilirea instanței competente teritorial să judece cauza prezintă importanță locuința pe care reclamanta o avea la momentul introducerii acțiunii de divorț și nu eventualele modificări ale acesteia intervenite pe parcursul procesului. De altfel, susținerea reclamantei în sensul că locuiește în Italia nu a fost dovedită prin nicio probă din dosar. Mai mult, prin cererea de probatorii depusă de reclamantă, prin avocat s-a solicitat expres efectuarea unei anchete sociale în com. Orbeni, sat Scurta, Județul Bacău (fila 21 Dosar nr. 6423/180/2015 al Judecătoriei Bacău).

Așa fiind, constatând îndeplinite condițiile stipulate de teza finală a art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Bacău competența de soluționare a acuzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2016.