ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1179/2016

Decizia nr. 1179/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Găești la data de 13 octombrie 2015, A. a chemat

în judecată pe B., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată între soți

la data de 21 iulie 2007, din vina exclusivă a pârâtei, stabilirea locuinței

minorei C. la domiciliul reclamantului, exercitarea autorității părintești

exclusiv de către reclamant, reluarea de către pârâtă a numelui avut

anterior căsătoriei, precum și obligarea pârâtei la acordarea lunară

a unei pensii de întreținere a minorei în cuantum de 500 RON.

În drept, cererea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. b), art. 379, art. 398,

art. 400, art. 402, art. 496, art. 504, art. 506, art. 529, art. 530 și

art. 383 alin. (3) C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1576 din 9 decembrie 2015, Judecătoria Găești a admis

excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu. A declinat,

în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, competența de soluționare

a cauzei.

Analizând înscrisurile

depuse la dosar prin prisma art. 915 C. proc. civ., a reținut că respectivele

dispoziții legale stabilesc în materia divorțului o competență

teritorială exclusivă, astfel că reclamantul nu are posibilitatea

de opțiune.

A mai reținut

că acordul cu privire la alegerea instanței trebuie să existe la

data sesizării instanței, constatând că în cauză nu s-a făcut

dovada existenței unui astfel de acord.

Prin sentința

nr. 1219 din 16 februarie 2016, Judecătoria sectorului 5 București, secția

a II-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale. A declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Găești.

A constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării.

Pornind de la

prevederile art. 914 alin. (2) [după republicare art. 915 alin. (2)] C. proc.

civ., a constatat că în cauză voința reclamantului de a se judeca

la Judecătoria Găești a devenit evidentă prin introducerea acțiunii

pe rolul respectivei instanțe, pârâta acceptând aceasta prin întâmpinarea depusă

la fila 25 din dosarul instanței inițial sesizate. S-a mai constatat că

acordul pârâtei a fost adus la cunoștința instanței în mod expres

cu ocazia concluziilor pe excepția necompetenței.

Totodată,

instanța a reținut, urmare unui amplu raționament, că întrucât

prin textul de lege menționat a fost instituită o competență

facultativă, de ordine privată, competența instanței sesizate

de către reclamant poate fi înlăturată doar de către pârât,

în condițiile prevăzute la art. 130 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce nu

e cazul în speță.

Înalta Curte,

competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat

la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești, în considerarea argumentelor

ce succed:

Potrivit art.

915 alin. (2) C. proc. civ., „Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu

au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă

cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea

acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului

5 al municipiului București”.

În speță,

se observă că instanțele aflate în conflict au interpretat diferit

dispozițiile legale citate, respectiv cele referitoare la acordul părților

privind instanța competentă a soluționa cauza.

Din interpretarea

prevederilor cuprinse la art. 915 alin. (2) C. proc. civ. reiese că în favoarea

Judecătoriei sectorului 5 București a fost instituită o competență

cu caracter subsidiar, care intervine în materia divorțului numai în lipsa

unui acord al părților asupra instanței competente teritorial să

judece pricina.

Prin urmare, este

exclusă competența Judecătoriei sectorului 5 București de a

soluționa cauza, în situația în care există acordul părților

ca litigiul să fie soluționat de către o altă instanță

din țară.

Or, în cauză,

reclamantul și-a manifestat voința ca litigiul să fie soluționat

de Judecătoria Găești, prin introducerea cererii de divorț pe

rolul respectivei instanțe.

Pârâta, la rândul

său, s-a manifestat în mod similar, prin formularea întâmpinării, înregistrată

în dosarul Judecătoriei Găești la 29 octombrie 2015, prin care nu

a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței.

Mai mult, potrivit

dezbaterilor consemnate în practicaua sentinței civile nr. 1576 din 9 decembrie

2015, precum și prin notele de ședință aflate la dosarul Judecătoriei

sectorului 5 București, pârâta, prin apărător a considerat că

aparține Judecătoriei Găești competența soluționării

cererii de divorț.

Ca atare, atâta

timp cât C. proc. civ. face referire la acordul părților, nespecificând

forma pe care trebuie să o îmbrace respectivul acord și nici momentul

la care trebuie făcută dovada acordului, reiese că acesta poate rezulta

și din indicarea aceleiași instanțe, realizate chiar separat, dar

neechivoc, de fiecare dintre părți, cum este cazul în speță.

Pentru aceste

considerente, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită

în favoarea Judecătoriei Găești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 25 mai 2016.