ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2618/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată Ia 12 mai 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă,

P.P.V. a

solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii Teleorman, revizuirea deciziei

nr. 462 R din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze, privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, susținând că există practică neunitară a Curții de Apel București în ceea

ce privește interpretarea dată dispozițiilor art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2008

și art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 în raport cu aplicarea sau, după caz,

inaplicabilitatea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 3/1977 și considerarea stagiului

prevăzut de acest din urmă articol ca făcând parte sau nu dintr-un act normativ

cu caracter special.

În dezvoltarea motivelor revizuirii, s-a

arătat că datorită acestei practici neunitare, Curtea de Apel București a pronunțat

hotărâri potrivnice menținând pe de o parte hotărârile instanței de fond prin care

au fost acordate punctele suplimentare prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 100/2008

și de art. 169 din Legea nr. 163/2010, cum ar fi decizia civilă nr. 42 din 11

februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 2687/87/2013, iar pe de altă parte modificând

sentințele Tribunalului Teleorman în sensul respingerii acțiunii, cum este cazul

revizuientului, au fost încălcate principiile nediscriminării și ale egalității

de tratament, temeiurile de drept în baza cărora au fost formulate acțiunile fund

aceleași, dar interpretarea diferită, nu numai la nivelul completelor de judecată

ci chiar și în interiorul aceluiași complet de judecată, în majoritatea cauzelor

neexistând o unanimitate în luarea unei hotărâri.

Invocă în susținerea cererii de revizuire

încălcarea de către Curtea de Apel a drepturilor fundamentale ale omului, astfel

cum acestea sunt reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum

ar fi dreptul al un proces echitabil prevăzut de art. 6. Critică decizia atacată

și din perspectiva în care instanța de recurs nu a analizat efectiv motivele și

argumentele probate prin înscrisuri, precum și hotărârile pronunțate în fazele procesuale

anterioare, motive pentru care apreciază ca netemeinică și neiegală hotărârea pronunțată

de curtea de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta

Curte constată următoarele:

Fundamentul juridic al cererii de revizuire

promovate este dat de dispozițiile art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. care sancționează

situația în care este nesocotită autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri prin

pronunțarea altei hotărâri care statuează în sens contrar primei judecăți.

Astfel, potrivit textului procedural menționat,

revizuirea unei hotărâri se poate cere „dacă există hotărâri definitive potrivnice

date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricina,

între aceleași persoane, având aceeași calitate".

În speță, revizuentul a indicat două hotărâri,

respectiv decizia nr. 462 din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București - a cărei

anulare a cerut-o - și sentința civilă nr. 42 din 11 februarie 2014 pronunțată de

Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 2627/87/2013 în care au fost acordate punctele

suplimentare prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 100/2008 și ale art. 169 din Legea

nr. 263/2010, contrazisă ulterior prin hotărârea a cărei revizuire s-a pretins.

Deși promovarea unei căi extraordinare

de atac presupune exigențe procedurale specifice, cu indicarea și dezvoltarea elementelor

care să facă posibilă anularea celor statuate irevocabil de o instanță și reluarea

judecății, se constată că revizuentuî nu s-a conformat acestor cerințe.

În realitate, cererea de revizuire conține

critici aduse deciziei din recurs (nr. 462 din 19 februarie 2014 a Curții de Apel

București), arătându-se că ea se bazează pe o interpretare și aplicare eronată a

actelor normative în materie, respectiv a dispozițiilor referitoare la valorificarea

punctajelor suplimentare prevăzute de O.U.G. nr. 100/2008 pentru completarea Legii

nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale

și ale art. 169 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Tot astfel, contrar reglementării stricte

a căilor extraordinare de atac, revizuentul redă în motivarea cererii sale aspecte

legate de neanalizarea de către instanța de recurs a motivelor și a argumentelor

probate prin înscrisuri, critici subsumate celor de nelegalitate și de neterneinicie

ale deciziei ale cărei revizuire o solicită.

Rezultă că, în afara cadrului procesual

creat prin promovarea cererii de revizuire, sunt aduse judecății elemente străine

care nu pot face obiect de analiză, constituindu-se într-o critică de nelegalitate

și neterneinicie împotriva unei hotărâri irevocabile a instanței de recurs.

Reiese, potrivit celor arătate anterior,

că revizuentul nu a dedus judecății aspecte care să permită anularea unei decizii

irevocabile sub motiv că ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri

anterioare.

În realitate, promovând calea de atac a

revizuirii, prin motivele dezvoltate în susținerea acesteia, revizuentul și-a exprimat

nemulțumirea față de soluția conținută de decizia din recurs, formulând critici

de nelegalitate împotriva acesteia de o manieră procedurală inadmisibilă.

Un asemenea demers (care deghizează un

recurs împotriva deciziei din recurs) a fost sancționat în mod constant în jurisprudența

instanței de contencios european care a statuat că „securitatea juridică implică

respectul pentru principiul res indicata, care decurge din caracterul definitiv

al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate

solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține

o nouă rejudecare a cauzei (cauza Mitrea împotriva României, publicată în M. Of.

nr. 455/01.12.2010, par. 24).

De asemenea, aceeași curte, în alte decizii

de speță recente (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009)

a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție

prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri

judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a

fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurispmdență

unitară a instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că aceste

scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales cu încălcarea principiului

securității juridice. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește

unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești

ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil

demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar

fi condus la pronunțarea unor soluții general vaiabîle și obligatorii pentru restul

sistemului judiciar. În realitate, soluțiile astfel pronunțate, rămân Ia nivel de

speță, fără să "lege" în niciun fel instanțele de judecată, servind numai

la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale

extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să

fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergențele de jurispmdență

prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului

securității juridice în aceeași măsură.

În temeiul legii prin "una și aceeași

pricină" se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect,

de cauză și de părți cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât

soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei

dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ.,

anularea celei de a doua hotărâri. Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna

dintre condițiile enunțate, prima hotărâre fiind pronunțată între reclamantul C.C.I.

și pârâta Casa Județeană de Pensii Teleorman și având ca obiect contestație împotriva

deciziei nr. 85884 din 18 ianuarie 2011 prin care au fost stabilite drepturile de

pensie, cea de a doua hotărâre având ca părți pe revizuentul P.C.V. și pârâta Casa

Județeană de Pensii Teleorman și având ca obiect contestație împotriva deciziei

nr. 149363 din 10 ianuarie 2011, motiv pentru care calea de atac exercitată de către

revizuientă apare ca inadmisibilă.

În consecință, potrivit considerentelor

expuse, se constată că prin intermediul căii extraordinare de atac formulate, revizuentul

a tins la punerea în discuție a autorității de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile

deși nu subzistă cerințele procedurale reglementate expres de art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., așa încât revizuirea va fi respinsa ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire

formulată de revizuientui P.P.V. împotriva deciziei civile nr. 462R din 19 februarie

2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

octombrie 2014.