ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2618/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată Ia 12 mai 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, P.P.V. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii Teleorman, revizuirea deciziei nr. 462 R din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze, privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, susținând că există practică neunitară a Curții de Apel București în ceea ce privește interpretarea dată dispozițiilor art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2008 și art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 în raport cu aplicarea sau, după caz, inaplicabilitatea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 3/1977 și considerarea stagiului prevăzut de acest din urmă articol ca făcând parte sau nu dintr-un act normativ cu caracter special.

În dezvoltarea motivelor revizuirii, s-a arătat că datorită acestei practici neunitare, Curtea de Apel București a pronunțat hotărâri potrivnice menținând pe de o parte hotărârile instanței de fond prin care au fost acordate punctele suplimentare prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 100/2008 și de art. 169 din Legea nr. 163/2010, cum ar fi decizia civilă nr. 42 din 11 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 2687/87/2013, iar pe de altă parte modificând sentințele Tribunalului Teleorman în sensul respingerii acțiunii, cum este cazul revizuientului, au fost încălcate principiile nediscriminării și ale egalității de tratament, temeiurile de drept în baza cărora au fost formulate acțiunile fund aceleași, dar interpretarea diferită, nu numai la nivelul completelor de judecată ci chiar și în interiorul aceluiași complet de judecată, în majoritatea cauzelor neexistând o unanimitate în luarea unei hotărâri.

Invocă în susținerea cererii de revizuire încălcarea de către Curtea de Apel a drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum ar fi dreptul al un proces echitabil prevăzut de art. 6. Critică decizia atacată și din perspectiva în care instanța de recurs nu a analizat efectiv motivele și argumentele probate prin înscrisuri, precum și hotărârile pronunțate în fazele procesuale anterioare, motive pentru care apreciază ca netemeinică și neiegală hotărârea pronunțată de curtea de apel. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Fundamentul juridic al cererii de revizuire promovate este dat de dispozițiile art. 322 pct. 7 din C. proc.

civ. care sancționează situația în care este nesocotită autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri prin pronunțarea altei hotărâri care statuează în sens contrar primei judecăți. Astfel, potrivit textului procedural menționat, revizuirea unei hotărâri se poate cere „dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricina, între aceleași persoane, având aceeași calitate". În speță, revizuentul a indicat două hotărâri, respectiv decizia nr. 462 din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București - a cărei anulare a cerut-o - și sentința civilă nr. 42 din 11 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 2627/87/2013 în care au fost acordate punctele suplimentare prevăzute de dispozițiile O.U.G.

nr. 100/2008 și ale art. 169 din Legea nr. 263/2010, contrazisă ulterior prin hotărârea a cărei revizuire s-a pretins. Deși promovarea unei căi extraordinare de atac presupune exigențe procedurale specifice, cu indicarea și dezvoltarea elementelor care să facă posibilă anularea celor statuate irevocabil de o instanță și reluarea judecății, se constată că revizuentuî nu s-a conformat acestor cerințe. În realitate, cererea de revizuire conține critici aduse deciziei din recurs (nr. 462 din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București), arătându-se că ea se bazează pe o interpretare și aplicare eronată a actelor normative în materie, respectiv a dispozițiilor referitoare la valorificarea punctajelor suplimentare prevăzute de O.U.G.

nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și ale art. 169 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Tot astfel, contrar reglementării stricte a căilor extraordinare de atac, revizuentul redă în motivarea cererii sale aspecte legate de neanalizarea de către instanța de recurs a motivelor și a argumentelor probate prin înscrisuri, critici subsumate celor de nelegalitate și de neterneinicie ale deciziei ale cărei revizuire o solicită. Rezultă că, în afara cadrului procesual creat prin promovarea cererii de revizuire, sunt aduse judecății elemente străine care nu pot face obiect de analiză, constituindu-se într-o critică de nelegalitate și neterneinicie împotriva unei hotărâri irevocabile a instanței de recurs.

Reiese, potrivit celor arătate anterior, că revizuentul nu a dedus judecății aspecte care să permită anularea unei decizii irevocabile sub motiv că ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare. În realitate, promovând calea de atac a revizuirii, prin motivele dezvoltate în susținerea acesteia, revizuentul și-a exprimat nemulțumirea față de soluția conținută de decizia din recurs, formulând critici de nelegalitate împotriva acesteia de o manieră procedurală inadmisibilă. Un asemenea demers (care deghizează un recurs împotriva deciziei din recurs) a fost sancționat în mod constant în jurisprudența instanței de contencios european care a statuat că „securitatea juridică implică respectul pentru principiul res indicata, care decurge din caracterul definitiv al hotărârilor judecătorești.

Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei (cauza Mitrea împotriva României, publicată în M. Of. nr. 455/01.12.2010, par. 24). De asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță recente (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurispmdență unitară a instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales cu încălcarea principiului securității juridice.

A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții general vaiabîle și obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluțiile astfel pronunțate, rămân Ia nivel de speță, fără să "lege" în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergențele de jurispmdență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securității juridice în aceeași măsură.

În temeiul legii prin "una și aceeași pricină" se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri. Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna dintre condițiile enunțate, prima hotărâre fiind pronunțată între reclamantul C.C.I. și pârâta Casa Județeană de Pensii Teleorman și având ca obiect contestație împotriva deciziei nr. 85884 din 18 ianuarie 2011 prin care au fost stabilite drepturile de pensie, cea de a doua hotărâre având ca părți pe revizuentul P.C.V.

și pârâta Casa Județeană de Pensii Teleorman și având ca obiect contestație împotriva deciziei nr. 149363 din 10 ianuarie 2011, motiv pentru care calea de atac exercitată de către revizuientă apare ca inadmisibilă. În consecință, potrivit considerentelor expuse, se constată că prin intermediul căii extraordinare de atac formulate, revizuentul a tins la punerea în discuție a autorității de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile deși nu subzistă cerințele procedurale reglementate expres de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., așa încât revizuirea va fi respinsa ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientui P.P.V. împotriva deciziei civile nr. 462R din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2014.