ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 706/2015

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2618 din 23

septembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a

respins recursul declarat de recurentul reclamant D.A.L. împotriva deciziei nr.

118 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva

acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul D.A.L., care a

solicitat admiterea contestației în anulare, anularea hotărârii atacate și

soluționarea cauzei conform art. 508 alin. (3) N.C.P.C. și pe fond admiterea

recursului astfel cum a fost formulat în ceea ce privește capătul ce cerere

privind obligarea SC A.S. SRL la plata sumei de 165.480 lei către SC A.T. SRL.

Contestatorul

își întemeiază cererea pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 și ale art. 504

alin. (2) al N.C.P.C.: „contestația poate fi primită în cazul în care motivul a

fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea

nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără

vina părții, a fost respins fără a fi cercetat în fond".

În susținerea

cererii contestatorul aduce următoarea argumentație:

Înalta Curte de

Casație și Justiție a luat în considerare afirmațiile Curții de Apel Bacău, dar

de fapt pe tot parcursul procesului (fond și apel) nu s-a invocat termenul de

prescripție, nu s-au cerut dovezi privitoare la cauze de suspendare sau

întrerupere a cursului prescripției extinctive și niciodată instanțele nu au

cerut documente legate de aceste aspecte.

Astfel Curtea

de Apel Bacău prin Decizia nr. 118 din 19 decembrie 2013 dată în Dosarul nr. 1959/103/2012

a respins capătul de cerere ca prescris, invocând art. 18 din Decretul nr. 167/1958

prin care instanța judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă

dreptul la acțiune s-a prescris menționând că „reclamanta nu a dovedit că au

existat cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției".

Aceste aspecte

legate de prescripție și cauzele de suspendare a prescripției au fost

menționate de către instanța Curții de Apel Bacău numai în motivarea Deciziei nr.

118 din 19 decembrie 2013, punând contestatorul în imposibilitatea apărării, în

depunerea dovezilor de întrerupere a prescripției invocate cât și a analizării

acestora.

Arată

contestatorul că singura modalitate de a se apăra și a prezenta aceste dovezi

care nu au fost niciodată analizate și cercetate în fond și apel a fost calea

de atac a recursului.

Consideră

contestatorul că termenul de prescripție invocat este întrerupt în datele de 27

mai 2010 respectiv 10 august 2010, date la care asociatul Z.R.O. a depus

documentele fiscale la O.R.C. Neamț sub nr. 25693 și A.F.P. Piatra Neamț sub nr.

37311, prin care își asumă răspunderea pentru întocmirea situațiilor financiare

anuale și recunoaște faptul că SC A.T. SRL are de încasat de la SC A.S. SRL

sumele deduse judecății. întrucât acțiunea contestatorului a fost formulată la

data de 25 aprilie 2012 consideră că aceasta a fost formulată în termen.

Contestatorul

anexează la prezenta cerere copii după documentele care au fost depuse la dosar

și care, în opinia sa, dovedesc că a fost întreruptă prescripția:

- situația

financiară a lui SC A.T. SRL, bilanț la data de 31 decembrie 2009 (16 file)

înregistrate la O.R.C. Neamț sub nr. 25693 din 27 mai 2010, însoțită de

declarația pe propria răspundere și semnate de către administratorul Z.R. prin

care își asumă răspunderea cu privire la întocmirea situațiilor financiare

anuale.

- situația

activelor, datoriilor și capitalurilor proprii și bilanț la data de 30 iunie 2010

ale SC A.T. SRL (9 file) înregistrate la A.F.P. Piatra Neamț sub nr. 37311 din 10

august 2010, semnate de către administratorul Z.R.

Menționează

contestatorul că datoria de 165.480 lei a SC A.S. SRL către SC A.T. SRL a fost

dovedită prin două expertize contabile acceptate de instanță, expertize la care

pârâții nu au avut obiecțiuni.

Înalta Curte,

examinând contestația în anulare în limitele examenului de legalitate constată

că cererea este nefondată pentru motivele ce se vor arăta.

Este de

precizat că în cauză sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, față

de data introducerii acțiunii, articolul corespondent temeiurilor de drept

indicate de contestator în susținerea cererii fiind art. 318 C. proc. civ.

Conform art. 317

alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestația în anulare.

Potrivit art. 318

C. proc. civ.: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare".

Textul legal

are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare

sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ

de art. 304 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de

parte, cum este cazul și în speță, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt

subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl

sprijină.

Motivul de

recurs privind nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care a

fost examinată excepția prescripției dreptului la acțiune a fost examinată de

instanța de recurs din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile în raport de

art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 și de art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, s-a

reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr.

287/2009 (N.C.C.), precum și cele ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea

în aplicare a C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării

în vigoare a N.C.C., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au

instituit, ipoteză în care se înscrie speța de față. Prin urmare, a considerat

instanța de recurs, aceste dispoziții devin incidente pentru o prescripție

extinctivă, invocată pentru o situație în întregime încheiată înainte de

intrarea în vigoare a legii noi, întrucât normele juridice nu se pot aplica

retroactiv. în această situație, în conformitate cu prevederile art. 18 din

Decretul nr. 167/1958, s-a apreciat că instanța de judecată este îndreptățită

să invoce din oficiu prescripția dreptului la acțiune, oricând în cursul

judecării cauzei, chiar dacă, potrivit art. 2512 alin. (2) din N.C.C., instanța

de judecată nu mai are această posibilitate.

În ceea ce

privește cauzele de întrerupere a prescripției, instanța de recurs a punctat

asupra faptului că recurentul acceptă capătul de cerere privind despăgubirile

ca fiind prescris, dar susține și prezintă cauze de întrerupere a prescripției

nesupuse analizei instanței de apel și care vizează exclusiv aspecte ce țin de

situația de fapt și de probatoriul administrat.

Nemulțumirea

contestatorului privind modul în care a fost motivată decizia contestată, nu

poate duce la deschiderea contestației în anulare, cale extraordinară de atac,

de retractare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 C.

proc. civ., neinvocat (lipsă de procedură și necompetența instanței) și art. 318

C. proc. civ. (greșeală materială și omisiunea de a cerceta vreun motiv de

modificare sau de casare).

Având în vedere

caracterul de excepție al textului mai sus enunțat care rezultă din formularea

„hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare."

analiza susținerilor privind existența unei „greșeli materiale" presupune

o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele

greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus în mod necesar la

pronunțarea unei soluții eronate. în alte cuvinte, pentru a putea fi admisă o

contestație în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunțată de o instanță

de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să

privească o problemă de procedură. O atare eroare trebuie să fie în legătură cu

aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie

necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. în contextul

precizat se constată că prin motivele evocate care vizează aprecierea și

interpretarea înscrisurilor care au stat la baza determinării situației de fapt

și a aplicării legii.

Întreaga

argumentare duce cu evidență la concluzia că se tinde la reformarea soluției,

printr-o rediscutare a situației de fapt și a probelor despre care se afirmă că

au fost interpretate greșit. Or, această cale de atac - contestația în anulare

- tinde la anularea unei hotărâri pronunțată în recurs nu pentru că judecata nu

a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

În consecință,

având în vedere că nu au fost săvârșite greșeli materiale cu caracter

procedural, privind aspecte formale ale judecății, față de faptul că instanța

de recurs a examinat motivul de casare invocat de recurent în raport de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorul D.A.L. în nume propriu și ca

administrator al SC A.T. SRL Piatra Neamț împotriva Deciziei nr. 2618 din 23

septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a

ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 martie 2015.