ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2814/2014

Asupra recursului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta SC O. SA prin lichidator judiciar S.P.T. Onești în contradictoriu cu pârâta SC P.I. SRL Măgura a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 164.025,76 lei debit, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința nr. 477 din data de 5 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC O. SA Onești, prin lichidator judiciar S.P.T. în contradictoriu cu pârâtul SC P.I. SRL, ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că în conformitate cu dispozițiile art. 3 (1) coroborat cu dispozițiile art. 7(1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speță de față dreptul la acțiune s-a născut la data de 31 august 2002 când s-au emis facturile nr. x, y și z reprezentând dividendele, conform mențiunilor din procesele-verbale de compensare din 13 mai, din 27 mai, din 30 mai 2003 și din 22 mai 2003 și, ca urmare, termenul general de prescripție s-ar fi împlinit la data de 31 august 2005. În raport de prevederile art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prima instanță a constatat că, în speță, prescripția a fost întreruptă prin procesele-verbale de compensare din 22 mai 2003 și din 30 mai 2005, iar nu prin Sentința nr. 681 din 12 iunie 2006 și nr. 720 din 3 iulie 2006, și a început să curgă o nouă prescripție, care s-a împlinit la data de 22 mai 2008 și respectiv 30 mai 2008, iar acțiunea a fost introdusă la data de 22 septembrie 2008, deci peste termenul general de prescripție de 3 ani.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. O. S.A. Onești reprezentată de lichidator judiciar SPRL P.T. a declarat apel, care, prin Decizia nr. 90/2011 din 11 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis, și, în consecință, a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare. În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut că între părți au avut loc raporturi juridice comerciale materializate în emiterea unor facturi în anul 2002. Nu a fost reținută apărarea pârâtei vizând primul moment de la care a început să curgă prescripția, respectiv august 2002 raportat la împrejurarea că nu au existat facturi scadente la plată.

Instanța a constatat că în anul 2003 au fost încheiate procese verbale de compensare, moment în care creanțele reciproce s-au stins. Față de natura compensării, instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reține că a început să curgă un termen de prescripție, întrucât părțile implicate în raportul juridic, stingând obligațiile reciproce, nu mai puteau invoca drepturi. S-a reținut că procesele-verbale de compensare au fost anulate prin Sentința 681 din 21 iunie 2006 și 720/2006, iar ca efect al anulării acestora, părțile au fost repuse în situația anterioară, dreptul la acțiune născându-se de la data pronunțării celor două hotărâri.

Prin urmare, s-a apreciat că momentul de la care curge termenul de prescripție este 12 iunie 2006, respectiv 3 iulie 2006. Având în vedere dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora termenul este de 3 ani, instanța de control judiciar a reținut că acțiunea formulată la data de 23 septembrie 2008 este înlăuntrul termenului de prescripție, motiv pentru care, în temeiul art. 297 C. proc. civ., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare. În termen legal, împotriva Deciziei nr. 90/2011 din 11 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta SC P.I. SRL Bacău a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea soluției instanței de fond.

Prin Decizia 3361/2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre soluționarea apelului aceleiași curți de apel, reținând că potrivit dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, "în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului (...), instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul". Instanța nu cercetează fondul, în înțelesul textului legal evocat, atunci când pronunță soluția în temeiul unei excepții procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori acordă altceva decât s-a cerut.

În cauză, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului, respingând acțiunea reclamantei ca fiind prescrisă. În rejudecare, prin Decizia nr. 7/2013 din 29 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul declarat apelanta-reclamantă SC O. SA Onești prin lichidator judiciar S.P.R.L. P.T. împotriva Sentinței civile nr. 477 din 5 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 5778/110/2008*, a fost anulată Sentința civilă nr. 477 din 5 mai 2010 și, în fond s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC O. SA Onești prin lichidator judiciar S.P.R.L.

P.T. în contradictoriu cu pârâta SC P.I. SRL și a fost obligată pârâta să plătească apelantei-reclamante suma de 164.025,76 lei cu titlu de pretenții. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele: Așa cum rezultă din Decizia 3361/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, răspunzând criticii recurentei cu privire la intervenirea prescripției, instanța supremă nu a admis recursul acestei părți pentru că instanța de apel ar fi reținut greșit că prescripția dreptului la acțiune nu s-ar fi împlinit, caz în care prin admiterea recursului se casa hotărârea instanței de apel urmând a fi menținută hotărârea primei instanțe, ci că instanța trebuia să soluționeze cauza în fond și nu să o trimită pentru rejudecare la prima instanță, dispoziție obligatorie pentru judecata apelului în al doilea ciclu procesual potrivit art. 315 C. proc.

civ. Așadar, instanța de apel a soluționat în fond cererea de chemare în judecată a reclamantului, aspecte ce nu au fost analizate în primul ciclu procesual. Așa cum rezultă din probele administrate, prin Sentința civilă nr. 681 din 12 iunie 2006 a Tribunalului Bacău a fost anulat procesul-verbal de compensare dintre părțile din cauză și SC P. SA pentru suma de 82.377 lei. Prin Sentința civilă nr. 720 din 3 iulie 2006 a Tribunalului Bacău s-a anulat procesul-verbal de compensare între aceleași părți pentru suma de 81.648,76 lei. în ambele hotărâri părțile fiind puse în situația anterioară, în patrimoniul debitoarei renăscând creanța de 164.025,76 lei pe care o deținea împotriva societății pârâte, respectiv obligația corelativă a acesteia de plată a acestei creanțe.

Existența acestor creanțe, recunoscute de părți prin compensările efectuate, dă dreptul creditorului, de la data când acestea au redevenit scadente ca urmare a anulării operațiunilor de stingere a acestora prin compensare, de a solicita executarea lor. Potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației ce constă în plata de către societatea pârâtă a sumei totale de 164.025,76 lei. Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Constatând că greșit prima instanța nu a soluționat fondul cauzei având în vedere nașterea dreptului reclamantei la data anulării celor două operațiuni de compensare, a admis apelul și a anulat hotărârea primei instanțe și, evocând fondul și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 164.025,76 lei cu titlu de pretenții. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în rejudecare a declarat recurs pârâta SC P.I. SRL Bacău, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 5, 7 și 9 C. proc. civ. 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) C. proc. civ. întrucât judecătorul V.P.

a participat și la judecata apelului în primul ciclu procesual, anterior casării, iar la termenul din 22 ianuarie 2013 a apreciat că nu înțelege să formuleze cerere de abținere. 2. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Instanța de apel a procedat direct la soluționarea pe fond a cererii de chemare în judecată, ignorând efectele deciziei de casare care a desființat în tot decizia anterioară pronunțată în apel și care presupunea rejudecarea în totalitate a apelului și, prin urmare, soluționarea mai întâi a excepției prescripției dreptului material la acțiune, încălcând astfel dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. 3. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește soluția de admitere a apelului cu privire la chestiunea prescripției. Astfel, recurenta arată că este de necontestat că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește soluția pe prescripție, singurul considerent al instanței de apel fiind acela că "răspunzând criticii recurentei cu privire la intervenirea prescripției, instanța supremă nu a admis recursul acestei părți pentru că instanța de apel ar fi reținut greșit că prescripția dreptului la acțiune nu s-ar fi împlinit." De aici, susține recurenta, ar trebui să înțelegem indirect că în viziunea instanței de apel ar rămâne valabile considerentele care au sprijinit soluția de admitere a apelului cu privire la soluția pe prescripție în primul ciclu procesual, din cuprinsul deciziei casate.

Or, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea casată nu are nicio putere", astfel încât instanța de apel nu se putea sprijini pentru a-și susține soluția pe prescripție pe considerentele deciziei casate. 4. Nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de către instanța de apel pe fondul cauzei. Incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. întrucât reclamanta nu a dovedit existența raportului juridic substanțial care ar îndreptăți-o la solicitarea sumelor pretinse subscrisei și nu a probat îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile contractuale. Recurenta pârâtă susține că reclamanta nu a precizat niciodată și nu a dovedit raporturile contractuale pe care își întemeiază cererea de obligare a sa la plata sumei de 164.025,76 lei.

Or, pentru a putea fi analizată temeinicia cererii de chemare în judecată, era necesar să se analizeze condițiile răspunderii civile, iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă că acestea ar fi îndeplinite, nu a analizat în nici un fel raporturile de drept material existente între părți. în mod corelativ, nici instanța de apel nu a făcut astfel de verificări în drept. Subliniază recurenta și faptul că simpla anulare a proceselor-verbale de stingere a datoriilor nu echivalează cu temeinicia solicitării de plată a sumei de 164.025,76 lei, cu atât mai mult cu cât soluția de anulare s-a întemeiat pe motive formale, legate de necompletarea corespunzătoare a proceselor verbale de compensare.

Susține că din lecturarea hotărârilor de anulare se poate observa cu ușurință că instanțele de judecată nu au analizat atunci raporturile de drept substanțial dintre părți și nici existența sau inexistenta obligațiilor de plată dintre părțile între care s-a operat compensarea, astfel că această obligație revenea instanței sesizată cu prezenta cerere de chemare în judecată. În aceste condiții, recurenta consideră că soluțiile irevocabile pronunțate în cele două dosare nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat în prezenta cauză în ceea ce privește pretinsa temeinicie a cererii de repunere în situația anterioară, singurul efect pe care îl produc acestea fiind acela că anulează recunoașterea de datorie care intervenise odată cu operațiunea de compensare.

în lipsa acestor recunoașteri, care nu mai există în prezent față de efectele hotărârilor judecătorești, reclamanta avea obligația să dovedească temeinicia pretențiilor sale și îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii contractuale, ceea ce nu a făcut. Or, instanța de fond a ignorat toate aceste chestiuni la momentul soluționării fondului cauzei, limitându-se să constate că ar exista o recunoaștere a creanțelor prin compensările efectuate, ceea ce în opinia recurentei este greșit În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului și, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei instanței de apel în sensul respingerii apelului.

Examinând recursul în limitele criticilor invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: 1. Critica privind greșita alcătuire a instanței de apel nu este fondată, ceea ce face inoperant în speță cazul de casare în care ea se încadrează - art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor acestui articol, constituie motiv de nelegalitate atunci când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Acest motiv vizează mai multe situații și anume: când completul de judecată nu este format din numărul de judecători prevăzut de lege, când în completul de judecată s-au aflat judecători incompatibili și când la judecată nu a participat procurorul deși legea prevedea obligativitatea concluziilor sale.

Ipoteza a doua din text, vizează situația în care la soluționarea cauzei au participat judecători incompatibili, conform art. 24 C. proc. civ. Recurenta a susținut faptul că în compunerea completului care a soluționat apelul în rejudecare a fost inclus și judecătorul care a participat la judecarea acestui dosar în primul ciclu procesual. Pentru a verifica acest caz de incompatibilitate era necesar ca, în condițiile în care instanța de apel i-a adus la cunoștință reclamantei apelante că domnul judecător P.V. nu înțelege să se abțină de la judecata pricinii, aceasta să formuleze cerere de recuzare a magistratului. Or, recurenta a precizat la termenul de judecată din 22 ianuarie 2013 că nu înțelege să formuleze cerere de recuzare a domnului judecător.

Normele procedurale privind incompatibilitatea sunt imperative, putând fi invocate de oricare dintre părți și chiar de instanță din oficiu. Recuzarea însă, este o facultate procesuală pentru partea interesată, de a solicita îndepărtarea unui judecător din completul de judecată. De altfel, chiar și în condițiile neformulării cererii de recuzare, motivul de recurs nu poate fi reținut, deoarece critica formulată nu constituie un caz de incompatibilitate, întrucât în primul ciclu procesual instanța a soluționat cauza pe excepție, fără a intra în cercetarea fondului, astfel că nu se poate considera că judecătorul și-a spus părerea cu privire la pricină. 2. Este eronată susținerea încadrată în pct. 5 al art. 304 C. proc.

civ. că decizia ar trebui casată întrucât instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra excepției prescripției, încălcând astfel efectele deciziei de casare care a desființat în tot hotărârea instanței de apel, impunând rejudecarea în totalitate a apelului. În rejudecare, instanța de apel a respectat, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicționale ale instanței de recurs, care se impun cu caracter obligatoriu, procedând la judecata cauzei pe fond. Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speță, excepția prescripției dreptului la acțiune - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Astfel, instanța de apel în mod corect a stabilit asupra limitelor rejudecării, cu trimitere la Decizia de casare nr. 3361 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare nu pentru că instanța ar fi reținut greșit că prescripția dreptului la acțiune nu s-ar fi împlinit, caz în care ar fi menținut sentința tribunalului, ci pentru că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. întrucât trebuia să soluționeze cauza în fond și nu să o trimită spre rejudecare la prima instanță. Prin urmare, instanța supremă a confirmat soluția instanței de apel din primul ciclu procesual vizând greșita admitere de către instanța de fond a excepției prescripției și considerentele reținute în motivarea faptului că acțiunea nu este prescrisă, limitele casării vizând doar încălcarea art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. 3. În consecință, este nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit căruia decizia din apel ar fi supusă casării întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește soluția de admitere a apelului cu privire la chestiunea prescripției. În raport de limitele învestirii sale în rejudecare, curtea de apel nu avea cum să reanalizeze aspectul criticat de pârâtă, privind excepția prescripției, asupra căruia instanța de recurs a dat o dezlegare juridică cu autoritate de lucru judecat. Deducând judecății în recurs critica pe aspectul menționat, recurenta ignoră faptul că manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat împiedică reanalizarea aspectului litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

4. Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, reclamanta SC O. SA prin lichidator judiciar S.P.T. Onești și-a întemeiat acțiunea în pretenții nu pe răspunderea civilă contractuală, ci pe un fapt licit, și anume pe dispozițiile art. 992 C. civ., potrivit cărora "cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit", în urma anulării proceselor-verbale de stingere a datoriilor reciproce.

Astfel, dreptul la acțiune nu izvorăște din nerespectarea unor obligații contractuale care să impună analizarea raporturilor de drept material existente între părți și analiza existenței sau inexistenței obligațiilor de plată dintre părțile între care a operat compensarea, obiectul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de debitul datorat de pârâtă ca urmare a anulării proceselor verbale de compensare și repunerii părților în situația anterioară. Între reclamanta SC O. SA prin lichidator judiciar S.P.T. Onești și pârâta SC P.I. SRL Bacău a avut loc o compensare convențională prin care părțile au decis de comun acord să stingă obligațiile reciproce, procesele verbale de stingere a datoriilor fiind anulate ca urmare a pronunțării Sentințelor nr. 681 din 12 iunie 2006 și nr. 720 din 3 iulie 2006 pronunțate de Tribunalul Bacău, secția comercială și contencios administrativ.

În mod corect curtea de apel a apreciat că există o recunoaștere a creanțelor prin compensările efectuate, iar soluțiile irevocabile pronunțate de Tribunalul Bacău pot fi opuse cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, în patrimoniul debitoarei renăscând creanța de 164.025,76 lei pe care o deținea împotriva societății pârâte și obligația corelativă a acesteia de plată a creanței. În acest context se constată că hotărârea nu este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind întrunite condițiile cerute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.I.

SRL Bacău împotriva Deciziei nr. 7/2013 din 29 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.I. SRL Bacău împotriva Deciziei nr. 7/2013 din 29 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL