ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2176/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Brașov, sub nr. 2865 din 6 decembrie 2004, reclamanta SC O.A. SA a

chemat-o în judecată pe pârâta SC T.I. SA București și a

solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie

obligată pârâta la plata sumei de 50.946.757.412 lei reprezentând

penalități de întârziere și la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a încheiat un contract de asociere cu pârâta, din

23 martie 2000, în baza căruia cele două părți se asociau

în vederea comercializării la export prin intermediul pârâtei SC T.I. SA. În

baza contractului, reclamanta a susținut că pârâta avea

obligația să depună facturile externe pentru produsele expediate

și să răspundă de încasarea valutei pe durata circuitelor,

iar în 5 zile de la încasarea valutei, dar nu mai târziu de 60 de zile de la

data livrării oțetului, să transfere producătorului

diferența rămasă din valoarea F.O.B.

Reclamanta a învederat

instanței faptul că pârâta nu a efectuat decontările, datorând

astfel penalități de întârziere de 0,3% din valoarea

nedecontată.

În drept reclamanta a invocat

dispozițiile art. 969 – art. 1073 C. proc. civ. coroborate cu art. 1

și art. 405 – art. 412 C. com. și art. 7.5 coroborat cu art. 3, art. 11,

art. 15 din contractul părților.

Pârâta a invocat excepțiile:

necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov față de

dispozițiile art. 5 C. proc. civ., prematurității cauzei

față de dispozițiile art. 7201 C. proc. civ. (inadmisibilitate)

și prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința comercială nr.

2972 din 21 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București s-a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, pe

cale de consecință, s-a constatat prescris dreptul la acțiunea

formulată de relamanta SC O.A. SA.

Totodată, s-a respins

capătul de cerere privind obligarea reclamantei la cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că prin

sentința civilă nr. 114C a Tribunalului Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ, pronunțată la 7

februarie 2005, a fost admisă excepția de necompetență

teritorială și a fost declinată competența în favoarea

Tribunalului București, formându-se dosarul nr. 1167 din 3 martie 2005,

iar în ședința publică din 17 mai 2005 s-a respins excepția

prematurității cererii ca neîntemeiată.

În legătură cu

excepția prescripției dreptului la acțiune instanța de fond

a reținut în esență că debitul principal s-a stins prin

compensare la 18 decembrie 2000 și de la data compensării, pentru

sumele neachitate și pentru dobânzi a început să curgă un nou

termen de 3 ani, care s-a împlinit la 18 decembrie 2003, or, acțiunea

reclamantei a fost introdusă la 3 decembrie 2004, deci la un an după

împlinirea termenului de prescripție.

Cererea pârâtei privind cheltuielile

de judecată a fost respinsă întrucât aceasta nu a prezentat actele

justificative în baza cărora a solicitat cheltuielile de judecată

până la data pronunțării - 21 iunie 2005.

Prin decizia comercială nr. 173

din 1 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat în

parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe

reclamantă la plata sumei de 29.750.000 lei (rol) reprezentând cheltuieli

de judecată și a menținut celelelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

A respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Referitor la apelul pârâtei, prin

care s-a criticat soluția primei instanțe exclusiv sub aspectul respingerii

cererii privind cheltuielile de judecată, se constată că acesta

a fost admis și cheltuielile de judecată au fost acordate de curtea

de apel, în limita sumelor solicitate, apreciate ca fiind justificate și

dovedite.

În ce privește apelul

reclamantei, instanța de apel a reținut că având în vedere

că plata facturilor a fost făcută de pârâtă prin

compensare, situație ce rezultă din procesele verbale încheiate între

părți la 18 decembrie 2000 și din borderourile aferente

fiecărui proces verbal de compensare, rezultă că la data

efectuării compensării obligația principală de plata a

mărfurilor livrate era scadenta. Prin urmare, de la aceasta data devenea

exigibila obligația de plata a penalităților. În aceste

condiții, din moment ce SC T.I. SA a efectuat plata, rezultă că

încasarea exportului s-a realizat, acesta fiind momentul în care începea

să curgă dreptul de percepere a penalităților, potrivit

clauzelor art. 7.5 din contract.

De altfel, obligația de

desocotire cuprinsă în contract nu determina o răsturnare a sarcinii

probei, așa cum a susținut reclamanta, ci presupune tocmai realizarea

periodică a unor punctaje între societățile participante la

asociere și întocmirea unor procese verbale de compensare ca modalitate de

plată. Plata facturilor emise de producătorul de oțel sau cel de

organe de asamblare s-a realizat prin compensare cu importurile făcute de

societatea pârâtă, potrivit modalității stipulată de

dispozițiile art. 4.2. din contract.

Pentru facturile emise în anul 2001

și cuprinse în anexa facturii fiscale din 12 iunie 2002, termenul de

prescripție este împlinit, având în vedere însuși momentul la care

reclamanta susține în anexă că facturile sunt scadente.

Astfel, se observă că în

anexa la factura menționată sunt cuprinse facturi începând cu data de

4 septembrie 2000 până la 30 aprilie 2001, scadența lor fiind

pretinsă la 20 de zile de la emitere fiind cuprinsă între 25

septembrie 2000 și 21 mai 2001. Cum acțiunea a fost introdusă la

data de 3 decembrie 2004 (data poștei), termenul de prescripție a

dreptului de a percepe penalități este împlinit, de la data

sadenței trecând mai mult de 3 ani.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs reclamanta SC O.A. SA Brașov, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicitând

admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și deciziei și

retrimiterea cauzei spre rejudecare la instnța de fond, avându-se în

vedere că pricina s-a judecat pe bază de excepție cu privire la

prescripția dreptului la acțiune.

În temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că

hotărârea judecătorească s-a dat cu încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că a fost

soluționată greșit cauza sub aspectul prescripției, prin

raportare la termenul contractual, respectiv încetarea contractului și

desocotirea finală dintre părți, întrucât alegerea procesului

verbal de compensare din anul 2000, cu referire la data de 18 decembrie 2000,

nu poate fi reținută ca dată pentru calculul termenului de

prescripție, atât timp cât părțile se aflau înăuntrul

cadrului contractual și socotelile dintre acestea nu au fost făcute;

cum contractul este legea părților apare evident că pentru

instanță erau obligatorii referirile la disponibilul valutar în

conturile SC T.I. SA și respectiv valoarea nedecontată.

Fundamentându-se pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

invocă nelegalitatea hotărârii, susținând că a fost

răsturnată sarcina probei și nu s-a cerut intimatei-pârâte

să facă dovada că și-a îndeplinit obligațiile izvorâte

din contractul de asociere, cu bună credință și

diligența unui bun comerciant care trebuie să răspundă și

pentru culpa ușoară cum este, în speță, cea de plată a

sumelor și penalităților ce datorează, ca urmare a

nedecontării la timp și nedepunerii deconturilor la SC O.A. SA.

Recursul nu este fondat.

În ce privește motivul de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de

precizat în primul rând că, din susținerile recurentei-reclamante nu

rezultă ce anume încălcări de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. i se

reproșează deciziei Curții de Apel.

În al doilea rând, se observă

că recurenta-reclamantă acreditează ideea că instanța

de apel a reținut o stare de fapt ce contravine realității,

calculând termenul de prescripție în raport de data de 18 decembrie 2000,

deși la acel moment părțile se aflau înăuntrul cadrului

contractual și în acel moment socotelile dintre părți nu erau

făcute.

Or, examinând actele dosarului, se constată

că ambele instanțe au reținut corect că la data de 18

decembrie 2000, când s-a efectuat compensarea, obligația principală

de plată era scadentă, la aceeași dată devenind exigibilă

și obligația de plată a penalităților și cum

obligațiile reciproce ale părților au fost compensate, în mod

judicios s-a apreciat că la data introducerii acțiunii de către

reclamantă, 3 decembrie 2004, termenul de prescripție a dreptului de

a percepe penalități era împlinit, conform art. 1 alin. (1) și art.

3 din Decretul nr. 167/1958.

Drept urmare, primul motiv de

recurs, formulat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se

va respinge, ca neîntemeiat.

Nici cel de-al doilea motiv de

recurs, prin care recurenta-reclamantă critică decizia curții de

apel, raportându-se la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este

întemeiat.

Susținerea

recurentei-reclamante cu privire la sarcina probei a fost examinată și

în apel, curtea de apel reținând corect că obligația de

desocotire cuprinsă în contract nu determină o răsturnare a

sarcinii probei, ci presupune tocmai obligația de realizare periodică

a unor punctaje și de întocmire a unor procese verbale de compensare, ca

modalitate de plată, - ceea ce s-a și întâmplat în cauză.

Instanțele care s-au

pronunțat în prezenta cauză au avut în vedere că potrivit

clauzelor contractului părților, nașterea dreptului de a percepe

penalități coincide cu scadența obligației de plată a

contravalorii mărfurilor exportate.

În speță, debitul

principal s-a stins prin compensare la 18 decembrie 2000, aceasta echivalând cu

o recunoaștere de datorie prin plată, ceea ce determină conform art.

16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 o înrerupere a cursului prescripției,

iar consecința întreruperii termenului de prescripție este

ștergerea termenului curs și începerea unui nou termen de

prescripție.

Astfel fiind, în speță, de

la data compensării, respectiv 18 decembrie 2000, pentru sumele neachitate

și dobânzi a început să curgă un nou termen de prescripție,

de 3 ani, care s-a împlinit la data de 18 decembrie 2003, în împrejurarea în

care reclamanta a introdus acțiunea la 3 decembrie 2004 – acțiune ce

a fost în mod corect respinsă, ca urmare a admiterii excepției

prescripției.

În consecință,

reținându-se că recurenta-reclamantă nu a formulat niciun motiv

de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ

prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să

conducă la casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi

menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul

reclamantei, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 lei, către

intimata-pârâtă SC T.I. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC O.A. SA Brașov împotriva deciziei comerciale nr. 173 din 1

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondat.

Obligă

recurenta-reclamantă la 4.000 lei cheltuieli de judecată către

intimata-pârâtă SC T.I. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 iunie 2010.