ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2176/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brașov, sub nr. 2865 din 6 decembrie 2004, reclamanta SC O.A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC T.I. SA București și a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 50.946.757.412 lei reprezentând penalități de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a încheiat un contract de asociere cu pârâta, din 23 martie 2000, în baza căruia cele două părți se asociau în vederea comercializării la export prin intermediul pârâtei SC T.I. SA.

În baza contractului, reclamanta a susținut că pârâta avea obligația să depună facturile externe pentru produsele expediate și să răspundă de încasarea valutei pe durata circuitelor, iar în 5 zile de la încasarea valutei, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data livrării oțetului, să transfere producătorului diferența rămasă din valoarea F.O.B. Reclamanta a învederat instanței faptul că pârâta nu a efectuat decontările, datorând astfel penalități de întârziere de 0,3% din valoarea nedecontată. În drept reclamanta a invocat dispozițiile art. 969 – art. 1073 C. proc. civ. coroborate cu art. 1 și art. 405 – art. 412 C. com. și art. 7.5 coroborat cu art. 3, art. 11, art. 15 din contractul părților.

Pârâta a invocat excepțiile: necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov față de dispozițiile art. 5 C. proc. civ., prematurității cauzei față de dispozițiile art. 7201 C. proc. civ. (inadmisibilitate) și prescripției dreptului la acțiune. Prin sentința comercială nr. 2972 din 21 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, s-a constatat prescris dreptul la acțiunea formulată de relamanta SC O.A. SA. Totodată, s-a respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 114C a Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, pronunțată la 7 februarie 2005, a fost admisă excepția de necompetență teritorială și a fost declinată competența în favoarea Tribunalului București, formându-se dosarul nr. 1167 din 3 martie 2005, iar în ședința publică din 17 mai 2005 s-a respins excepția prematurității cererii ca neîntemeiată. În legătură cu excepția prescripției dreptului la acțiune instanța de fond a reținut în esență că debitul principal s-a stins prin compensare la 18 decembrie 2000 și de la data compensării, pentru sumele neachitate și pentru dobânzi a început să curgă un nou termen de 3 ani, care s-a împlinit la 18 decembrie 2003, or, acțiunea reclamantei a fost introdusă la 3 decembrie 2004, deci la un an după împlinirea termenului de prescripție.

Cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată a fost respinsă întrucât aceasta nu a prezentat actele justificative în baza cărora a solicitat cheltuielile de judecată până la data pronunțării - 21 iunie 2005. Prin decizia comercială nr. 173 din 1 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 29.750.000 lei (rol) reprezentând cheltuieli de judecată și a menținut celelelalte dispoziții ale sentinței atacate. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Referitor la apelul pârâtei, prin care s-a criticat soluția primei instanțe exclusiv sub aspectul respingerii cererii privind cheltuielile de judecată, se constată că acesta a fost admis și cheltuielile de judecată au fost acordate de curtea de apel, în limita sumelor solicitate, apreciate ca fiind justificate și dovedite.

În ce privește apelul reclamantei, instanța de apel a reținut că având în vedere că plata facturilor a fost făcută de pârâtă prin compensare, situație ce rezultă din procesele verbale încheiate între părți la 18 decembrie 2000 și din borderourile aferente fiecărui proces verbal de compensare, rezultă că la data efectuării compensării obligația principală de plata a mărfurilor livrate era scadenta. Prin urmare, de la aceasta data devenea exigibila obligația de plata a penalităților. În aceste condiții, din moment ce SC T.I. SA a efectuat plata, rezultă că încasarea exportului s-a realizat, acesta fiind momentul în care începea să curgă dreptul de percepere a penalităților, potrivit clauzelor art. 7.5 din contract.

De altfel, obligația de desocotire cuprinsă în contract nu determina o răsturnare a sarcinii probei, așa cum a susținut reclamanta, ci presupune tocmai realizarea periodică a unor punctaje între societățile participante la asociere și întocmirea unor procese verbale de compensare ca modalitate de plată. Plata facturilor emise de producătorul de oțel sau cel de organe de asamblare s-a realizat prin compensare cu importurile făcute de societatea pârâtă, potrivit modalității stipulată de dispozițiile art. 4.2. din contract. Pentru facturile emise în anul 2001 și cuprinse în anexa facturii fiscale din 12 iunie 2002, termenul de prescripție este împlinit, având în vedere însuși momentul la care reclamanta susține în anexă că facturile sunt scadente.

Astfel, se observă că în anexa la factura menționată sunt cuprinse facturi începând cu data de 4 septembrie 2000 până la 30 aprilie 2001, scadența lor fiind pretinsă la 20 de zile de la emitere fiind cuprinsă între 25 septembrie 2000 și 21 mai 2001. Cum acțiunea a fost introdusă la data de 3 decembrie 2004 (data poștei), termenul de prescripție a dreptului de a percepe penalități este împlinit, de la data sadenței trecând mai mult de 3 ani. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC O.A. SA Brașov, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și deciziei și retrimiterea cauzei spre rejudecare la instnța de fond, avându-se în vedere că pricina s-a judecat pe bază de excepție cu privire la prescripția dreptului la acțiune.

În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea judecătorească s-a dat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că a fost soluționată greșit cauza sub aspectul prescripției, prin raportare la termenul contractual, respectiv încetarea contractului și desocotirea finală dintre părți, întrucât alegerea procesului verbal de compensare din anul 2000, cu referire la data de 18 decembrie 2000, nu poate fi reținută ca dată pentru calculul termenului de prescripție, atât timp cât părțile se aflau înăuntrul cadrului contractual și socotelile dintre acestea nu au fost făcute; cum contractul este legea părților apare evident că pentru instanță erau obligatorii referirile la disponibilul valutar în conturile SC T.I.

SA și respectiv valoarea nedecontată. Fundamentându-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea hotărârii, susținând că a fost răsturnată sarcina probei și nu s-a cerut intimatei-pârâte să facă dovada că și-a îndeplinit obligațiile izvorâte din contractul de asociere, cu bună credință și diligența unui bun comerciant care trebuie să răspundă și pentru culpa ușoară cum este, în speță, cea de plată a sumelor și penalităților ce datorează, ca urmare a nedecontării la timp și nedepunerii deconturilor la SC O.A. SA. Recursul nu este fondat. În ce privește motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de precizat în primul rând că, din susținerile recurentei-reclamante nu rezultă ce anume încălcări de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. i se reproșează deciziei Curții de Apel. În al doilea rând, se observă că recurenta-reclamantă acreditează ideea că instanța de apel a reținut o stare de fapt ce contravine realității, calculând termenul de prescripție în raport de data de 18 decembrie 2000, deși la acel moment părțile se aflau înăuntrul cadrului contractual și în acel moment socotelile dintre părți nu erau făcute. Or, examinând actele dosarului, se constată că ambele instanțe au reținut corect că la data de 18 decembrie 2000, când s-a efectuat compensarea, obligația principală de plată era scadentă, la aceeași dată devenind exigibilă și obligația de plată a penalităților și cum obligațiile reciproce ale părților au fost compensate, în mod judicios s-a apreciat că la data introducerii acțiunii de către reclamantă, 3 decembrie 2004, termenul de prescripție a dreptului de a percepe penalități era împlinit, conform art. 1 alin. (1) și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Drept urmare, primul motiv de recurs, formulat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se va respinge, ca neîntemeiat. Nici cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta-reclamantă critică decizia curții de apel, raportându-se la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat. Susținerea recurentei-reclamante cu privire la sarcina probei a fost examinată și în apel, curtea de apel reținând corect că obligația de desocotire cuprinsă în contract nu determină o răsturnare a sarcinii probei, ci presupune tocmai obligația de realizare periodică a unor punctaje și de întocmire a unor procese verbale de compensare, ca modalitate de plată, - ceea ce s-a și întâmplat în cauză.

Instanțele care s-au pronunțat în prezenta cauză au avut în vedere că potrivit clauzelor contractului părților, nașterea dreptului de a percepe penalități coincide cu scadența obligației de plată a contravalorii mărfurilor exportate. În speță, debitul principal s-a stins prin compensare la 18 decembrie 2000, aceasta echivalând cu o recunoaștere de datorie prin plată, ceea ce determină conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 o înrerupere a cursului prescripției, iar consecința întreruperii termenului de prescripție este ștergerea termenului curs și începerea unui nou termen de prescripție.

Astfel fiind, în speță, de la data compensării, respectiv 18 decembrie 2000, pentru sumele neachitate și dobânzi a început să curgă un nou termen de prescripție, de 3 ani, care s-a împlinit la data de 18 decembrie 2003, în împrejurarea în care reclamanta a introdus acțiunea la 3 decembrie 2004 – acțiune ce a fost în mod corect respinsă, ca urmare a admiterii excepției prescripției. În consecință, reținându-se că recurenta-reclamantă nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 lei, către intimata-pârâtă SC T.I. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC O.A. SA Brașov împotriva deciziei comerciale nr. 173 din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă la 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T.I. SA București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2010.