ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1472/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15

iunie 2000, reclamanta, SC C.A. SRL Brașov, a chemat-o în judecată pe pârâta,

SC B.E.T. SRL Brașov, pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunța instanța

de judecată, s-o oblige să-i plătească sumele de 10.089.155 lei reprezentând

contravaloare facturi, 38.641.002 lei cu titlu de penalități de întârziere și

cheltuieli de judecată.

A susținut, în acțiune, că

reclamanta a livrat pârâtei, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 6

din 1 august 1999, diferite mărfuri a căror contravaloare nu a fost achitată la

termenele prevăzute în facturile emise.

La data de 8 ianuarie 2001,

reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând 10.089.155 lei cu titlu de preț

și 101.879.511 lei reprezentând penalități de întârziere.

Tribunalul Brașov, constatând

existența clauzei compromisorii înscrisă în contractul încheiat, a declinat

competența soluționării litigiului în favoarea Tribunalului Arbitral din cadrul

Camerei de Comerț și Industrie Brașov.

Camera de Comerț și Industrie

Brașov, Comisia de Arbitraj Comercial Tribunalul Arbitral, prin hotărârea

arbitrală nr. 42 din 29 octombrie 2001, a admis acțiunea, obligând-o pe pârâtă

să plătească reclamantei suma de 150.303.718 lei cu titlu de pretenții, compusă

din 10.089.155 lei reprezentând facturile emise de reclamantă și neachitate de

către pârâtă; 140.214.563 lei reprezentând penalități de întârziere și

5.306.074 lei cheltuieli de judecată, așa cum și-a precizat cererea reclamanta,

la data de 11 octombrie 2001.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

arbitral a motivat că, în temeiul contractului nr. 6 din 1 august 1999,

reclamanta a livrat pârâtei diferite mărfuri care nu au fost plătite, sau au

fost plătite cu întârziere, contractul prevăzând daune pentru fiecare zi de

întârziere a plății în cuantum de 2%, calculate de la data scadenței.

Suma datorată cu titlu de facturi

neachitate s-a constatat a fi de 10.089.155 lei, iar cuantumul penalităților de

întârziere ridicându-se la 140.214.563 lei.

A mai reținut instanța de judecată

că, „imputația plății” invocată în apărare de către pârâtă, nu poate fi avută

în vedere aceasta fiind străină de natura pricinii, deoarece unele facturi nu

au fost plătite de pârâtă și pentru aceasta s-a aplicat sancțiunea

penalităților de întârziere prevăzută de contract, că alte facturi au fost

achitate cu întârziere, pentru care, conform contractului au fost calculate de

asemenea penalități de întârziere. S-a avut în vedere că, pentru fiecare

factură plătită, s-a menționat numărul chitanței care atestă plata,

specificația respectivă.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a

formulat acțiune în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. i) C.

proc. civ.

Prin decizia nr. 187/R din 20 martie

2002, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins acțiunea reținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 364 lit. i)

C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă

dispozițiile imperative ale legii. Or, în speță, nu este îndeplinită această

condiție, întrucât dispozițiile art. 1110, 1111 C. civ., nu sunt imperative,

acestea având caracter dispozitiv.

De asemenea, chitanțele eliberate

pentru confirmarea plăților fac dovada obiectului concret al plății, conform

contractului, așa încât dispozițiile art. 1110, 1111 C. civ., cu privire la

imputația plății, nu-și au aplicabilitate în speță.

În contra acestei hotărâri, pârâta a

declarat recurs, susținând că, în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ.,

hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică precum și dispozițiile imperative

ale legii, deoarece în concepția art. 1111 C. civ., imputarea plății se face

numai în ceea ce privesc dobânzile compensatorii iar nu și cele moratorii, și

că, în temeiul art. 1110 C. civ., imputarea plății poate fi dispusă numai în

cazul mai multor datorii, ceea ce în cauză nu a fost dovedit.

De asemenea, a susținut că acțiunea

în anulare este asimilată căii de atac a recursului, astfel că, în speță, sunt

aplicabile dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., hotărârea urmând a

fi examinată sub toate aspectele.

A mai susținut recurenta, că

imputația plății nu poate fi făcută asupra penalităților de întârziere care

reprezintă daune interese moratorii, astfel că au fost încălcate dispozițiile art.

1111 C. civ., și că pentru a opera imputația plății este necesar ca un debitor

să aibă mai multe datorii, având ca obiect prestații de aceeași natură față de

același debitor, or, în speță, pârâta a avut o singură datorie, astfel încât au

fost încălcate dispozițiile art. 1110 C. civ.

Ca urmare, penalitățile despre care

reclamanta face vorbire nu sunt datorii (sume exigibile) pentru ca plata să se

impute asupra acestora, și că penalitățile devin exigibile numai atunci când

debitorul lor este obligat prin hotărâre judecătorească sau arbitrală la daune

interese.

Un alt motiv, invocat de recurentă,

constă în susținerea că pârâta a efectuat o plată de 16.536.412 lei, și nu de

10.900.000 lei cum a reținut instanța de judecată, și că în această situație,

obligația de plată fiind stinsă, nu mai sunt datorate penalități de întârziere.

În drept, și-a întemeiat recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., art. 312 și 366 alin. final

C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Conform dispozițiilor art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate se poate cere când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine pricinii; când instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit vădit

neîndoielnic al acesteia; când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal,

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din hotărârea atacată rezultă că

toate motivele invocate în acțiunea în anulare au fost analizate de instanța de

control judiciar, care a interpretat corect actul juridic dedus judecății, hotărârea

pronunțată fiind întemeiată.

Astfel, instanța de control

judiciar, analizând acțiunea în anulare prin prisma art. 364 lit. i) C. proc.

civ., a constatat că, prin hotărârea arbitrală, nu au fost încălcate dispoziții

imperative ale legii. Corect Curtea de Apel a reținut, că dispozițiile art. 1110

și 1111 C. civ. sunt norme dispozitive și nu norme imperative, nefiind

întrunite condițiile cerute de lege pentru anularea hotărârii arbitrale.

Articolele 1110 C. civ. și 1111 C.

civ., reglementează instituția imputației plății, instituție care se aplică

atunci când debitorul are mai multe datorii față de creditor și a efectuat o

plată care nu acoperă toate datoriile, urmând a se decide care din aceste

datorii urmează a fi stinsă.

Imputația plății nu a constituit

temeiul de drept al acțiunii în pretenții de față, ea neputând fi aplicată

daunelor interese, deoarece, în speță, aceasta formează o datorie distinctă și

independentă, debitorul fiind osândit la daune interese pentru neexecutarea,

executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligației, sub

forma penalităților de întârziere.

În speță, fiecare factură reprezintă

o datorie a debitorului, cu o valoare , cu un termen de plată. Pentru fiecare

factură s-au făcut plăți parțiale, atrăgând stingerea parțială a datoriei și

scăderea acesteia, nu imputația plății, așa cum s-a susținut, aplicabile fiind

dispozițiile art. 1082 C. civ., 1073 C. civ.

Se constată, deci, că dispozițiile art.

1110 și 1111 C. civ., nu sunt aplicabile, în speță, că aceste norme sunt

dispozitive supletive, permițând subiectelor de drept să aibă o anumită

conduită care este obligatorie numai pentru părți și numai în cazul în care nu

au prevăzut prin voința lor o altă conduită. Or, în speță, nu există o astfel

de convenție.

Având în vedere acest considerent,

motivele legate de aplicabilitatea instituției imputației plății, asupra

dobânzilor moratorii și compensatorii și existenței mai multor datorii, nu pot

fi reținute, ele depășind cadrul litigiului și al art. 364 lit. i) C. proc.

civ.

În ceea ce privește ultimul motiv de

recurs, privind faptul că întreaga datorie a fost achitată, că greșit tribunalul

arbitral a reținut că suma plătită în contul datoriei față de intimată este de

10.900.000 lei și nu 16.536.412 lei, cât s-a plătit în fapt, Curtea reține că

acesta depășește cadrul impus de textul art. 364 lit. i) C. proc. civ., care nu

permite analiza asupra fondului pricinii.

Cât privește susținerea, potrivit

căreia acțiunea în anulare este asimilată căii de atac a recursului, astfel că,

în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.,

Curtea constată că hotărârea în anulare, nefiind supusă apelului, motivele de

recurs împotriva hotărârii date asupra acțiunii în anulare nu sunt limitate la

cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., găsindu-și aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

Față de această dispoziție, Curtea a

examinat recursul sub toate aspectele, având ca bază de analiză dispozițiile art.

364 lit. i) C. proc. civ., prin prisma căruia a constatat că nu au existat

motive privind anularea hotărârii arbitrale, întrucât nu au fost încălcate

norme de ordine publică, sau care privesc bunele moravuri, sau norme imperative

ale legii.

Așa fiind, Curtea, constatând că

hotărârea instanței de apel este la adăpost de orice critică, urmează a

respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta,

SC B.E.T. SRL Brașov, împotriva deciziei nr. 187/R din 20 martie 2002, a Curții

de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 22 aprilie 2004.