ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2398/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 204 din 21 februarie

2001, Tribunalul

Brașov,

secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC U.R. SA Făgăraș împotriva pârâtei SC T. SA Făgăraș și,

în

consecință, a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei sumele de

500.000.000 lei reprezentând contravaloare marfă, precum și suma de 19.695.000

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta a vândut

pârâtei marfă în valoare totală de 4.321.548.457 lei potrivit contractului de

vânzare cumpărare nr. 7/1 iunie   2000, scadența plăților fiind stabilită în

anexele nr. 1-7 la contract.

Pârâta nu a achitat

contravaloarea produselor livrate, termenele scadente fiind cu mult depășite,

plata fiind reeșalonată conform actului adițional din 3 octombrie 2000.

Reclamanta a stăruit

în recuperarea prețului mărfii sens în care a notificat pârâta prin executor

judecătoresc (act nr. 905/2000).

Față de cele sus

menționate, în baza dispozițiilor art. 1361 și 1362 C. civ., potrivit cărora

principala obligația a cumpărătorului este de a plăti prețul instanța a

obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 500.000.000 lei,

reprezentând marfă neachitată cu respectarea termenului scadent.

Instanța a făcut, de

asemenea, și aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 491/AP din 24 iulie

2001, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut în esență că, î

ncheindu-se

contractul de vânzare-cumpărare între părți s-a transferat dreptul de

proprietate asupra bunurilor la pârâtă, deci s-a născut și obligația acesteia

de a plăti

prețul,

iar

faptul

că pârâta a înțeles să facă aceasta plată prin intermediul altei societăți,

care nu și-a respectat obligațiile asumate nu este un motiv de exonerare a

pârâtei de la plata prețului.

Ca urmare, constatând

că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1361-1362 C.

civ., instanța de apel a respins apelul pârâtei și a păstrat hotărârea atacată.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs pârâta SC T.I. SRL Tulcea, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 10 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului,

casarea sentinței tribunalului și deciziei atacate și, pe fond, trimiterea

cauzei spre o justă judecare la instanța competentă, iar în subsidiar,

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea

recursului său, recurenta-pârâtă susține astfel că sentința s-a pronunțat de

către o instanță necompetentă material, competența în cauză aparținând

Tribunalului Tulcea și nu Tribunalului Brașov (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.);

instanța de fond a pronunțat sentința împotriva unei societăți inexistente,

respectiv SC T. SRL Făgăraș, pentru că nu există această societate, ci numai o

sucursală fără personalitate juridică care nu poate sta în nume propriu în

instanță (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.); printr-un act, procesul verbal din 4

august 2001 se recunoaște (SC U.R. SA) explicit cine a primit anvelopele și

cine le plătește, în niciun caz societatea sa (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).

Asupra recursului de

față, Înalta Curte constată următoarele:

La termenul de

judecată anterior, din 24 februarie 2010, stabilit pentru examinarea situației

actuale a recursului, urmare verificărilor efectuate în sistemul informatizat a

rezultat că procedura falimentului societății recurente s-a încheiat și s-a

dispus radierea recurentei-pârâte din Registrul Comerțului.

În această situație,

cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, acordându-se termen la 23 iunie 2010

pentru soluționarea recursului.

La termenul de

astăzi, 23 iunie 2010, instanța de recurs, având în vedere împrejurarea mai sus

menționată, a invocat din oficiu excepția lipsei capacității de exercițiu a

recurentei pârâte și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Înalta Curte

constatând că, urmare radierii recurentei-pârâte din Registrul Comerțului, aceasta

și-a pierdut capacitatea de folosință și implicit pe cea de exercițiu, astfel

cum sunt ele prevăzute de art. 5 din Decretul nr. 31/1954, reține că excepția lipsei

capacității de exercițiu a recurentei-pârâte, invocată din oficiu de instanță este

întemeiată, o va admite și va respinge, în consecință, recursul pârâtei, ca

fiind formulat de o persoană juridică fără capacitate de exercițiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei capacității de

exercițiu a recurentei pârâte SC T. SRL Tulcea - prin lichidator judiciar SC C.S.P.R.L.

SRL Brăila.

Respinge

recursul declarat de

pârâta SC T. SRL Tulcea - prin lichidator judiciar SC C.S.P.R.L. SRL Brăila

împotriva Deciziei nr. 491/AP din 24 iulie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ, ca fiind formulat de o persoană juridică

fără capacitate de exercițiu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2010.