ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3256/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3256/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 6843/211/2013

pe rolul Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, în urma declinării

competenței de către Judecătoria Cluj-Napoca, contestatoarea SC R.M. SRL Ie-a

chemat în judecată pe intimatele B.C.R. - Sucursala Cluj și A.A.A.S. (numită în

continuare A.A.A.S.), solicitând anularea popririi dispuse prin Ordinul nr. 5

din 30 ianuarie 2013 și restituirea sumei de 1.000 lei, deja încasată.

în motivare,

contestatoarea a susținut perimarea executării silite pornite de intimată prin

Ordinul nr. 1535 din 07 noiembrie 2006, în temeiul art. 389 C. proc. civ., ca

urmare a neîndeplinirii niciunui act de executare pe o perioadă mai mare de 6

luni și a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, având în

vedere depășirea termenului de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.

51/1998.

Cu privire la

nelegalitatea actelor de executare, contestatoarea a arătat că nu i-a fost

comunicat titlul executoriu și că nu a fost înștiințată cu privire la sumele

datorate, conform art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998.

Intimata A.A.A.S.,

prin întâmpinare, a invocat neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.

46 din O.U.G. nr. 51/1998, necompetența materială și teritorială a instanței

inițial învestită (ce a condus la declinarea competenței prin sentința civilă nr.

8852 din 30 mai 2013) și excepția tardivității promovării contestației la

executare, iar pe fond a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

Totodată,

intimata a formulat cerere de chemare în garanție a C.J.A.S. Cluj, în temeiul art.

3 din O.U.G. nr. 95/2003, aceasta fiind obligată să garanteze pentru

valabilitatea, realitatea și actualitatea creanțelor transferate.

Prin

sentința civilă nr. 122/2013 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă, a respins excepțiile privind lipsa procedurii prealabile și

tardivitatea formulării contestației ca neîntemeiate, a admis contestația la

executare, a constatat prescrisă executarea silită, a anulat măsura popririi

înființate prin Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013, a dispus restituirea de

către intimata A.A.A.S. a sumei de 1.000 lei, obligând-o totodată la plata

sumei de 92,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea de

chemare în garanție ca nefondată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că intimata A.A.A.S. a preluat de la F.N.U.A.S.S.,

în temeiul O.U.G. nr. 95/2003, aprobată prin Legea nr. 557/2003, o creanță

totală de 1.059,47 lei împotriva contestatoarei, reprezentând contribuție C.A.S.,

dobânzi și penalități aferente. înștiințarea contestatoarei cu privire la

sumele datorate s-a realizat prin adresa din 21 aprilie 2004, emisă de C.A.S.

Cluj și prin somația colectivă din 04 martie 2004, iar prin Ordinul din 30

ianuarie 2013 intimata A.A.A.S. a dispus poprirea conturilor debitoarei până la

acoperirea creanței.

Analizând cu

prioritate excepțiile invocate, curtea de apel a apreciat că, întrucât

dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998 au urmărit soluționarea cu

celeritate a unor asemenea litigii, inclusiv pe cale amiabilă, dar nu au

instituit nicio sancțiune pentru nerespectarea procedurii prealabile

recomandate și, față de lipsa oricărei vătămări, cu atât mai mult cu cât până

la soluționarea cauzei de instanța competentă, aceasta a luat cunoștință de

actele depuse, excepția neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată.

Cu

privire la excepția tardivității, curtea de apel a constatat că în speță nu

sunt incidente dispozițiile art. 401 C. proc. civ. invocate de intimată,

procedura executării silite desfășurată în cauză fiind guvernată de normele

speciale cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998.

A mai reținut

curtea de apel că, în absența unor prevederi speciale în articolele destinate

executării silite, prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, în cauză nu este incident

un termen de decădere, ci doar termenul special de prescripție de 6 luni

prevăzut de art. 49 din acest act normativ și, în consecință, a respins

excepția tardivității ca neîntemeiată.

Pe fond, prima

instanță a subliniat, cu prioritate, că, față de cadrul procesual, perimarea și

prescripția nu constituie excepții ce s-ar impune a fi analizate în condițiile art.

137 C. proc. civ., ci apărări de fond în susținerea contestației la executare.

În ce

privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 389 C. proc. civ. privind

perimarea executării silite, curtea de apel a constatat că, potrivit art. 390

din același cod, acestea nu sunt aplicabile atunci când legea încuviințează

executarea silită fără somație. Or, conform art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998,

titlurile executorii guvernate de acest act normativ se pun în executare fără

nicio formalitate. Astfel, comunicarea titlului executoriu prevăzută de același

text de lege sau

somația colectivă impusă de

dispozițiile O.U.G. nr. 95/2003 nu pot fi asimilate somației reglementate de

dispozițiile art. 387 C. proc. civ., fiind acte de procedură cu regim și

conținut diferit.

Totodată,

prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998, termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a

creanțelor preluate de A.V.A.S. (în prezent A.A.A.S.), constatate prin acte

care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost învestite cu

formulă executorie, este de 7 ani, iar în cauză termenul a început să curgă de

la data preluării creanței de către intimată, respectiv 23 februarie 2004 și

s-a împlinit la 23 februarie 2011.

În ce

privește pretinsa întrerupere a termenului de prescripție prin Ordinul nr. 1535

din 07 noiembrie 2006, curtea de apel, constatând că acest înscris nu a fost

depus de intimată la dosar, deși era emis chiar de către aceasta, iar sarcina

probei îi revenea, a înlăturat apărarea sa privind întreruperea cursului

prescripției și a constatat prescrisă executarea silită, anterior emiterii

Ordinului nr. 5/2013 și a adresei de poprire.

Față de

motivul de anulare a actului de executare reținut, curtea de apel a apreciat că

nu se poate reține nicio culpă în sarcina chematei în garanție de natură a

antrena răspunderea acesteia, nefiind incidente dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr.

95/2003 invocate de intimata A.A.A.S. și, în consecință, a respins ca nefondată

cererea de chemare în garanție promovată de aceasta.

Împotriva acestei

sentințe, A.A.A.S. a declarat recurs, solicitând modificarea sentinței, în

sensul respingerii contestației la executare.

În motivarea

recursului, întemeiat pe prevederile art. 304

1

și 304 pct. 9 C.

proc. civ., a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a

legii, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 privind prescripția

extinctivă.

Astfel,

recurenta a susținut că eronat a apreciat curtea de apel că a operat

prescripția dreptului de a solicita executarea silită, arătând că, față de

natura creanței, recuperarea acesteia este supusă dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998,

dispoziții speciale ce derogă de la cele generale stipulate în C. proc. civ.

Or, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, termenul de prescripție

este de 7 ani, iar conform prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998

„Titlul executoriu se comunică debitorului și se pune în executare fără nicio

formalitate."

A

subliniat recurenta că executarea silită demarată de ea nu este condiționată

deci de emiterea unei somații și se face fără încuviințarea instanței.

În continuare,

recurenta a arătat că în speță termenul de prescripție de 7 ani, calculat de la

data preluării prin protocol a creanței, respectiv 25 februarie 2004, s-ar fi

împlinit la 23 februarie 2011, dacă cursul prescripției nu ar fi fost întrerupt

prin Ordinul de poprire din 07 noiembrie 2006.

Astfel, a

arătat că prima instanță, în virtutea rolului activ, trebuia să solicite o

copie a actului întrerupător al prescripției, despre care a făcut vorbire în

întâmpinare, iar nu să admită contestația la executare ca prescrisă, în lipsa

acestui act de la dosar.

Totodată,

recurenta a precizat că, în cazul acelor situații care nu sunt prevăzute în mod

expres în cuprinsul O.U.G. nr. 51/1998, dispozițiile acesteia se completează cu

cele ale Decretului nr. 167/1958 și ale C. proc. civ.. Or, potrivit

prevederilor Decretului nr. 167/1958, coroborate cu prevederile art. 405

2

alin. (2) C. proc. civ., întreruperea șterge prescripția începută înainte de a

se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe să

curgă o nouă prescripție.

În final,

recurenta a arătat că în mod greșit a apreciat prima instanță că nu a operat

întreruperea prescripției, motivat de lipsa dovezii la dosar, deși la

întâmpinare fuseseră anexate toate actele emise de corpul de executori al A.A.A.S.,

care fac dovada întreruperii termenului de prescripție. A precizat totodată că

depune încă o dată Ordinul nr. 1535 din 07 noiembrie 2006 și a subliniat că

dreptul de a solicita executarea silită nu este prescris.

La 20

octombrie 2014, intimata SC R.M. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

actele dosarului și sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

În concret,

recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 cu referire la

prescripția extinctivă și, cum sentința primei instanțe nu este supusă

apelului, a solicitat instanței supreme ca, în

temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., să examineze cauza sub toate aspectele.

Înalta Curte

constată că, așa cum corect a reținut și prima instanță, A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.).,

în temeiul O.U.G. nr. 95/2003, aprobată prin Legea nr. 557/2003, a preluat o

creanță totală de 1059,47 lei împotriva contestatoarei, reprezentând

contribuție C.A.S., dobânzi și penalități aferente. înștiințarea contestatoarei

cu privire la sumele datorate s-a realizat prin adresa din 21 ianuarie 2004,

emisă de C.A.S. Cluj și prin somația colectivă din 04 martie 2004, emisă de A.V.A.B.,

iar prin Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013, succesoarea în drepturi a

acesteia, respectiv A.A.A.S. a dispus poprirea conturilor debitoarei până la

acoperirea creanței.

Astfel, potrivit

prevederilor O.U.G. nr. 95/2003, creanțele bugetare restante, existente în

evidențele contabile ale C.N.A.S., la 30 iunie 2003, pentru care creditorul

deține titluri de creanță sau titluri executorii legal constituite, erau

cesionate către A.V.A.B, în vederea recuperării acestora în conformitate cu O.U.G.

nr. 51/1998.

Totodată,

conform aceluiași act normativ, valabilitatea, realitatea și actualitatea

creanțelor transferate, precum și legalitatea titlurilor de creanță și a

titlurilor executorii aferente era garantată de C.N.A.S., iar titlurile de

creanță aferente creanțelor bugetare transferate constituie titluri executorii.

În conformitate

cu prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, „Termenul de

prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.B.,

constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au

fost învestite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică

creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost

prescris."

În speță,

criticile recurentei vizează aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor

legale referitoare la prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Așa cum

rezultă din cele arătate mai sus, intimata a preluat de la C.N.A.S. o creanță,

despre care nu s-a afirmat că este prescrisă, intimata

beneficiind

astfel de termenul de prescripție de 7 ani, impus de prevederile art. 13 alin.

(5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Trebuie

subliniat însă că, întrucât așa cum este stipulat și la alin. (1) al

articolului mai sus menționat, cesiunea de creanță are ca efect principal

subrogarea cesionarului în toate drepturile principale și accesorii ale

creditorilor cedenți, termenul de prescripție curge nu de la data preluării

creanței de către intimată, ci de la data titlului executoriu, respectiv 21

ianuarie 2004.

Totodată,

așa cum judicios a apreciat și recurenta, dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 se

completează cu dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale C. proc. civ.

referitoare la prescripție. Or, conform art. 405 C. proc. civ., cursul

prescripției se întrerupe și pe data îndeplinirii în cursul executării silite a

unui act de executare, iar după întrerupere începe să curgă un nou termen de

prescripție.

În acest

context, Înalta Curte notează că recurenta a depus la dosar Ordinul de poprire din

07 noiembrie 2006, care reprezintă un act de executare apt să întrerupă cursul

prescripției.

Prin urmare,

cursul prescripției fiind întrerupt la 07 noiembrie 2006, termenul de

prescripție, calculat cu aplicarea prevederilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958,

coroborate cu prevederile art. 405

2

C. proc. civ. redate mai sus, se

împlinea la 07 noiembrie 2013.

Având în

vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că Ordinul nr. 5 din 30

ianuarie 2013 a fost emis înăuntrul termenului de prescripție, astfel că eronat

prima instanță a constatat prescrisă executarea silită și a admis contestația

la executare.

Totodată, Înalta

Curte notează că prima instanță a reținut că înștiințarea intimatei cu privire

la sumele datorate s-a realizat prin adresa din 21 ianuarie 2004, emisă de C.A.S.

Cluj, care reprezintă titlul constatator al creanței și prin somația colectivă din

04 martie 2004, emisă de A.V.A.B.

Susținerile

intimatei vizând faptul că nu i-a fost comunicat titlul constatator al creanței

nu vor fi analizate, având în vedere că pe calea întâmpinării nu pot fi aduse

critici sentinței primei instanțe, putând fi formulate însă apărări cu privire

la criticile aduse acesteia în calea de atac declarată de partea adversă. Or,

în speță, recurenta a criticat sentința atacată doar prin prisma prescripției

dreptului de a cere executarea silită.

În considerarea argumentelor expuse

mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat este întemeiat,

astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), raportat la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta A.A.A.S. și în consecință

va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată

contestația la executare și va înlătura dispozițiile privitoare la întoarcerea

executării silite, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate, care

nu au fost contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de recurenta A.A.A.S. împotriva sentinței civile nr. 122/2013

din 30 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

și în consecință:

Modifică în

parte sentința atacată, în sensul că:

Respinge ca

neîntemeiată contestația la executare.

înlătură

dispozițiile privitoare la întoarcerea executării silite.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 24 octombrie 2014.