ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4726/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4726/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3326 din 2 decembrie

2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

au fost admise acțiunile conexe formulate de Universitatea „S.H.” din București,

în contradictoriu cu Guvernul României și Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului

și au fost anulate Hotărârile Guvernului nr. AA/2007 și nr. BB/2008, în ceea ce

privește dispozițiile referitoare la reclamantă.

A fost respinsă, ca neîntemeiată,

cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Educației, Cercetării și

Tineretului, în interesul pârâtului Guvernul României.

A fost respinsă, ca rămasă

fără obiect, cererea reclamantului de suspendare a executării H.G. nr. BB/2008.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut, în fapt:

- că prin hotărârile atacate

au fost aprobate: structura instituțiilor de învățământ superior acreditate; domeniile

de studii universitare de licență și specializările acreditate sau autorizate să

funcționeze provizoriu;

- că ambele hotărâri (cu

conținut identic în privința reclamantei) stabilesc: modificări ale denumirilor

facultăților din cadrul universității reclamante; reorganizarea anumitor facultăți;

eliminarea anumitor forme de învățământ; modificarea numărului de credite transferabile;

- că ambele hotărâri exprimă

refuzul aprobării numărului de credite pe care Carta Universitară l-a stabilit în

ceea ce privește Facultatea de Drept și Administrație Publică domeniul licență -

drept și domeniul licență - administrație publică la forma de învățământ cu frecvență

redusă;

- că reclamanta contestă

eliminarea anumitor forme de învățământ pentru formele de învățământ cu frecvență

redusă și învățământ la distanță, pe care cele două hotărâri au operat-o prin dispozițiile

lor.

În drept, instanța a reținut:

- că apărările pârâtului

și intervenientului privind necesitatea autorizării de către A.R.A.C.I.S. a formelor

de învățământ cu frecvență redusă și la distanță pe temeiul dispozițiilor H.G.

nr. 1011/2001, nu pot fi reținute, întrucât sunt contrazise de dispozițiile art.

103 și 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995;

- că singura condiție

pe care o impune, în această problemă, Legea nr. 84/1995 - ca act normativ superior

celui invocat de pârât - este cea privind organizarea cursurilor de zi;

- că însăși H.G. nr. 1011/2001

- invocată de pârât - face referire, în art. 3 alin. (2), la acordul Ministerului

(prin organele abilitate), numai pentru organizarea învățământului la distanță și

cu frecvență redusă în specializările postuniversitare, iar nu în cele universitare;

- că, potrivit art. 17

din H.G. nr. 1011/2001, procedura de evaluare a programelor de învățământ la distanță

sau cu frecvență redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, singura procedură

care prevede necesitatea evaluării de către A.R.A.C.I.S., iar această concluzie

rezultă și din adresa nr. TT/2008 emisă de A.R.A.S.I.S., conform căreia această

autoritate nu are nicio competență în organizarea facultăților, ci doar în evaluarea

de programe și evaluările instituționale;

- că, pe baza acestor

argumente, dispozițiile hotărârilor de Guvern atacate nu sunt fundamentate legal,

întrucât reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 60 din Legea nr. 84/1995;

- că, în raport cu dispozițiile

art. 103 din Legea nr. 84/1995, referitoare la principiul autonomiei universitare

și cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 288/2004, referitoare la numărul de credite

de studiu transferabile corespunzătoare studiilor universitare de licență (minimum

180, maximum 240 și 60 de credite pentru un an de studiu), reclamanta a stabilit

în mod legal - prin Carta Universitară - un număr de 180 de credite de studiu transferabile

pentru facultățile sale de științe juridice și administrative, domeniul de licență

drept;

- că intervenientul a

pretins încălcarea de către Carta Universitară a reclamantei a unor hotărâri ale

Guvernului care ar obliga reclamanta să organizeze studiile juridice cu 240 de credite

de studiu transferabile, echivalentul a 4 ani de studii, dar nu a indicat concret

care sunt actele normative care prevăd aceste condiții;

- că singurul text legal

care se referă la durata studiilor universitare de licență de 4 ani se găsește în

Legea nr. 288/2004, iar el se referă la învățământul tehnic;

- că, urmare a acestor

argumente, apărările pârâtului și intervenientului privind nelegalitatea Cartei

Universitare a reclamantei în privința duratei studiilor, trebuie înlăturate, cu

atât mai mult cu cât, în virtutea principiului autonomiei universitare - prevăzut

de dispozițiilor art. 92 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1995, reclamanta are

dreptul exclusiv de a stabili structura și durata studiilor juridice;

- că este atributul exclusiv

al unor instituții de învățământ superior, acreditate potrivit legii, de a stabili

modalitatea de funcționare, în virtutea principiului constituțional al autonomiei

universitare, astfel încât autoritatea cu competență în domeniul evaluării calității

în învățământul superior, nu are nicio competență în organizarea facultăților;

- că susținerile pârâtului

și intervenientului întemeiate pe dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 84/1995

și potrivit cărora programarea, organizarea, desfășurarea și perfecționarea procesului

de învățământ trebuie verificate de către A.R.A.C.I.S., sunt nefondate;

- că, în considerarea

dispozițiilor art. 92 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1995 care reglementează

autonomia universitară, nu se poate confunda: stabilirea planurilor de învățământ

și a programelor analitice de către o instituție de învățământ superior cu avizul

obligatoriu al A.R.A.C.I.S. cu modalitatea de funcționare a unei asemenea instituții,

întrucât atunci când legiuitorul a înțeles să limiteze principiul autonomiei universitare,

a prevăzut-o în mod expres.

Împotriva acestei sentințe

a declarat în termen recurs pârâtul Guvernul României, cererea fiind legal scutită

de plata taxei de timbru.

În motivarea cererii,

recurentul arată că:

- În cauză sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 288/2004, potrivit cărora durata ciclurilor de studii pe

domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării, la

propunerea Consiliului Național al Rectorilor, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Potrivit dispozițiilor legale această autoritate are competența de a controla și

monitoriza aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea

unităților și instituțiilor de învățământ particular.

Legea nr. 84/1995, la

art. 103, alin. (2) prevede: "Instituțiile și unitățile de învățământ particular

acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație și se supun

dispozițiilor prezentei legi".

- Modalitatea de acreditare

și autorizare a instituțiilor de învățământ superior a fost reglementată prin Legea

nr. 88/1993 și ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările și completările

ulterioare.

Potrivit

acestor acte normative, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță

trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică. Legiuitorul a prevăzut și condiția

că aceste forme de învățământ se pot organiza doar de către acele facultăți care

au prevăzută și forma de învățământ „zi". Nu trebuie confundată vocația pe

care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ

la distanță (ID) și frecventă redusă (FR) în specializările autorizate sau acreditate

cu obligația parcurgerii procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe.

- Legiuitorul a statuat

în sensul că formele FR și ID se organizează doar de acele facultăți care au cursuri

la zi, respectiv că nu pot fi organizate cursuri la ID și FR dacă universitatea

respectivă nu are organizate și cursuri la zi la disciplina respectivă. Aceste prevederi

legale nu exonerează instituția de învățământ superior de obligația de a se supune,

în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr. 1418/2006, procedurii

de evaluare în vederea autorizării/acreditării acestor forme de învățământ.

În raport cu aceste dispozițiile

legale instanța de fond a interpretat și aplicat în mod trunchiat și nelegal prevederile

legale. De altfel, instanța de fond a reținut prevederile art. 17 din H.G. nr. 1011/2001

privind organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului

cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior, dar le-a ignorat cu

desăvârșire în construirea argumentării soluției. Potrivit prevederilor art. 17

din H.G. nr. 1011/2001: "Procedura de evaluare academică a programelor de învățământ

la distanță sau de învățământ cu frecvență redusă se realizează conform Legii

nr. 88/1993, republicată". În prezent este în vigoare O.U.G. nr. 75/2005 care

a abrogat Legea nr. 88/1993.

- Ministerul Educației

Cercetării și Inovării are competența de a introduce în hotărârea de Guvern dedusă

judecății doar instituțiile de învățământ superior care au parcurs toate etapele

prevăzute de lege în vederea autorizării/acreditării pentru organizarea formelor

de învățământ la distanță și cu frecvență redusă. Ori, reclamanta nu a parcurs etapa

obligatorie, a evaluării de către A.R.A.C.I.S.

Legea nr. 88/1993 a fost

abrogată prin O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației. în vederea

punerii în aplicare a dispozițiilor acestei ordonanțe a fost emisă H.G. nr. 1418/2006

pentru aprobarea Metodologiei de evaluare externă, a standardelor, a standardelor

de referință și a listei indicatorilor de performanță a Agenției Române de Asigurare

a Calității în Învățământul Superior. O.U.G. nr. 75/2005 a fost aprobată cu modificări

prin Legea nr. 87/2006.

Prevederile legale sunt

foarte clare în ceea ce privește standardele de performanță care trebuie îndeplinite,

de către orice instituție de învățământ care organizează cursuri de zi, cu frecvență

redusă sau la distanță.

- Potrivit prevederilor

art. 17 (1), lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005, „A.R.A.C.I.S. are următoarele atribuții

în domeniul acreditării:

b) evaluează în temeiul

standardelor și al metodologiei aprobate prin hotărâri ale Guvernului, la cerere

sau din proprie inițiativă, și propune autorizarea, respectiv acreditarea furnizorilor

de învățământ superior și a programelor lor de studii. Pe baza rapoartelor de acreditare,

Ministerul Educației și Cercetării elaborează actele normative pentru înființarea

de structuri de învățământ superior”.

Totodată, potrivit prevederilor

art. 35 alin. (1) din același act normativ: „Pot desfășura activități de învățământ

superior și pot utiliza denumirile de universitate sau altele similare numai instituțiile

de învățământ superior autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate”.

- Instanța fondului nu

numai că s-a substituit puterii legiuitoare, arogându-și dreptul de a decide cine

face parte din sistemul național de învățământ stabilind și condițiile pe care instituția

de învățământ superior le îndeplinește pentru aceasta, dar a și interpretat eronat

prevederile art. 60 din Legea nr. 84/1995, omițând prevederile O.U.G. nr. 75/2005,

ale H.G. nr. 1011/2001, ale H.G. nr. 1418/2006. Faptul că există un program de studiu

de licență acreditat, care se desfășoară pentru o anumită formă de învățământ, respectiv

zi nu conduce la ideea că pentru același program este viabilă și poate fi organizată

de aceeași instituție de învățământ superior o altă formă de învățământ la aceleași

standarde cerute de legislația în vigoare.

Prin urmare, instanța

de fond a considerat în mod nelegal că formele de învățământ la distanță și fără

frecvență pot fi organizate fără a urma procedura de evaluare, considerând în locul

autorității competente A.R.A.C.I.S. că sunt îndeplinite condițiile pentru organizarea

acestor forme de învățământ.

- În

ceea ce privește numărul

de credite transferabile necesare care trebuie parcurse, instanța de fond și-a motivat

soluția plecând de la principiul autonomiei universitare prin raportare la dispozițiile

Legii nr. 288/2004. Și de această dată instanța de fond a interpretat și a reținut

în mod trunchiat prevederile legale.

Astfel, instanța de fond

a reținut că „aceste instituții de învățământ superior pot organiza funcționarea

anumitor specializări prin reglementări proprii, care însă trebuie să respecte dispozițiile

legale imperative prevăzute de legea învățământului și celelalte acte normative

care reglementează acest domeniu”.

Instanța de fond nu a

reținut faptul că potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 288/2004 privind organizarea

studiilor universitare, cu modificările și completările ulterioare,

„(3) Durata ciclurilor

de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării,

la propunerea Consiliului Național al Rectorilor, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului”.

Totodată Legea nr. 288/2004

prevede la art. 4 alin. (3) faptul că pentru un an de studiu corespund un număr

de 60 de credite de studiu transferabile.

- Potrivit dispozițiilor

art. 6 din H.G. nr. 1175/2006: „Instituțiile de învățământ superior public și privat

vor proceda la reformarea planurilor de învățământ ale specializărilor acreditate

și/sau autorizate provizoriu, pentru a asigura dobândirea cunoștințelor și a competențelor

definitorii pentru domeniul de studiu și pentru a realiza un învățământ în concordanță

cu cerințele pieței muncii și ale studentului”.

Prin urmare, raportat

la prevederile legale menționate mai sus, toate instituțiile de învățământ superior

de stat și particulare care fac parte din sistemul național de învățământ, care

au acreditate program de licență „drept” li s-a stabilit un număr de credite de

240.

În concluzie, în mod legal

pentru domeniul de licență „drept” din cadrul Facultății de Drept și Administrație

Publică a fost prevăzut un număr de 240 de credite.

În situația în care o

universitate ar avea pentru aceeași specializare mai puține credite decât celelalte,

aceasta nu ar putea pune în practică însuși principiul pentru care aceste credite

au fost implementate în sistemul de învățământ, respectiv transferul acestora. Creditele

sunt transferabile de la o facultate/instituție de învățământ la alta pe unități

de curs, pe module sau pe perioade compacte de studiu.

A admite o ipoteză contrară

ar însemna crearea unei situații discriminatorii față de studenții de la celelalte

facultăți de drept care parcurg 240 de credite la specializarea „drept".

- Instanța de fond, substituindu-se

legiuitorului, a argumentat ca fiind fundamentată acțiunea reclamantei în

ceea ce privește stabilirea numărului de credite (180) într-un mod arbitrar, pornind

de la reglementările art. 4 alin. (1) din Legea nr. 288/2004, dar la fel de bine

putea stabili un număr de 240 de credite. Instanța de fond își argumentează reținerile

în ceea ce privește numărul de credite „preferat” de reclamantă, respectiv 180 prin

faptul că reclamanta l-a stabilit în Carta universitară, fundamentat pe principiul

autonomiei universitare.

Autonomia universitară,

nu implică existența unei autonomii de reglementare și de decizie în afara cadrului

legal, care este general obligatoriu. Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală,

„În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”

și pe cale de consecință, autonomia universitară nu se poate exercita decât cu respectarea

legilor cu caracter general și cu valabilitate pe întregul teritoriu al țării.

A da o altă interpretare

principiului constituțional al autonomiei universitare ar însemna așezarea instituțiilor

de învățământ superior mai presus de lege, ceea ce ar conduce la nesocotirea celorlalte

dispoziții și principii din cuprinsul Legii fundamentale. Prin urmare, este neîndoielnic

că dispozițiile constituționale trebuie interpretate sistematic și prin luarea în

considerare a finalității lor, fără a se absolutiza una dintre aceste prevederi

până la înlăturarea celorlalte la fel de importante.

În acest sens s-a pronunțat

și Curtea Constituțională în Decizia nr. 23/2005. De altfel, art. 188 din Legea

nr. 84/1995 prevede: „Carta universitară nu poate avea prevederi contrare legislației

în vigoare. Nerespectarea legilor în conținutul Cartei universitare atrage nulitatea

de drept a actului respectiv”. Astfel, prin Cartă, reclamanta avea obligația de

a respecta prevederile legale și nu de a le eluda.

Împotriva aceleiași sentințe

a declarat recurs în termen și intervenientul Ministerul Educației, Cercetării și

Inovării, cererea fiind legal scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Motivele invocate de intervenient

sunt identice cu cele ale pârâtului Guvernul României, mai sus redate.

Recursurile sunt fondate,

astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi admise iar sentința

va fi modificată în parte, fiind respinse ca neîntemeiate cele două acțiuni conexe

și va fi admisă în fond cererea de intervenție accesorie pentru următoarele motive:

I. În fapt

În cursul lunii mai 2007

a fost afișat pe Internet proiectul H.G. nr. AA/2007 privind domeniile de studii

universitare de licență, structurile instituțiilor de învățământ superior și specializările

organizate de acestea. În anexa nr. 3 a acestui proiect de act normativ era desfășurată

„Structura instituțiilor de învățământ particular acreditate, domeniile de studii

universitare de licență și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze

provizoriu”, incluzând și Universitatea „S.H.” din București cu toate facultățile

sale (din București și din țară).

Luând cunoștință de acest

proiect și nemulțumită că nu a primit acreditarea pentru Facultatea de Drept și

Administrație Publică, ci doar autorizarea provizorie, reclamanta a transmis Guvernului

punctul său de vedere, prin adresa din 15 mai 2007.

În M. Of. nr. 481/18.07.2007

a fost publicată hotărârea Guvernului susmenționată.

Reclamanta a comunicat

Guvernului protestul său pentru intrarea în vigoare a hotărârii, prin adresa din

27 iulie 2007.

La data de 27 septembrie

2007, Universitatea „S.H.” a adoptat Carta Universitară prin care au fost stabilite

creditele de studiu transferabile pentru învățământul superior de licență la 180

pentru învățământul la zi, cu frecvență redusă și la distanță.

La data de 30 octombrie

2007, Ministerul Educației și Cercetării a răspuns protestului reclamantei.

La data de 7 februarie

2008 reclamanta a formulat plângerea prealabilă, iar la aceeași dată a introdus

la Curtea de Apel București cererea de suspendare a executării H.G. nr. AA/2007

conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

La 27 martie 2008, Universitatea

a introdus acțiunea principală din cauza de față.

Prin sentința civilă

nr. 1035 din 1 aprilie 2008 a Curții de Apel București a fost admisă cererea de

suspendare a executării hotărârii Guvernului, până la soluționarea în fond, în dosarul

în care s-a solicitat suspendarea pe cale separată.

La data de 24 iunie 2008

a fost publicată în M. Of., H.G. nr. BB/2008 care conținea dispoziții identice cu

cele ale H.G. nr. AA/2007 și pe care o abroga.

La data de 22 iulie 2008,

Universitatea a formulat cerere de suspendare a executării celei de-a doua hotărâri,

în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, la Curtea de Apel București, iar la 24

iulie a formulat plângerea prealabilă vizând aceeași hotărâre.

La 29 iulie 2008 a fost

introdusă acțiunea în anulare a H.G. nr. BB/2008, cerere conexată la prima acțiune

prin încheierea din 25 noiembrie 2008.

Prin sentința civilă

nr. 2084 din 25 august 2008 a Curții de Apel s-a dispus suspendarea executării hotărârii

până la soluționarea în fond a cauzei, în dosarul în care s-a solicitat suspendarea

pe cale separată.

Prin încheierea instanței

din 2 septembrie 2008 s-a admis cererea de suspendare a executării H.G. nr. AA/2007

formulată în acțiunea principală și s-a dispus suspendarea până la soluționarea

irevocabilă a cauzei.

II. Punctul de plecare

a conflictului dedus judecății

Din anul 2005, Universitatea

reclamantă a stabilit, într-o manieră informală, pentru Facultatea de Drept și Administrație

Publică, pentru toate cele trei forme de învățământ: de zi, (IZ), la distanță (ID)

și cu frecvență redusă (FR) 180 de credite de studiu transferabile (CST), corespunzătoare

unei durate a studiilor universitare de licență de 3 ani.

Carta Universitară a reclamantei

din 3 noiembrie 2003 nu prevedea nimic cu privire la aceste aspecte, iar la 27 septembrie

2007, după intrarea în vigoare a H.G. nr. AA/2007 a fost adoptată Carta invocată

în cauza de față.

Ca efect al acestei reglementări

interne informale din anul 2005, în anul școlar 2005 - 2006 s-au înscris la Universitatea

„S.H.” peste 9.000 de studenți, la toate cele trei forme de învățământ, iar conform

celor 180 CST oferite cursanților, aceștia ar fi trebuit să absolve studiile de

licență la Facultatea de Drept în sesiunea iulie 2008.

De aici a rezultat și

interesul reclamantei: pe de o parte de a apăra un sistem de învățământ superior

pe care l-a cauționat și l-a oferit pe piața învățământului universitar fără a-l

fi „legiferat” intern printr-o Cartă Universitară; pe de altă parte de a contesta

prima hotărâre a Guvernului care nu a acreditat facultatea respectivă din cauza

numărului de CST, deci a duratei studiilor considerată de autoritate: nelegală formal

- în lipsa unei evaluări A.R.A.C.I.S., dar și nelegală în fond (în raport cu legea

aplicabilă) și necorespunzătoare standardelor de calitate și de performanță ale

învățământului superior actual.

Formulând plângerile prealabile,

precum și cele două acțiuni deduse judecății în cauza de față, reclamanta a invocat,

în esență, două temeiuri care i-ar fi permis stabilirea în mod suveran a 180 CST

și care, în consecință, ar atrage și nelegalitatea hotărârilor Guvernului, întrucât

i-au contestat acest drept:

- dispozițiile art. 4

alin. (1) și (3) din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare,

conform cărora:

“(1)

Studiile universitare de licență corespund unui

număr cuprins între minimum 180 și maximum 240 de credite de studiu transferabile,

conform Sistemului european de credite de studiu transferabile (ECTS)

.

(3)

La învățământul de zi, durata normală a studiilor universitare

de licență este de 3-4 ani și corespunde unui număr de 60 de credite de studiu transferabile

pentru un an de studiu. Durata studiilor de licență pentru învățământul tehnic este

de 4 ani”.

- principiul autonomiei

universitare garantat de Constituția României în art. 32 alin. (6) și prevăzut de

dispozițiile art. 89 și 103 din Legea nr. 84/1995.

III. În drept

asupra H.G. nr. AA/2007 nu se poate raporta, strict formal, la valoarea juridică

a Cartei Universitare, înțeleasă de reclamantă ca expresie a autonomiei universitare

și ca „lege internă” ale cărei norme nu ar putea fi înlăturate decât la cerere prin

constatarea nulității sale printr-o hotărâre judecătorească.

Aceasta deoarece, la data

intrării în vigoare a hotărârii Guvernului, Carta invocată de reclamantă și care

prevedea în anexa 1 „Structura academică” la pct. 2 „Facultatea de Drept și Administrație

publică 180 CST pentru toate cele trei forme de învățământ - nu exista.

Așadar, rămân în discuție

aici numai dispozițiile legale incidente în cauză și anume cele care reglementează

durata învățământului universitar pentru una sau mai multe forme de învățământ și

cele care, deși nu reglementează expres durata, stabilesc autoritatea competentă

să o facă și eventual, criteriile după care aceasta se ghidează.

În sistemul învățământului

universitar românesc, fie el de stat sau particular, sunt aplicabile două legi:

Legea nr. 84/1995 a învățământului și Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor

universitare.

Ambele legi prevăd existența

a trei forme de învățământ universitar: de zi, cu frecvență redusă și la distanță.

Art. 67 din Legea nr.

84/1995 reglementează numai durata la zi în învățământul universitar de lungă durată

la 4-6 ani, în funcție de profil, durată care se stabilește prin hotărâre a Guvernului.

Același art., alin. (2) prevede că aceste studii se încheie cu examen de licență.

Art. 15 alin. (10) din

aceeași lege prevede formele „cu frecvență redusă” și „la distanță”, dar nu reglementează

durata lor, nici în ani nici în CST și nici autoritatea competentă a o reglementa.

Legea nr. 288/2004 reglementează

în detaliu aceste aspecte în art. 1 alin. (1)-(3), dar și în art. 4 - invocat doar

parțial de către reclamantă, conform cărora:

-

Art. 1.

„

(1)

Prezenta lege reglementează organizarea studiilor universitare pe

trei cicluri, respectiv studii universitare de licență, studii universitare de masterat

și studii universitare de doctorat

.

(2)

Fiecare ciclu de studii este delimitat de celelalte prin proceduri

distincte de admitere și de absolvire

.

(3)

Durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește

de Ministerul Educației și Cercetării, la propunerea Consiliului Național al Rectorilor

și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.”

- Art. 4.

“(1)

Studiile

universitare de licență corespund unui număr cuprins între minimum 180 și maximum

240 de credite de studiu transferabile, conform Sistemului european de credite de

studiu transferabile (ECTS).

(2)

În sensul prezentei legi, creditele de studiu transferabile sunt valori

numerice alocate unor unități de cursuri și altor activități didactice. Prin creditele

de studiu transferabile se apreciază, în medie, cantitatea de muncă, sub toate aspectele

ei, efectuată de student pentru însușirea unei discipline

.

(3)

La învățământul de zi, durata normală a studiilor universitare de

licență este de 3-4 ani și corespunde unui număr de 60 de credite de studiu transferabile

pentru un an de studiu. Durata studiilor de licență pentru învățământul tehnic este

de 4 ani

.

(4)

La învățământul seral, durata studiilor pentru obținerea numărului

de credite de studiu transferabile, necesare absolvirii, este mai mare cu un an

față de cea de la învățământul de zi în domeniul respectiv

.

(5)

Durata studiilor pentru obținerea creditelor de studiu transferabile

la învățământul cu frecvență redusă și la distanță se reglementează prin hotărâre

a Guvernului

.

(6)

Studiile universitare de licență asigură un nivel de calificare adecvat

exercitării unei profesii în vederea inserției pe piața forței de muncă, prin cunoștințe

generale și de specialitate corespunzătoare

.

(7)

În cadrul studiilor universitare de licență este obligatorie efectuarea

unor stagii de practică”.

Sub incidența

textelor enunțate din ambele legi, problema legalități H.G. nr. AA/2007 se pune

sub două aspecte:

- competența

Guvernului de a stabili durata studiilor sau de a cenzura durata stabilită de universitate

pentru cele cu frecvență redusă și cele la distanță;

- competența

Guvernului de a stabili sau a cenzura durata studiilor pentru forma de învățământ

la zi.

Sub primul

aspect, răspunsul este dat de art. 4 alin. (5) care prevede reglementarea duratei

studiilor prin hotărâre a Guvernului.

Sub cel de-al

doilea aspect, sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din lege care prevăd

că durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul

Educației și Cercetării și se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Chiar dacă textul

arătat are un anumit grad de generalitate, el nu poate fi înlăturat prin opoziție

cu dispozițiile art. 4 alin. (1) și (3), pe care le-a invocat reclamanta, întrucât

acestea din urmă nu exclud dreptul de control al Guvernului, exercitat fie direct,

fie prin autoritățile cu atribuții în domeniul acreditării instituțiilor de învățământ

superior de stat ori particulare.

2.A. Controlul

de legalitate asupra H.G. nr. BB/2008, emisă după adoptarea, în septembrie 2007,

a Cartei Universitare a Universității „S.H.”, presupune soluționarea unei probleme

prealabile: aceea a conținutului noțiunii de „autonomie universitară”.

Dispozițiile

art. 89 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 stabilesc conținutul autonomiei comunității

universitare prin două componente:

- dreptul

de a conduce, de a-și exercita libertățile academice fără nici un fel de ingerințe

ideologice politice, religioase;

- dreptul

de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații în concordanță cu opțiunile

și orientările strategice naționale ale dezvoltării învățământului superior, stabilite

prin lege.

Așadar, autonomia

presupune interzicerea oricăror ingerințe, dar numai în măsura în care ele sunt

de natură ideologică, politică ori religioasă.

În speță,

însă, controlul Guvernului asupra structurii academice a universității reclamante

s-a exercitat în limitele legii, având ca obiectiv durata studiilor universitare

de licență sub toate cele trei forme ale acestora și vizând toate instituțiile de

învățământ superior din România.

Pe de altă

parte, dispozițiile art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 prevăd că autonomia

universitară vizează domeniile conducerii, structurii și funcționării instituției

și pe cele ale activității didactice și de cercetare științifică, precum și pe cele

ale administrării și ale finanțării.

Or, niciunul

dintre aceste domenii nu a fost vizat și nici afectat de hotărârea de Guvern atacată.

În fine, nici

dispozițiile art. 103 alin. (3) din lege nu sunt incidente pentru a concluziona

că Guvernul ar fi acționat și reglementat nelegal. Dimpotrivă, textul acestui alin.

pune în relație autonomia organizatorică și funcțională de care se bucură instituțiile

de învățământ particular cu obligația acestora de a o folosi „în concordanță cu

reglementările legale referitoare la organizarea și funcționarea sistemului de învățământ”.

B. Cea de-a

doua

problemă

prealabilă, în strânsă legătură cu prima, este cea a efectelor juridice ale Cartei

Universitare, adoptată de reclamantă în septembrie 2007, asupra H.G. nr. BB/2008.

Aceasta deoarece autonomia

universitară se circumscrie legii și se definește prin elemente stricte, astfel

cum rezultă din textele mai sus citate.

Nu mai puțin important

în speță este a observa circumstanțele în care Carta a fost adoptată și scopul ei

implicit: în cursul conflictului născut între părți și pentru a „legifera” post

factum o situație fără acoperire legală și care crease probleme reale universității

în raporturile sale cu studenții Facultății de Drept.

Așa fiind, reclamanta

nu poate opune unui act normativ emis de Guvern în limitele competenței sale legale,

un act intern având, la limită, natura unui statut și care reglementează drepturile

și obligațiile comunității universitare căruia îi este aplicabil.

C. În ceea ce privește

controlul de legalitate propriu-zis al H.G. nr. BB/2008, concluziile instanței de

față sunt determinate și întemeiate pe aceleași dispoziții legale enunțate și analizate

pentru H.G. nr. AA/2007, având în vedere că, în conținutul său, cea de-a hotărâre

este identică cu prima emisă. Este neîndoielnic și aici că, sub incidența art. 1

și 4 din Legea nr. 288/2004, Guvernul are competența atât de a reglementa durata

cursurilor la formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță, cât și de

a exercita controlul asupra duratei stabilite de universități pentru cursurile de

zi, în raport cu criteriile oferite de standardele europene de calitate și eficiență

a învățământului și pe baza procedurilor de evaluare prestabilite prin acte normative

speciale.

În fine, trebuie observat

că formularea permisivă a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 288/2004,

în ceea ce privește durata normală a studiilor universitare de licență la învățământul

de zi, nu exclude dreptul de control al autorității asupra calității studiilor oferite

de instituțiile de învățământ și în consecință, nici dreptul de a amenda excesul

de expeditivitate a studiilor universitare, atunci când se face în detrimentul calității

acestora.

Un argument legal în favoarea

acestei interpretări se află în dispozițiile art. 4 alin. (2) fraza a doua din Legea

nr. 288/2004 care arată că prin creditele de studiu transferabile se apreciază cantitatea

de muncă, sub toate aspectele ei, efectuată de student pentru însușirea unei discipline.

Or, este împotriva logicii,

a presupune că o cantitate de muncă mai mică ar putea asigura, chiar și în condițiile

unei logistici superlative puse la dispoziție de instituția de învățământ, o calitate

a pregătirii mai mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Guvernul României și de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării împotriva

sentinței civile nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

în sensul că respinge ca neîntemeiate acțiunile conexe privind anularea parțială

a H.G. nr. AA/2007 și H.G. nr. BB/2008, precum și cererile de anulare a actelor

administrative asimilate, reprezentate de nesoluționarea în termenul legal a plângerilor

prealabile formulate de reclamantă împotriva hotărârilor guvernului mai sus menționate.

În consecință, admite

în fond cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Educației, Cercetării

și Inovării în interesul Guvernului României.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2009.