ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4726/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost admise acțiunile conexe formulate de Universitatea „S.H.” din București, în contradictoriu cu Guvernul României și Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului și au fost anulate Hotărârile Guvernului nr. AA/2007 și nr. BB/2008, în ceea ce privește dispozițiile referitoare la reclamantă. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, în interesul pârâtului Guvernul României. A fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea reclamantului de suspendare a executării H.G.

nr. BB/2008.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în fapt: - că prin hotărârile atacate au fost aprobate: structura instituțiilor de învățământ superior acreditate; domeniile de studii universitare de licență și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu; - că ambele hotărâri (cu conținut identic în privința reclamantei) stabilesc: modificări ale denumirilor facultăților din cadrul universității reclamante; reorganizarea anumitor facultăți; eliminarea anumitor forme de învățământ; modificarea numărului de credite transferabile; - că ambele hotărâri exprimă refuzul aprobării numărului de credite pe care Carta Universitară l-a stabilit în ceea ce privește Facultatea de Drept și Administrație Publică domeniul licență - drept și domeniul licență - administrație publică la forma de învățământ cu frecvență redusă; - că reclamanta contestă eliminarea anumitor forme de învățământ pentru formele de învățământ cu frecvență redusă și învățământ la distanță, pe care cele două hotărâri au operat-o prin dispozițiile lor.

În drept, instanța a reținut: - că apărările pârâtului și intervenientului privind necesitatea autorizării de către A.R.A.C.I.S. a formelor de învățământ cu frecvență redusă și la distanță pe temeiul dispozițiilor H.G. nr. 1011/2001, nu pot fi reținute, întrucât sunt contrazise de dispozițiile art. 103 și 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995; - că singura condiție pe care o impune, în această problemă, Legea nr. 84/1995 - ca act normativ superior celui invocat de pârât - este cea privind organizarea cursurilor de zi; - că însăși H.G. nr. 1011/2001 - invocată de pârât - face referire, în art. 3 alin. (2), la acordul Ministerului (prin organele abilitate), numai pentru organizarea învățământului la distanță și cu frecvență redusă în specializările postuniversitare, iar nu în cele universitare; - că, potrivit art. 17 din H.G.

nr. 1011/2001, procedura de evaluare a programelor de învățământ la distanță sau cu frecvență redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, singura procedură care prevede necesitatea evaluării de către A.R.A.C.I.S., iar această concluzie rezultă și din adresa nr. TT/2008 emisă de A.R.A.S.I.S., conform căreia această autoritate nu are nicio competență în organizarea facultăților, ci doar în evaluarea de programe și evaluările instituționale; - că, pe baza acestor argumente, dispozițiile hotărârilor de Guvern atacate nu sunt fundamentate legal, întrucât reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 60 din Legea nr. 84/1995; - că, în raport cu dispozițiile art. 103 din Legea nr. 84/1995, referitoare la principiul autonomiei universitare și cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 288/2004, referitoare la numărul de credite de studiu transferabile corespunzătoare studiilor universitare de licență (minimum 180, maximum 240 și 60 de credite pentru un an de studiu), reclamanta a stabilit în mod legal - prin Carta Universitară - un număr de 180 de credite de studiu transferabile pentru facultățile sale de științe juridice și administrative, domeniul de licență drept; - că intervenientul a pretins încălcarea de către Carta Universitară a reclamantei a unor hotărâri ale Guvernului care ar obliga reclamanta să organizeze studiile juridice cu 240 de credite de studiu transferabile,

echivalentul a 4 ani de studii, dar nu a indicat concret care sunt actele normative care prevăd aceste condiții; - că singurul text legal care se referă la durata studiilor universitare de licență de 4 ani se găsește în Legea nr. 288/2004, iar el se referă la învățământul tehnic; - că, urmare a acestor argumente, apărările pârâtului și intervenientului privind nelegalitatea Cartei Universitare a reclamantei în privința duratei studiilor, trebuie înlăturate, cu atât mai mult cu cât, în virtutea principiului autonomiei universitare - prevăzut de dispozițiilor art. 92 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1995, reclamanta are dreptul exclusiv de a stabili structura și durata studiilor juridice; - că este atributul exclusiv al unor instituții de învățământ superior, acreditate potrivit legii, de a stabili modalitatea de funcționare, în virtutea principiului constituțional al autonomiei universitare, astfel încât autoritatea cu competență în domeniul evaluării calității în învățământul superior, nu are nicio competență în organizarea facultăților; - că susținerile pârâtului și intervenientului întemeiate pe dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 și potrivit cărora programarea, organizarea, desfășurarea și perfecționarea procesului de învățământ trebuie verificate de către A.R.A.C.I.S., sunt nefondate; - că,

în considerarea dispozițiilor art. 92 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1995 care reglementează autonomia universitară, nu se poate confunda: stabilirea planurilor de învățământ și a programelor analitice de către o instituție de învățământ superior cu avizul obligatoriu al A.R.A.C.I.S. cu modalitatea de funcționare a unei asemenea instituții, întrucât atunci când legiuitorul a înțeles să limiteze principiul autonomiei universitare, a prevăzut-o în mod expres. Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recurs pârâtul Guvernul României, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru. În motivarea cererii, recurentul arată că: - În cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 288/2004, potrivit cărora durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării, la propunerea Consiliului Național al Rectorilor, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Potrivit dispozițiilor legale această autoritate are competența de a controla și monitoriza aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ particular. Legea nr. 84/1995, la art. 103, alin. (2) prevede: "Instituțiile și unitățile de învățământ particular acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație și se supun dispozițiilor prezentei legi". - Modalitatea de acreditare și autorizare a instituțiilor de învățământ superior a fost reglementată prin Legea nr. 88/1993 și ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit acestor acte normative, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.

Legiuitorul a prevăzut și condiția că aceste forme de învățământ se pot organiza doar de către acele facultăți care au prevăzută și forma de învățământ „zi". Nu trebuie confundată vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță (ID) și frecventă redusă (FR) în specializările autorizate sau acreditate cu obligația parcurgerii procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe. - Legiuitorul a statuat în sensul că formele FR și ID se organizează doar de acele facultăți care au cursuri la zi, respectiv că nu pot fi organizate cursuri la ID și FR dacă universitatea respectivă nu are organizate și cursuri la zi la disciplina respectivă.

Aceste prevederi legale nu exonerează instituția de învățământ superior de obligația de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr. 1418/2006, procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării acestor forme de învățământ. În raport cu aceste dispozițiile legale instanța de fond a interpretat și aplicat în mod trunchiat și nelegal prevederile legale. De altfel, instanța de fond a reținut prevederile art. 17 din H.G. nr. 1011/2001 privind organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior, dar le-a ignorat cu desăvârșire în construirea argumentării soluției. Potrivit prevederilor art. 17 din H.G.

nr. 1011/2001: "Procedura de evaluare academică a programelor de învățământ la distanță sau de învățământ cu frecvență redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, republicată". În prezent este în vigoare O.U.G. nr. 75/2005 care a abrogat Legea nr. 88/1993. - Ministerul Educației Cercetării și Inovării are competența de a introduce în hotărârea de Guvern dedusă judecății doar instituțiile de învățământ superior care au parcurs toate etapele prevăzute de lege în vederea autorizării/acreditării pentru organizarea formelor de învățământ la distanță și cu frecvență redusă. Ori, reclamanta nu a parcurs etapa obligatorie, a evaluării de către A.R.A.C.I.S. Legea nr. 88/1993 a fost abrogată prin O.U.G.

nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației. în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor acestei ordonanțe a fost emisă H.G. nr. 1418/2006 pentru aprobarea Metodologiei de evaluare externă, a standardelor, a standardelor de referință și a listei indicatorilor de performanță a Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior. O.U.G. nr. 75/2005 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006. Prevederile legale sunt foarte clare în ceea ce privește standardele de performanță care trebuie îndeplinite, de către orice instituție de învățământ care organizează cursuri de zi, cu frecvență redusă sau la distanță. - Potrivit prevederilor art. 17 (1), lit. b) din O.U.G.

nr. 75/2005, „A.R.A.C.I.S. are următoarele atribuții în domeniul acreditării: b) evaluează în temeiul standardelor și al metodologiei aprobate prin hotărâri ale Guvernului, la cerere sau din proprie inițiativă, și propune autorizarea, respectiv acreditarea furnizorilor de învățământ superior și a programelor lor de studii. Pe baza rapoartelor de acreditare, Ministerul Educației și Cercetării elaborează actele normative pentru înființarea de structuri de învățământ superior”. Totodată, potrivit prevederilor art. 35 alin. (1) din același act normativ: „Pot desfășura activități de învățământ superior și pot utiliza denumirile de universitate sau altele similare numai instituțiile de învățământ superior autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate”.

- Instanța fondului nu numai că s-a substituit puterii legiuitoare, arogându-și dreptul de a decide cine face parte din sistemul național de învățământ stabilind și condițiile pe care instituția de învățământ superior le îndeplinește pentru aceasta, dar a și interpretat eronat prevederile art. 60 din Legea nr. 84/1995, omițând prevederile O.U.G. nr. 75/2005, ale H.G. nr. 1011/2001, ale H.G. nr. 1418/2006. Faptul că există un program de studiu de licență acreditat, care se desfășoară pentru o anumită formă de învățământ, respectiv zi nu conduce la ideea că pentru același program este viabilă și poate fi organizată de aceeași instituție de învățământ superior o altă formă de învățământ la aceleași standarde cerute de legislația în vigoare.

Prin urmare, instanța de fond a considerat în mod nelegal că formele de învățământ la distanță și fără frecvență pot fi organizate fără a urma procedura de evaluare, considerând în locul autorității competente A.R.A.C.I.S. că sunt îndeplinite condițiile pentru organizarea acestor forme de învățământ. - În ceea ce privește numărul de credite transferabile necesare care trebuie parcurse, instanța de fond și-a motivat soluția plecând de la principiul autonomiei universitare prin raportare la dispozițiile Legii nr. 288/2004. Și de această dată instanța de fond a interpretat și a reținut în mod trunchiat prevederile legale. Astfel, instanța de fond a reținut că „aceste instituții de învățământ superior pot organiza funcționarea anumitor specializări prin reglementări proprii, care însă trebuie să respecte dispozițiile legale imperative prevăzute de legea învățământului și celelalte acte normative care reglementează acest domeniu”.

Instanța de fond nu a reținut faptul că potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare, cu modificările și completările ulterioare, „(3) Durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării, la propunerea Consiliului Național al Rectorilor, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului”. Totodată Legea nr. 288/2004 prevede la art. 4 alin. (3) faptul că pentru un an de studiu corespund un număr de 60 de credite de studiu transferabile. - Potrivit dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 1175/2006: „Instituțiile de învățământ superior public și privat vor proceda la reformarea planurilor de învățământ ale specializărilor acreditate și/sau autorizate provizoriu, pentru a asigura dobândirea cunoștințelor și a competențelor definitorii pentru domeniul de studiu și pentru a realiza un învățământ în concordanță cu cerințele pieței muncii și ale studentului”.

Prin urmare, raportat la prevederile legale menționate mai sus, toate instituțiile de învățământ superior de stat și particulare care fac parte din sistemul național de învățământ, care au acreditate program de licență „drept” li s-a stabilit un număr de credite de 240. În concluzie, în mod legal pentru domeniul de licență „drept” din cadrul Facultății de Drept și Administrație Publică a fost prevăzut un număr de 240 de credite. În situația în care o universitate ar avea pentru aceeași specializare mai puține credite decât celelalte, aceasta nu ar putea pune în practică însuși principiul pentru care aceste credite au fost implementate în sistemul de învățământ, respectiv transferul acestora.

Creditele sunt transferabile de la o facultate/instituție de învățământ la alta pe unități de curs, pe module sau pe perioade compacte de studiu. A admite o ipoteză contrară ar însemna crearea unei situații discriminatorii față de studenții de la celelalte facultăți de drept care parcurg 240 de credite la specializarea „drept". - Instanța de fond, substituindu-se legiuitorului, a argumentat ca fiind fundamentată acțiunea reclamantei în ceea ce privește stabilirea numărului de credite (180) într-un mod arbitrar, pornind de la reglementările art. 4 alin. (1) din Legea nr. 288/2004, dar la fel de bine putea stabili un număr de 240 de credite. Instanța de fond își argumentează reținerile în ceea ce privește numărul de credite „preferat” de reclamantă, respectiv 180 prin faptul că reclamanta l-a stabilit în Carta universitară, fundamentat pe principiul autonomiei universitare.

Autonomia universitară, nu implică existența unei autonomii de reglementare și de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie” și pe cale de consecință, autonomia universitară nu se poate exercita decât cu respectarea legilor cu caracter general și cu valabilitate pe întregul teritoriu al țării. A da o altă interpretare principiului constituțional al autonomiei universitare ar însemna așezarea instituțiilor de învățământ superior mai presus de lege, ceea ce ar conduce la nesocotirea celorlalte dispoziții și principii din cuprinsul Legii fundamentale.

Prin urmare, este neîndoielnic că dispozițiile constituționale trebuie interpretate sistematic și prin luarea în considerare a finalității lor, fără a se absolutiza una dintre aceste prevederi până la înlăturarea celorlalte la fel de importante. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională în Decizia nr. 23/2005. De altfel, art. 188 din Legea nr. 84/1995 prevede: „Carta universitară nu poate avea prevederi contrare legislației în vigoare. Nerespectarea legilor în conținutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului respectiv”. Astfel, prin Cartă, reclamanta avea obligația de a respecta prevederile legale și nu de a le eluda. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs în termen și intervenientul Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, cererea fiind legal scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Motivele invocate de intervenient sunt identice cu cele ale pârâtului Guvernul României, mai sus redate. Recursurile sunt fondate, astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi admise iar sentința va fi modificată în parte, fiind respinse ca neîntemeiate cele două acțiuni conexe și va fi admisă în fond cererea de intervenție accesorie pentru următoarele motive: I. În fapt În cursul lunii mai 2007 a fost afișat pe Internet proiectul H.G. nr. AA/2007 privind domeniile de studii universitare de licență, structurile instituțiilor de învățământ superior și specializările organizate de acestea. În anexa nr. 3 a acestui proiect de act normativ era desfășurată „Structura instituțiilor de învățământ particular acreditate, domeniile de studii universitare de licență și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu”, incluzând și Universitatea „S.H.” din București cu toate facultățile sale (din București și din țară).

Luând cunoștință de acest proiect și nemulțumită că nu a primit acreditarea pentru Facultatea de Drept și Administrație Publică, ci doar autorizarea provizorie, reclamanta a transmis Guvernului punctul său de vedere, prin adresa din 15 mai 2007. În M. Of. nr. 481/18.07.2007 a fost publicată hotărârea Guvernului susmenționată. Reclamanta a comunicat Guvernului protestul său pentru intrarea în vigoare a hotărârii, prin adresa din 27 iulie 2007. La data de 27 septembrie 2007, Universitatea „S.H.” a adoptat Carta Universitară prin care au fost stabilite creditele de studiu transferabile pentru învățământul superior de licență la 180 pentru învățământul la zi, cu frecvență redusă și la distanță. La data de 30 octombrie 2007, Ministerul Educației și Cercetării a răspuns protestului reclamantei.

La data de 7 februarie 2008 reclamanta a formulat plângerea prealabilă, iar la aceeași dată a introdus la Curtea de Apel București cererea de suspendare a executării H.G. nr. AA/2007 conform art. 14 din Legea nr. 554/2004. La 27 martie 2008, Universitatea a introdus acțiunea principală din cauza de față. Prin sentința civilă nr. 1035 din 1 aprilie 2008 a Curții de Apel București a fost admisă cererea de suspendare a executării hotărârii Guvernului, până la soluționarea în fond, în dosarul în care s-a solicitat suspendarea pe cale separată. La data de 24 iunie 2008 a fost publicată în M. Of., H.G. nr. BB/2008 care conținea dispoziții identice cu cele ale H.G. nr. AA/2007 și pe care o abroga. La data de 22 iulie 2008, Universitatea a formulat cerere de suspendare a executării celei de-a doua hotărâri, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, la Curtea de Apel București, iar la 24 iulie a formulat plângerea prealabilă vizând aceeași hotărâre.

La 29 iulie 2008 a fost introdusă acțiunea în anulare a H.G. nr. BB/2008, cerere conexată la prima acțiune prin încheierea din 25 noiembrie 2008. Prin sentința civilă nr. 2084 din 25 august 2008 a Curții de Apel s-a dispus suspendarea executării hotărârii până la soluționarea în fond a cauzei, în dosarul în care s-a solicitat suspendarea pe cale separată. Prin încheierea instanței din 2 septembrie 2008 s-a admis cererea de suspendare a executării H.G. nr. AA/2007 formulată în acțiunea principală și s-a dispus suspendarea până la soluționarea irevocabilă a cauzei. II. Punctul de plecare a conflictului dedus judecății Din anul 2005, Universitatea reclamantă a stabilit, într-o manieră informală, pentru Facultatea de Drept și Administrație Publică, pentru toate cele trei forme de învățământ: de zi, (IZ), la distanță (ID) și cu frecvență redusă (FR) 180 de credite de studiu transferabile (CST), corespunzătoare unei durate a studiilor universitare de licență de 3 ani.

Carta Universitară a reclamantei din 3 noiembrie 2003 nu prevedea nimic cu privire la aceste aspecte, iar la 27 septembrie 2007, după intrarea în vigoare a H.G. nr. AA/2007 a fost adoptată Carta invocată în cauza de față.

Ca efect al acestei reglementări interne informale din anul 2005, în anul școlar 2005 - 2006 s-au înscris la Universitatea „S.H.” peste 9.000 de studenți, la toate cele trei forme de învățământ, iar conform celor 180 CST oferite cursanților, aceștia ar fi trebuit să absolve studiile de licență la Facultatea de Drept în sesiunea iulie 2008. De aici a rezultat și interesul reclamantei: pe de o parte de a apăra un sistem de învățământ superior pe care l-a cauționat și l-a oferit pe piața învățământului universitar fără a-l fi „legiferat” intern printr-o Cartă Universitară; pe de altă parte de a contesta prima hotărâre a Guvernului care nu a acreditat facultatea respectivă din cauza numărului de CST, deci a duratei studiilor considerată de autoritate: nelegală formal - în lipsa unei evaluări A.R.A.C.I.S., dar și nelegală în fond (în raport cu legea aplicabilă) și necorespunzătoare standardelor de calitate și de performanță ale învățământului superior actual.

Formulând plângerile prealabile, precum și cele două acțiuni deduse judecății în cauza de față, reclamanta a invocat, în esență, două temeiuri care i-ar fi permis stabilirea în mod suveran a 180 CST și care, în consecință, ar atrage și nelegalitatea hotărârilor Guvernului, întrucât i-au contestat acest drept: - dispozițiile art. 4 alin. (1) și (3) din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare, conform cărora: “(1) Studiile universitare de licență corespund unui număr cuprins între minimum 180 și maximum 240 de credite de studiu transferabile, conform Sistemului european de credite de studiu transferabile (ECTS) . (3) La învățământul de zi, durata normală a studiilor universitare de licență este de 3-4 ani și corespunde unui număr de 60 de credite de studiu transferabile pentru un an de studiu.

Durata studiilor de licență pentru învățământul tehnic este de 4 ani”. - principiul autonomiei universitare garantat de Constituția României în art. 32 alin. (6) și prevăzut de dispozițiile art. 89 și 103 din Legea nr. 84/1995. III. În drept 1. Controlul de legalitate asupra H.G. nr. AA/2007 nu se poate raporta, strict formal, la valoarea juridică a Cartei Universitare, înțeleasă de reclamantă ca expresie a autonomiei universitare și ca „lege internă” ale cărei norme nu ar putea fi înlăturate decât la cerere prin constatarea nulității sale printr-o hotărâre judecătorească. Aceasta deoarece, la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului, Carta invocată de reclamantă și care prevedea în anexa 1 „Structura academică” la pct. 2 „Facultatea de Drept și Administrație publică 180 CST pentru toate cele trei forme de învățământ - nu exista.

Așadar, rămân în discuție aici numai dispozițiile legale incidente în cauză și anume cele care reglementează durata învățământului universitar pentru una sau mai multe forme de învățământ și cele care, deși nu reglementează expres durata, stabilesc autoritatea competentă să o facă și eventual, criteriile după care aceasta se ghidează. În sistemul învățământului universitar românesc, fie el de stat sau particular, sunt aplicabile două legi: Legea nr. 84/1995 a învățământului și Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare. Ambele legi prevăd existența a trei forme de învățământ universitar: de zi, cu frecvență redusă și la distanță. Art. 67 din Legea nr. 84/1995 reglementează numai durata la zi în învățământul universitar de lungă durată la 4-6 ani, în funcție de profil, durată care se stabilește prin hotărâre a Guvernului.

Același art., alin. (2) prevede că aceste studii se încheie cu examen de licență. Art. 15 alin. (10) din aceeași lege prevede formele „cu frecvență redusă” și „la distanță”, dar nu reglementează durata lor, nici în ani nici în CST și nici autoritatea competentă a o reglementa.

Legea nr. 288/2004 reglementează în detaliu aceste aspecte în art. 1 alin. (1)-(3), dar și în art. 4 - invocat doar parțial de către reclamantă, conform cărora: - Art. 1. „ (1) Prezenta lege reglementează organizarea studiilor universitare pe trei cicluri, respectiv studii universitare de licență, studii universitare de masterat și studii universitare de doctorat . (2) Fiecare ciclu de studii este delimitat de celelalte prin proceduri distincte de admitere și de absolvire . (3) Durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării, la propunerea Consiliului Național al Rectorilor și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.” - Art. 4. “(1) Studiile universitare de licență corespund unui număr cuprins între minimum 180 și maximum 240 de credite de studiu transferabile, conform Sistemului european de credite de studiu transferabile (ECTS).

(2) În sensul prezentei legi, creditele de studiu transferabile sunt valori numerice alocate unor unități de cursuri și altor activități didactice. Prin creditele de studiu transferabile se apreciază, în medie, cantitatea de muncă, sub toate aspectele ei, efectuată de student pentru însușirea unei discipline . (3) La învățământul de zi, durata normală a studiilor universitare de licență este de 3-4 ani și corespunde unui număr de 60 de credite de studiu transferabile pentru un an de studiu.

Durata studiilor de licență pentru învățământul tehnic este de 4 ani . (4) La învățământul seral, durata studiilor pentru obținerea numărului de credite de studiu transferabile, necesare absolvirii, este mai mare cu un an față de cea de la învățământul de zi în domeniul respectiv . (5) Durata studiilor pentru obținerea creditelor de studiu transferabile la învățământul cu frecvență redusă și la distanță se reglementează prin hotărâre a Guvernului . (6) Studiile universitare de licență asigură un nivel de calificare adecvat exercitării unei profesii în vederea inserției pe piața forței de muncă, prin cunoștințe generale și de specialitate corespunzătoare . (7) În cadrul studiilor universitare de licență este obligatorie efectuarea unor stagii de practică”.

Sub incidența textelor enunțate din ambele legi, problema legalități H.G. nr. AA/2007 se pune sub două aspecte: - competența Guvernului de a stabili durata studiilor sau de a cenzura durata stabilită de universitate pentru cele cu frecvență redusă și cele la distanță; - competența Guvernului de a stabili sau a cenzura durata studiilor pentru forma de învățământ la zi. Sub primul aspect, răspunsul este dat de art. 4 alin. (5) care prevede reglementarea duratei studiilor prin hotărâre a Guvernului. Sub cel de-al doilea aspect, sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din lege care prevăd că durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Chiar dacă textul arătat are un anumit grad de generalitate, el nu poate fi înlăturat prin opoziție cu dispozițiile art. 4 alin. (1) și (3), pe care le-a invocat reclamanta, întrucât acestea din urmă nu exclud dreptul de control al Guvernului, exercitat fie direct, fie prin autoritățile cu atribuții în domeniul acreditării instituțiilor de învățământ superior de stat ori particulare. 2.A. Controlul de legalitate asupra H.G. nr. BB/2008, emisă după adoptarea, în septembrie 2007, a Cartei Universitare a Universității „S.H.”, presupune soluționarea unei probleme prealabile: aceea a conținutului noțiunii de „autonomie universitară”.

Dispozițiile art. 89 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 stabilesc conținutul autonomiei comunității universitare prin două componente: - dreptul de a conduce, de a-și exercita libertățile academice fără nici un fel de ingerințe ideologice politice, religioase; - dreptul de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații în concordanță cu opțiunile și orientările strategice naționale ale dezvoltării învățământului superior, stabilite prin lege. Așadar, autonomia presupune interzicerea oricăror ingerințe, dar numai în măsura în care ele sunt de natură ideologică, politică ori religioasă. În speță, însă, controlul Guvernului asupra structurii academice a universității reclamante s-a exercitat în limitele legii, având ca obiectiv durata studiilor universitare de licență sub toate cele trei forme ale acestora și vizând toate instituțiile de învățământ superior din România.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 prevăd că autonomia universitară vizează domeniile conducerii, structurii și funcționării instituției și pe cele ale activității didactice și de cercetare științifică, precum și pe cele ale administrării și ale finanțării. Or, niciunul dintre aceste domenii nu a fost vizat și nici afectat de hotărârea de Guvern atacată. În fine, nici dispozițiile art. 103 alin. (3) din lege nu sunt incidente pentru a concluziona că Guvernul ar fi acționat și reglementat nelegal. Dimpotrivă, textul acestui alin. pune în relație autonomia organizatorică și funcțională de care se bucură instituțiile de învățământ particular cu obligația acestora de a o folosi „în concordanță cu reglementările legale referitoare la organizarea și funcționarea sistemului de învățământ”.

B. Cea de-a doua problemă prealabilă, în strânsă legătură cu prima, este cea a efectelor juridice ale Cartei Universitare, adoptată de reclamantă în septembrie 2007, asupra H.G. nr. BB/2008. Aceasta deoarece autonomia universitară se circumscrie legii și se definește prin elemente stricte, astfel cum rezultă din textele mai sus citate. Nu mai puțin important în speță este a observa circumstanțele în care Carta a fost adoptată și scopul ei implicit: în cursul conflictului născut între părți și pentru a „legifera” post factum o situație fără acoperire legală și care crease probleme reale universității în raporturile sale cu studenții Facultății de Drept. Așa fiind, reclamanta nu poate opune unui act normativ emis de Guvern în limitele competenței sale legale, un act intern având, la limită, natura unui statut și care reglementează drepturile și obligațiile comunității universitare căruia îi este aplicabil.

C. În ceea ce privește controlul de legalitate propriu-zis al H.G. nr. BB/2008, concluziile instanței de față sunt determinate și întemeiate pe aceleași dispoziții legale enunțate și analizate pentru H.G. nr. AA/2007, având în vedere că, în conținutul său, cea de-a hotărâre este identică cu prima emisă. Este neîndoielnic și aici că, sub incidența art. 1 și 4 din Legea nr. 288/2004, Guvernul are competența atât de a reglementa durata cursurilor la formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță, cât și de a exercita controlul asupra duratei stabilite de universități pentru cursurile de zi, în raport cu criteriile oferite de standardele europene de calitate și eficiență a învățământului și pe baza procedurilor de evaluare prestabilite prin acte normative speciale.

În fine, trebuie observat că formularea permisivă a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 288/2004, în ceea ce privește durata normală a studiilor universitare de licență la învățământul de zi, nu exclude dreptul de control al autorității asupra calității studiilor oferite de instituțiile de învățământ și în consecință, nici dreptul de a amenda excesul de expeditivitate a studiilor universitare, atunci când se face în detrimentul calității acestora. Un argument legal în favoarea acestei interpretări se află în dispozițiile art. 4 alin. (2) fraza a doua din Legea nr. 288/2004 care arată că prin creditele de studiu transferabile se apreciază cantitatea de muncă, sub toate aspectele ei, efectuată de student pentru însușirea unei discipline.

Or, este împotriva logicii, a presupune că o cantitate de muncă mai mică ar putea asigura, chiar și în condițiile unei logistici superlative puse la dispoziție de instituția de învățământ, o calitate a pregătirii mai mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Guvernul României și de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării împotriva sentinței civile nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința în sensul că respinge ca neîntemeiate acțiunile conexe privind anularea parțială a H.G. nr. AA/2007 și H.G. nr. BB/2008, precum și cererile de anulare a actelor administrative asimilate, reprezentate de nesoluționarea în termenul legal a plângerilor prealabile formulate de reclamantă împotriva hotărârilor guvernului mai sus menționate. În consecință, admite în fond cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării în interesul Guvernului României.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2009.