ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1988/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin încheierea din 2 septembrie 2008

Curtea de Apel București a respins excepția lipsei de interes și a

inadmisibilității cererii de suspendare formulată de intervenientul accesoriu

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului (actualul Minister al Educației

Cercetării și Inovării) și a admis cererea formulată de reclamanta U.S.H."

în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, dispunând suspendarea executării

H.G. nr. 676 din 28 iunie 2007, în ceea ce privește dispozițiile referitoare la

reclamantă, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut următoarele:

În ceea ce privește excepțiile

inadmisibilității și a lipsei de interes invocate de intervenientul accesoriu,

curtea de apel, raportându-se la obiectul cererii deduse judecății, având în

vedere temeiul de drept invocat, respectiv dispozițiile art. 15 din Legea nr.

554/2004, și faptul că prin sentința civilă nr. 1035 din 01 aprilie 2008 s-a dispus

suspendarea actului administrativ în cauză, doar până la soluționarea în fond a

cauzei, a constatat că acestea sunt neîntemeiate, respingându-le în consecință.

Pe fondul cauzei, instanța a constat că

sunt îndeplinite în mod cumulativ cele două condiții prevăzute de legea

contenciosului administrativ pentru suspendarea, ca măsură de excepție, a

efectelor unui act administrativ unilateral, respectiv condiția existenței

cazului bine justificat și cea a riscului producerii unei pagube iminente.

În ceea ce privește prima condiție, în

raport de dispozițiile art. 60 și art. 183 din Legea nr. 84/1995 potrivit

cărora instituțiile de învățământ particulare dispun de autonomie

organizatorică și funcțională în concordanță cu reglementările legale

referitoare la organizarea și funcționarea sistemului de învățământ, curtea de

apel a considerat că prin dispozițiile referitoare la reclamantă, relativ la

eliminarea unor anumite forme de învățământ pentru fiecare facultate în parte,

modificarea numărului de credite transferabile și neaprobarea unor forme de

învățământ cu frecvență redusă, se poate aprecia că există indicii care să

aducă atingere prezumției de legalitate și de veridicitate de care se bucură

actul administrativ.

De asemenea, în

ceea ce privește cea de a doua condiție, instanța de fond a apreciat că, în

cauză s-a făcut dovada existenței unei pagube iminente, pe care reclamanta ar

suferi-o în situația executării actului administrativ contestat, având în

vedere consecințele care ar afecta sistemul de învățământ în situația în care

această hotărâre își produce efectele, respectiv faptul că persoanele care s-au

înscris la formele de învățământ la distanță, respectiv frecvență redusă, s-ar

găsi practic în imposibilitatea de a mai putea urma cursurile de învățământ

pentru care au optat.

Împotriva

acestei încheieri au declarat recurs atât pârâtul Guvernul României, cât și

intervenientul accesoriu Ministerul Educației, Cercetării și Inovării,

considerând-o netemeinică și nelegală.

Recurentul-pârât

Guvernul României a criticat încheierea pentru două motive:

1.

Greșita respingere a

excepției lipsei de interes, în condițiile în care prin sentința nr. 1035 din 1

aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr. 837/2/2008, reclamanta a obținut deja

suspendarea executării H.G. nr. 676/2007, făcându-se referire, în acest

context, și la prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

2.

încălcarea prevederilor legale ce

reglementează procedura de soluționare a cererii de suspendare a executării

actului administrativ, în sensul că instanța de fond a reținut aspecte ce țin de

anularea actului administrativ, prejudecând fondul cauzei, și a socotit greșit,

ca fiind îndeplinite, cele două condiții cumulativ prevăzute de Legea nr.

554/2004, cazul bine justificat și paguba iminentă.

În motivarea

recursului său, intervenientul Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului

(în prezent Ministerul Educației, Cercetării și Inovării)

a invocat încălcarea prevederilor art. 14 alin. (6)

din Legea contenciosului administrativ care interzice formularea mai multor

cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive, încălcare ce a dus la

respingerea greșită a excepției inadmisibilității cererii.

De asemenea,

recurentul-intervenient a invocat nerespectarea condițiilor prevăzute de lege

pentru suspendarea actului administrativ, subsumând acestei critici argumente

identice aspectelor menționate de celălalt recurent.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea

recursurilor ca fiind lipsite de interes, în raport cu prevederile art. 15

alin. (4) din Legea nr. 554/2004, conform cărora în ipoteza admiterii acțiunii

de fond, măsura suspendării dispusă în condițiile art. 14 (în speță - prin

sentința nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal) se prelungește de drept până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a

solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul art. 15 alin.

(1).

Intimata-reclamantă

a formulat ample și detaliate apărări și pe fondul cauzei, arătând în esență că

aparența de nelegalitate decurge din împrejurările corect reținute de instanța

de fond, după cum urmează.

Instanța

judecătorească în mod judicios a stabilit că actul administrativ atacat

modifică în mod nelegal Carta U.S.H., fără să țină seama de faptul că aceasta

are natura juridică a unui act administrativ care poate fi modificat doar prin

revocare de autoritatea publică emitentă, respectiv prin anulare de către

instanța judecătorească. Hotărârea judecătorească atacată reține în mod legal

că actul administrativ atacat nesocotește principiul legalității autonomiei

universitare, astfel cum a fost acesta conturat de prevederile constituționale

coroborate cu prevederile legale respectiv cu jurisprudența Curții

Constituționale în această materie.

Instanța judecătorească

a reținut în mod corect faptul că actul administrativ atacat ignoră cu

desăvârșire conținutul legal al principiului autonomiei universitare, conținut

stabilit de Legea nr. 84/1995 respectiv Legea nr. 288/2004, adăugând în mod

nelegal la cerințele prevăzute de aceste legi pentru autorizarea cursurilor de

învățământ la Distanță (I.D.) respectiv Fără Frecvență (F.R.)

Cu privire la

paguba iminentă, a arătat că prejudiciul ce ar urma să fie suportat constă în consecințele

imprevizibile de ordin social și psihologic produse la nivelul miilor de

studenți ai universității, beneficiari ai procesului de învățământ desfășurat

de intimata-reclamantă.

Examinând

cauza prin prisma motivelor invocate și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinarea

intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.

Este de menționat, în

prealabil, că noua situație juridică decurgând din soluționarea acțiunii în

anularea actului administrativ, prin sentința nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a

aceleiași curți de apel, nu poate fi socotită ca având drept efect lipsirea de

interes a căilor de control judiciar împotriva încheierii pronunțate în temeiul

art. 15 din Legea nr. 554/2004, legalitatea acesteia urmând a fi analizată în

raport cu împrejurările existente la data pronunțării ei.

De altfel, în

motivarea excepției lipsei de interes, intimata-reclamantă nu a făcut referire

la recursul de față, ci la recursul prin care se atacă hotărârea judecătorească

prin care i-a fost admisă cererea de suspendare formulată în temeiul art. 14

din Legea nr. 554/2004, întregul raționament expus pornind de la această

premisă (punctul 4 din întâmpinare).

Analizând pe rând

criticile formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

1.

Instanța de fond a respins în mod corect

excepția lipsei de interes în formularea cererii de suspendare a executării

întemeiate pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, dată fiind

distincția de regim juridic, raportată la durata efectelor celor două forme de

suspendare a executării reglementate de actul normativ în discuție.

Suspendarea de

executare dispusă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 durează până la

soluționarea fondului cauzei în primă instanță [art. 14 alin. (1)], în timp ce

suspendarea dispusă în temeiul art. 15 durează până la soluționarea irevocabilă

a cauzei. La data pronunțării sentinței atacate, încă nu fusese pronunțată o

soluție asupra acțiunii în anularea actului administrativ în discuție.

2.

Nu poate fi reținută o încălcare a prevederilor art.

14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, pe de o parte pentru că, după cum s-a

menționat și la punctul anterior, cele două cereri cu temeiuri juridice

diferite, și pe de altă parte, pentru că sensul interdicției impuse de norma

evocată este acela de a opri partea să reitereze aceleași motive atunci când i

se respinge o cerere de suspendare a executării, ignorând efectul puterii de

lucru judecat al hotărârii instanței.

Împrejurarea

că voința legiuitorului a fost aceea de a permite formularea unei cereri

întemeiate pe art. 15, chiar în condițiile în care există o hotărâre

judecătorească prin care s-a dispus suspendarea executării în temeiul art. 14,

rezultă din însuși modul de redactare al alin. (4) al art. 15: „în ipoteza

admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării,

dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la

soluționarea definitivă

și

irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea

executării

actului administrativ în temeiul alin. {V}".

atacată a fost reținută corect îndeplinirea celor două condiții cumulativ

prevăzute de art. 15 alin. (1), cu referire la art.14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, astfel cum au fost definite în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din

același act normativ.

Astfel, cazul bine

justificat, judicios reținut de instanța de fond, constă în aparența încălcării

autonomiei universitare prevăzute de art. 32 alin. (6) din Constituția

României, în timp ce considerentele invocate în motivarea recursurilor, referitoare

la legalitatea și oportunitatea H.G. nr. 676/2007, nu sunt apte să răstoarne

această aparență în procedura sumară a suspendării executării actului

administrativ, necesitând probatorii ce intră în căderea instanței investite cu

acțiunea în anulare.

De asemenea, pornind

de la definiția legală a „pagubei iminente" , ce include și perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public, prima instanță a reținut corect că se circumscriu acestei condiții consecințele

care s-ar putea răsfrânge asupra desfășurării procesului de învățământ în care

sunt implicați studenții universității.

Având în

vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca

neîntemeiate, menținând încheierea atacată ca fiind legală și temeinică.

Reținând culpa

procesuală a recurenților, Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor de

judecată către intimată, dar va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., ținând seama de obiectul pricinii și de miza acesteia în contextul

procedurilor judiciare în care au fost angrenate părțile.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Guvernul României și de către Ministerul Educației, Cercetării și

Inovării împotriva încheierii din 2 septembrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiate.

Obligă pe recurenți

să plătească intimatei U.S.H. suma de 10.000 lei cheltuieli judecată, făcând

aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2009.