ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1988/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin încheierea din 2 septembrie 2008 Curtea de Apel București a respins excepția lipsei de interes și a inadmisibilității cererii de suspendare formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului (actualul Minister al Educației Cercetării și Inovării) și a admis cererea formulată de reclamanta U.S.H." în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, dispunând suspendarea executării H.G. nr. 676 din 28 iunie 2007, în ceea ce privește dispozițiile referitoare la reclamantă, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: În ceea ce privește excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes invocate de intervenientul accesoriu, curtea de apel, raportându-se la obiectul cererii deduse judecății, având în vedere temeiul de drept invocat, respectiv dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, și faptul că prin sentința civilă nr. 1035 din 01 aprilie 2008 s-a dispus suspendarea actului administrativ în cauză, doar până la soluționarea în fond a cauzei, a constatat că acestea sunt neîntemeiate, respingându-le în consecință. Pe fondul cauzei, instanța a constat că sunt îndeplinite în mod cumulativ cele două condiții prevăzute de legea contenciosului administrativ pentru suspendarea, ca măsură de excepție, a efectelor unui act administrativ unilateral, respectiv condiția existenței cazului bine justificat și cea a riscului producerii unei pagube iminente.

În ceea ce privește prima condiție, în raport de dispozițiile art. 60 și art. 183 din Legea nr. 84/1995 potrivit cărora instituțiile de învățământ particulare dispun de autonomie organizatorică și funcțională în concordanță cu reglementările legale referitoare la organizarea și funcționarea sistemului de învățământ, curtea de apel a considerat că prin dispozițiile referitoare la reclamantă, relativ la eliminarea unor anumite forme de învățământ pentru fiecare facultate în parte, modificarea numărului de credite transferabile și neaprobarea unor forme de învățământ cu frecvență redusă, se poate aprecia că există indicii care să aducă atingere prezumției de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ.

De asemenea, în ceea ce privește cea de a doua condiție, instanța de fond a apreciat că, în cauză s-a făcut dovada existenței unei pagube iminente, pe care reclamanta ar suferi-o în situația executării actului administrativ contestat, având în vedere consecințele care ar afecta sistemul de învățământ în situația în care această hotărâre își produce efectele, respectiv faptul că persoanele care s-au înscris la formele de învățământ la distanță, respectiv frecvență redusă, s-ar găsi practic în imposibilitatea de a mai putea urma cursurile de învățământ pentru care au optat. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs atât pârâtul Guvernul României, cât și intervenientul accesoriu Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, considerând-o netemeinică și nelegală.

Recurentul-pârât Guvernul României a criticat încheierea pentru două motive: 1. Greșita respingere a excepției lipsei de interes, în condițiile în care prin sentința nr. 1035 din 1 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr. 837/2/2008, reclamanta a obținut deja suspendarea executării H.G. nr. 676/2007, făcându-se referire, în acest context, și la prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. 2. încălcarea prevederilor legale ce reglementează procedura de soluționare a cererii de suspendare a executării actului administrativ, în sensul că instanța de fond a reținut aspecte ce țin de anularea actului administrativ, prejudecând fondul cauzei, și a socotit greșit, ca fiind îndeplinite, cele două condiții cumulativ prevăzute de Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat și paguba iminentă.

În motivarea recursului său, intervenientul Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului (în prezent Ministerul Educației, Cercetării și Inovării) a invocat încălcarea prevederilor art. 14 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ care interzice formularea mai multor cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive, încălcare ce a dus la respingerea greșită a excepției inadmisibilității cererii. De asemenea, recurentul-intervenient a invocat nerespectarea condițiilor prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, subsumând acestei critici argumente identice aspectelor menționate de celălalt recurent.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor ca fiind lipsite de interes, în raport cu prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, conform cărora în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării dispusă în condițiile art. 14 (în speță - prin sentința nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul art. 15 alin. (1). Intimata-reclamantă a formulat ample și detaliate apărări și pe fondul cauzei, arătând în esență că aparența de nelegalitate decurge din împrejurările corect reținute de instanța de fond, după cum urmează.

Instanța judecătorească în mod judicios a stabilit că actul administrativ atacat modifică în mod nelegal Carta U.S.H., fără să țină seama de faptul că aceasta are natura juridică a unui act administrativ care poate fi modificat doar prin revocare de autoritatea publică emitentă, respectiv prin anulare de către instanța judecătorească. Hotărârea judecătorească atacată reține în mod legal că actul administrativ atacat nesocotește principiul legalității autonomiei universitare, astfel cum a fost acesta conturat de prevederile constituționale coroborate cu prevederile legale respectiv cu jurisprudența Curții Constituționale în această materie.

Instanța judecătorească a reținut în mod corect faptul că actul administrativ atacat ignoră cu desăvârșire conținutul legal al principiului autonomiei universitare, conținut stabilit de Legea nr. 84/1995 respectiv Legea nr. 288/2004, adăugând în mod nelegal la cerințele prevăzute de aceste legi pentru autorizarea cursurilor de învățământ la Distanță (I.D.) respectiv Fără Frecvență (F.R.) Cu privire la paguba iminentă, a arătat că prejudiciul ce ar urma să fie suportat constă în consecințele imprevizibile de ordin social și psihologic produse la nivelul miilor de studenți ai universității, beneficiari ai procesului de învățământ desfășurat de intimata-reclamantă. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate. Este de menționat, în prealabil, că noua situație juridică decurgând din soluționarea acțiunii în anularea actului administrativ, prin sentința nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a aceleiași curți de apel, nu poate fi socotită ca având drept efect lipsirea de interes a căilor de control judiciar împotriva încheierii pronunțate în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, legalitatea acesteia urmând a fi analizată în raport cu împrejurările existente la data pronunțării ei. De altfel, în motivarea excepției lipsei de interes, intimata-reclamantă nu a făcut referire la recursul de față, ci la recursul prin care se atacă hotărârea judecătorească prin care i-a fost admisă cererea de suspendare formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, întregul raționament expus pornind de la această premisă (punctul 4 din întâmpinare).

Analizând pe rând criticile formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele: 1. Instanța de fond a respins în mod corect excepția lipsei de interes în formularea cererii de suspendare a executării întemeiate pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, dată fiind distincția de regim juridic, raportată la durata efectelor celor două forme de suspendare a executării reglementate de actul normativ în discuție. Suspendarea de executare dispusă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 durează până la soluționarea fondului cauzei în primă instanță [art. 14 alin. (1)], în timp ce suspendarea dispusă în temeiul art. 15 durează până la soluționarea irevocabilă a cauzei. La data pronunțării sentinței atacate, încă nu fusese pronunțată o soluție asupra acțiunii în anularea actului administrativ în discuție.

2. Nu poate fi reținută o încălcare a prevederilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, pe de o parte pentru că, după cum s-a menționat și la punctul anterior, cele două cereri cu temeiuri juridice diferite, și pe de altă parte, pentru că sensul interdicției impuse de norma evocată este acela de a opri partea să reitereze aceleași motive atunci când i se respinge o cerere de suspendare a executării, ignorând efectul puterii de lucru judecat al hotărârii instanței.

Împrejurarea că voința legiuitorului a fost aceea de a permite formularea unei cereri întemeiate pe art. 15, chiar în condițiile în care există o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus suspendarea executării în temeiul art. 14, rezultă din însuși modul de redactare al alin. (4) al art. 15: „în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. {V}". 3. Prin încheierea atacată a fost reținută corect îndeplinirea celor două condiții cumulativ prevăzute de art. 15 alin. (1), cu referire la art.14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost definite în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Astfel, cazul bine justificat, judicios reținut de instanța de fond, constă în aparența încălcării autonomiei universitare prevăzute de art. 32 alin. (6) din Constituția României, în timp ce considerentele invocate în motivarea recursurilor, referitoare la legalitatea și oportunitatea H.G. nr. 676/2007, nu sunt apte să răstoarne această aparență în procedura sumară a suspendării executării actului administrativ, necesitând probatorii ce intră în căderea instanței investite cu acțiunea în anulare. De asemenea, pornind de la definiția legală a „pagubei iminente" , ce include și perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, prima instanță a reținut corect că se circumscriu acestei condiții consecințele care s-ar putea răsfrânge asupra desfășurării procesului de învățământ în care sunt implicați studenții universității.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca neîntemeiate, menținând încheierea atacată ca fiind legală și temeinică. Reținând culpa procesuală a recurenților, Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimată, dar va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ținând seama de obiectul pricinii și de miza acesteia în contextul procedurilor judiciare în care au fost angrenate părțile. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Guvernul României și de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării împotriva încheierii din 2 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiate. Obligă pe recurenți să plătească intimatei U.S.H. suma de 10.000 lei cheltuieli judecată, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2009.