ÎCCJ, decizie (scj.ro #84848)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84848) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Autonomie universitară. Limite.
Legea
nr. 84/1995
Legea
nr. 288/2004
O.U.G.
nr. 75/2005
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic: Autonomie universitară
Acreditare
Cartă Universitară
Învățământ la
distanță
Autonomia
universitară dă dreptul comunității universitare să
își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională,
structura, activitatea, organizarea și funcționarea proprie,
gestionarea resurselor materiale și umane, dar cu respectarea strictă
a legislației în vigoare. Ea nu implică existența unei
autonomii de reglementare și de decizie a instituției de
învățământ superior în afara cadrului legal care este general
obligatoriu, autonomia universitară exprimată în Carta
universitară, aprobată de Senatul universitar, trebuind să
concorde legislației în vigoare.
Faptul
că în cadrul unei universități există un program de studii
de licență acreditat, care se desfășoară pentru forma
de învățământ la zi, nu conduce la ideea că, pentru
același program, poate fi organizată de aceeași universitate o
altă formă de învățământ, în lipsa verificării
de către autoritatea abilitată, a îndeplinirii standardelor de
performanță, prin procedura de evaluare prevăzută de lege.
Decizia nr. 3306 din 8 iunie 2011
Notă: Legea nr.
84/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 1//2011, a educației
naționale, publicată în M.Of. nr.. 18 din 10/01/2011
Prin
acțiunea formulată la data de 24 iulie 2009, astfel cum a fost
ulterior modificată și precizată, Universitatea „XY” a chemat
în judecată Guvernul României, solicitând anularea anexei 3 pct.30 din
Hotărârea Guvernului nr.749/2009, astfel cum a fost completată de
Hotărârea Guvernului nr.943/2009 și modificarea textelor în sensul
introducerii în anexă a structurii instituției de
învățământ, astfel cum a fost aprobată de Senatul
universitar pentru anul 2009 – 2010.
De asemenea,
reclamanta a cerut anularea prevederilor art.7 alin.1 din hotărârea de
guvern, în sensul eliminării dispozițiilor privind necesitatea
autorizării și acreditării fiecărei forme de
învățământ din cadrul unei specializări, precum și
obligarea pârâtului în solidar cu funcționarii responsabili la plata
despăgubirilor de 3.000.000 lei precum și la 700.000 lei daune
cominatorii.
Prin
încheierea din 20 octombrie 2009, Curtea de Apel București-Secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în principiu cererea
de intervenție accesorie, în interesul pârâtului, formulată de
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, iar
prin sentința civilă nr.3129 din 29 iunie 2009 a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța a reținut ,
că prin Hotărârea Guvernului nr.749/2009 astfel cum a fost
modificată prin Hotărârea Guvernului nr.943/2009 s-a aprobat
Nomenclatorul domeniilor, structurilor instituțiilor de
învățământ superior și a specializărilor/programelor
de studii universitare de licență acreditate sau autorizate să
funcționeze provizoriu, anexa 3 referindu-se la Universitatea „XY”.
Curtea a
constatat că nu sunt fondate susținerile reclamantei privind
încălcarea competențelor pârâtului prin stabilirea nomenclatorului
specializărilor și al grupelor specializărilor, întrucât, prin
hotărârile contestate, Guvernul României a aprobat structurile
învățământului superior, având și avizul Ministerului
Justiției, astfel cum este abilitat prin lege.
Referitor la
încălcarea principiului autonomiei universitare, concretizat în Carta
Universității „XY”, instanța a reținut că poziția
reclamantei nu poate fi primită, întrucât această autonomie trebuie
exercitată cu respectarea prevederilor Legii nr.288/2004, privind
organizarea studiilor universitare, precum și a celorlalte
dispoziții legale din dreptul intern și comunitar care reglementează
calitatea activității didactice.
Astfel,
stabilirea duratei studiilor, a domeniilor de studii universitare de
licență și a specializărilor/programelor de studii
acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu nu constituie
ingerințe de genul celor menționate de art.89 din Legea nr.84/1995,
fiind o prerogativă legală a Guvernului României, menită
să asigure calitatea actului didactic.
Instanța
a mai reținut că prin decizia nr.4726 din 29 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția de contencios
administrativ și fiscal s-a respins acțiunea reclamantei de anulare
a Hotărârii Guvernului nr.676/2007 și Hotărârii Guvernului
nr.635/2008, al căror conținut referitor la Universitatea „XY” este identic cu anexa 3 a Hotărârii Guvernului nr.749/2009, astfel
cum a fost modificată prin H.G.nr.943/2009, considerentele hotărârii
judecătorești menționate, raportate la prevederile Legii
nr.84/1995 și ale Legii nr.288/2004, fiind aplicabile și în prezenta
cauză.
Împotriva
sentinței a declarat recurs reclamanta Universitatea „XY”, criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel,
reclamanta a învederat că instanța de fond a greșit,
referindu-se la conținutul deciziei nr.4726/2009, hotărâre
străină de natura prezentului litigiu, în cauza anterioară
punându-se exclusiv problema creditelor de studiu transferabile pentru
Facultatea de Drept și Administrație Publică, fără a
avea suportul unei Carte universitare, cea din 2003 neavând asemenea prevederi,
iar cea din 2007 fiind ulterioară declanșării procesului.
Or, a
arătat reclamanta, instanța de fond s-a rezumat a face trimitere la
litigiul anterior, fără a-și motiva soluția de respingere a
acțiunii în raport de noua situație juridică a
universității.
O altă
critică adusă sentinței privește constatarea că la
adoptarea hotărârilor contestate ar fi fost respectate prevederile art.60
și 92 din Legea nr.84/1995, deși prin dispozițiile referitoare
la structura formelor de învățământ a universității
reclamante a fost încălcată autonomia universitară,
consacrată atât de Constituție, cât și de legea educației
care lasă la latitudinea instituției de învățământ
modalitatea de structurare și organizare a procesului de
învățământ, concretizată prin Carta universitară.
Sub acest
aspect, reclamanta a învederat că instanța de fond a aplicat
greșit prevederile care definesc specializările și programele
de studii prin raportare la formele de învățământ, ignorând
împrejurarea că Legea nr.84/1995 permite ca activitatea didactică a
fiecărei universități să fie organizată în formele
de învățământ seral, cu frecvență redusă și
la distanță, în cadrul unei specializări pentru care a fost
acreditată/ autorizată să funcționeze provizoriu pentru
cursurile la zi.
Reclamanta a
invocat și prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului
nr.75/2005, potrivit cărora acreditarea se face pentru fiecare program din
ciclul de licență, caracteristica specializării fiind
capacitatea de a duce la o calificare distinctă.
În raport de
această definiție, a arătat reclamanta, diversele forme de
învățământ existente în cadrul unei specializări nu duc la
calificări distincte și nu pot fi considerate programe de studii sau
specializări diferite, deci nu necesită acreditare sau autorizare.
S-a
precizat în recursul formulat și aspectul privind depășirea,
prin reglementarea dată de hotărârile de guvern, a limitelor
și condițiilor stabilite de legea învățământului
și de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.75/2005,
întrucât s-a refuzat aprobarea formelor de învățământ la
distanță și cu frecvență redusă, fără
să se țină seama de îndeplinirea cerinței legale privind
organizarea de cursuri la zi.
S-a
subliniat de către reclamantă că stabilirea formelor de
învățământ constituie un aspect al structurii și
organizării procesului de învățământ, fiind în
competența exclusivă a Universității „XY”, hotărârile
de guvern atacate modificând în mod abuziv structura internă de
învățământ, contrar celei stabilite de Senatul
universității, prin Carta universitară.
Reclamanta a
mai invocat și nesocotirea dispozițiilor legale cu privire la durata
domeniului de licență – Drept, prin actele administrative contestate
stabilindu-se un număr de 240 de credite, corespunzător unei durate
de 4 ani, contrar celor prevăzute în Carta Universității „XY”,
respectiv 180 de credite, număr ce corespunde unei durate de 3 ani.
Sub acest
aspect, reclamanta a precizat că, potrivit art.4 din Legea nr.288/2004
privind organizarea studiilor universitare de licență, acestea
corespund unui număr cuprins între minimum 180 și maximum 240 de
credite de studiu transferabile. Din interpretarea textului, a arătat
reclamanta, rezultă că, în mod concret, autonomia universitară
presupune libertatea de a stabili numărul de credite transferabile
respectiv durata domeniului de licență, în limitele prevăzute
de Legea nr.288/2004.
Recursul
este nefundat.
Astfel,
apare ca neîntemeiată susținerea că, prin dispozițiile
cuprinse în hotărârile atacate ar fi fost încălcate prevederile
art.60 și respectiv art.92 din Legea nr.84/1995.
Astfel,
potrivit alin.1 din art.60 din lege, activitatea didactică se poate
organiza în formele de zi, seral, cu frecvență redusă și
la distanță, ultimele 3 categorii putând fi organizate de
instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi.
Articolul 92
din lege definește autonomia universitară, respectiv domeniile vizate
și modalitățile prin care se realizează, reglementând
și faptul că în Carta universitară a instituției de
învățământ superior, adoptată în condițiile legii de
Senatul universitar, sunt cuprinse ansamblul de drepturi și
obligații, precum și normele care reglementează viața
comunității universitare în spațiul universitar propriu.
Curtea
constată că prin reglementarea dată prin hotărârile în
litigiu privind nomenclatorul specializărilor și al grupelor de
specializări, Guvernul României și-a exercitat competențele
stabilite prin dispozițiile legale ce definesc și structurează
învățământul superior, respectiv Legea nr.84/1995, Legea
nr.288/2004 și Ordonanța de Urgență a Guvernului
nr.75/2005, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.87/2006, la emiterea
Hotărârii Guvernului nr.943/2009 avându-se în vedere și prevederile
Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.10/2009.
Prin acest
ultim act normativ s-a dispus, printre altele, ca reclamanta să înceteze
școlarizarea pentru forma de învățământ la
distanță, recunoscându-se dreptul studenților
înmatriculați de a-și continua studiile la programe de studiu
autorizate provizoriu sau acreditate. De asemenea, s-a decis că
absolvenții Universității „XY” la specializarea Drept, cu o
durată de 3 ani și cu 180 de credite, au dreptul de a-și
completa studiile la 4 ani și cu 240 de credite.
Potrivit
normelor legale în vigoare, în calitate de autorități publice,
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului
și respectiv, Guvernul României, răspund de modul în care este
respectată legislația învățământului de către
toți furnizorii de servicii de educație, putând propune, respectiv
acționa, pentru a modifica structura specializărilor/programelor de
studiu.
Susținerea
reclamantei privind încălcarea autonomiei universitare și a Cartei
universitare adoptate în 2007 nu are temei legal.
Autonomia
universitară dă dreptul comunității universitare să
își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională,
structura, activitatea, organizarea și funcționarea proprie,
gestionarea resurselor materiale și umane, dar cu respectarea strictă
a legislației în vigoare.
Autonomia
universitară nu implică existența unei autonomii de reglementare
și de decizii a instituției de învățământ superior
în afara cadrului legal care este general obligatoriu. De aceea, autonomia
universitară exprimată în Carta universitară, aprobată de
Senatul universitar, trebuie să concorde legislației în vigoare.
Faptul
că Guvernul României și ministerul de resort controlează modul
în care o universitate își exercită autonomia universitară
reprezintă o garanție că învățământul superior
respectă standardele de calitate definite la nivel național și
european.
Universitățile
nu pot avea libertatea deplină de a stabili prin Carta universitară
atribuțiile și competențele structurilor proprii
fără o intervenție a statului, prin ministerul de resort, care
poate și este obligat să acorde girul unei organizări corecte a
instituțiilor de învățământ respective.
Referitor la
critica privind refuzul aprobării formelor de învățământ
la distanță și cu frecvență redusă,
hotărârile de guvern contestate au fost emise cu respectarea prevederilor
Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.75/2005,aprobată
prin Legea nr.87/2006, potrivit cărora aceste forme de
învățământ pot fi organizate doar dacă au parcurs
procedura de evaluare academică.
Astfel cum
au arătat pârâtul și intervenientul, aceste forme de
învățământ pot fi organizate de facultățile care au
și învățământ la zi, dar normele în vigoare nu
exonerează instituția de învățământ superior de
obligația de a se supune procedurii de evaluare în vederea autorizării/
acreditării și acestor alte forme de învățământ.
Or,
reclamanta nu a parcurs în ce privește aceste două forme de
învățământ etapa obligatorie, a evaluării de către
Agenția Română de Asigurare a Calității în
Învățământul Superior.
Faptul
că există în cadrul universității reclamante un program de
studii de licență acreditat, care se desfășoară pentru
forma de învățământ la zi, nu conduce la ideea că, pentru
același program, poate fi organizată de aceeași universitate o
altă formă de învățământ, în lipsa verificării
de către autoritatea abilitată, a îndeplinirii standardelor de
performanță, prin procedura de evaluare prevăzută de lege.
În
consecință, refuzul învederat de reclamantă, de a permite
funcționarea formelor de învățământ cu frecvență
redusă și la distanță, nu apare ca nejustificat, astfel cum
este reglementată această sintagmă în art.2 lit.i din Legea
nr.554/2004, respectiv ca exprimarea cu exces de putere a voinței de a nu
rezolva cererea.
Referitor
la numărul de credite și respectiv, durata domeniului de
licență Drept, critica formulată de reclamantă este de
asemenea, neîntemeiată, în condițiile în care Guvernul României a
acționat în baza competențelor recunoscute de Legea nr.288/2004,
care prevede în art.1 alin.3 că durata ciclurilor de studii pe domenii
și specializări se stabilește de Ministerul Educației,
Cercetării și Tineretului și Sportului la propunerea Consiliului
Național al Rectorilor și se aprobă prin hotărâre de
guvern.
Prin
urmare, potrivit legii, stabilirea ciclurilor de studii și a
numărului de credite pe domenii și specializări nu intră
în competența Senatului universitar, fiind legiferat dreptul de control al
autorității asupra calității studiilor oferite de o
instituție de învățământ superior și din punctul de
vedere al duratei.
Recursul a fost respins ca nefondat