ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5325/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5325/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. 631/54/2011,

reclamanta I. (A.) I. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea

"S.H." București, solicitând obligarea acesteia la eliberarea

diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, în termen de 30 de zile de

la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea prevăzută de

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum

de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă a

actelor de studii solicitate.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a urmat cursurile Facultății de Drept și Administrație

Publică din București - specializarea Drept din cadrul Universității

"S.H.", promoția 2009 și a susținut și promovat Examenul de Licență

în sesiunea din iulie 2009, obținând Titlul de Licențiată în Drept. În acest

sens, Universitatea pârâtă i-a eliberat adeverința cu din 9 iulie 2009 prin

care i-a atestat titlul de licențiat în drept.

Ulterior, reclamanta

a solicitat Universității pârâte, în baza art. 20 din Regulamentul

sus-menționat, eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă,

pârâta răspunzând, însă, că nu a primit formularele de diplomă pentru licență

pentru a fi completate și înmânate solicitanților, întrucât structurile

abilitate ale Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului au

amânat în mod repetat aprobarea eliberării tuturor formularelor tipizate.

Reclamanta a susținut

că din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia a

îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau potrivit contractului de studii

încheiat cu Universitatea și Regulamentul privind activitatea profesională a

studenților în sensul că și-a plătit taxele de studii, a susținut și promovat

toate examenele de an, inclusiv examenul de licență.

În aceste

împrejurări, potrivit Metodologiei privind organizarea și desfășurarea

examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâtă la 21 mai 2009, precum și

prevederile art. 20 din Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 2284/2007, pârâta este

obligată să-i elibereze actele de studii solicitate.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Universitatea "S.H." a solicitat instanței să ia

act că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverințele de studiu

pentru reclamantă și a făcut demersuri către Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate

pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009, spre a putea

comanda la societatea de tipărire SC R. SA aceste formulare, în scopul livrării

lor, fără însă a primi un răspuns pozitiv, și că în lipsa avizului Ministerului

nu poate elibera documentele solicitate.

Pârâta Universitatea

"S.H." a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca acesta să fie

obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de

Licență și a suplimentului la diplomă pentru reclamantă în termen de 30 de zile

de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea prevăzută

de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în

cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă

a actelor de studii solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 534

din 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr.

631/54/2011 s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată de către

această instanță din oficiu, și, în consecință, s-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția contencios

administrativ.

Pentru a pronunța

această sentință, Curtea a reținut, în esență, că obiectul prezentului litigiu

de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior, asimilată unei autorități publice locale, la eliberarea

unui act.

La rândul său, prin

Sentința nr. 1915 din 6 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în

Dosarul nr. 8111/101/2011 s-a admis excepția necompetenței materiale a

Tribunalului Mehedinți, invocată de pârâta Universitatea "S.H." și

s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.

În motivarea acestei

hotărâri, Tribunalul a apreciat că Universitatea "S.H." este

asimilată unei autorități publice centrale, fiind deci incidente prevederile

art. 10 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora litigiile privind actele

administrative emise și încheiate de autoritățile publice centrale sunt de

competența, în primă instanță a curților de apel.

Prin Decizia nr. 1122

din 1 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 8111/101/2011, ca regulator de competență, s-a stabilit competența de

soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că universitatea, în calitatea

sa de persoană juridică de drept privat, acreditată prin Legea nr. 443/2002 să presteze

serviciul public de învățământ superior, serviciu de interes național, este

asimilată cu o autoritate publică de rang central.

Prin Sentința nr. 677

din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal, admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I. (A.) I. în

contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H" și intimatul-chemat în

garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și, în

consecință, a obligat pe pârâtă să elibereze reclamantei diploma de licență și

suplimentele la diplomă, respingând cererile privind aplicarea sancțiunii

reglementată de art. 24 din Legea contenciosului administrativ, precum și de

obligare la plata daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pe zi de

întârziere.

Curtea a admis

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și a obligat pe chematul în

garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe

tipărirea formularelor constând în diplomă de licență și supliment diplomă,

pentru reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța fondului a reținut că Universitatea "S.H." a fost

înființată ca persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte

a sistemului național de învățământ și că a fost acreditată să funcționeze

pentru forma de învățământ de zi printre altele și Facultatea de Drept,

specializarea Drept, cu predare în limba română; de asemenea, prin anexa la

H.G. nr. 940/2004 este înscrisă autorizarea provizorie a formei de învățământ

Frecvență Redusă, în cadrul Facultății de Drept.

Ca parte a sistemului

național de învățământ, Universitatea "S.H." se bucură, conform

dispozițiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamanta a

urmat cursurile acestei instituții de învățământ superior, de autonomie

universitară, care presupunea, printre altele, și dreptul comunității

universitare respective de a-și conduce și de a-și exercita libertățile

academice, și de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații, inclusiv

dreptul de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților, a colegiilor

și a specializărilor universitare.

A mai reținut că, în

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educației a emis, la data

de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabilește, la art.

2, că "Admiterea în învățământul superior public și particular se

organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite

de fiecare universitate"; la art. 8 prevăzându-se că "Formele de

învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate

numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile

respective și dispun de departamente specializate".

În raport de acest

cadru normativ, care permitea universității să organizeze formele de învățământ

cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care

era acreditată/autorizată că organizeze cursuri de zi, și având în vedere că

Facultatea de Drept figurează ca fiind abilitată să organizeze forma de

învățământ de zi pe aceste domenii de studiu de licență, Curtea a mai constatat

că nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din

Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr.

635/2008, și nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea

calității educației, factorii cu atribuții de decizie în conducerea sistemului

național de educație nu au sesizat nereguli semnificative în procesul de

organizare și desfășurare a procesului educațional la nivelul universității

În aceste condiții de

reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al

administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul

național de educație, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea

"S.H." a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru

specializarea reclamantei, ca și pentru celelalte specializări

acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi,

ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6)

din Constituția României și Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul înscrierii

reclamantului la Facultate.

Iar recunoașterea,

prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației,

a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de

învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să

organizeze cursuri de zi, conferă reclamantei dreptul de a cere să i se

elibereze Diploma de licență, însoțită de Suplimentul la Diplomă precum și certificatul

de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic.

A arătat prima

instanță că acest drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în

fapt sau în drept, de divergențele ce au apărut, în decursul timpului, între

universitate și Ministerul Educației, pe seama valabilității inițierii și

desfășurării formei de învățământ la distanțată, pentru specializările la care

se organizau și cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul

Educației sau Agenția Română de Asigurarea Calității în Învățământul Superior,

înființată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat și nu au finalizat vreo

procedură administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție

de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în

care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din

Legea nr. 443/2002, dreptul de a "propune încetarea activității de

învățământ și desființarea prin lege a universității".

A mai arătat Curtea

că într-un stat de drept nu se poate accepta ca organul cu rol de conducător al

sistemului național de educație să persiste în refuzul de a aproba eliberarea

formularelor tipizate solicitate de Universitatea "S.H." doar pentru

că nu sunt "prevăzute în nicio hotărâre de guvern din anul 2002 până în

anul 2007 din moment ce art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 leagă posibilitatea

organizării acestei forme de învățământ doar de condiția acreditării cursurilor

de zi, în domeniile respective, și de existența unor departamente specializate

în cadrul universității organizatoare simplul refuz neputând înlocui lipsa de

acțiune și nefinalizarea vreunui demers legal, menit a constata pretinsa

încălcare de către instituția de învățământ superior, organizatoare a

examenului de licență, a regulilor referitoare la organizarea și desfășurarea

procesului educațional, pe parcursul perioadei ce a trecut de la momentul

înființării ei prin lege.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs chematul în garanție Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie. În drept recurentul a invocat motivele de recurs întemeiate pe

art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la motivul

de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 4 din C. proc. civ., a învederat că

sentința a fost pronunțată de către instanța de fond cu depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești, prezentând următoarele argumente:

Organizarea și

coordonarea sistemului național de învățământ superior, precum și organizarea

mecanismelor de asigurare a calității în învățământ sunt atribuții exclusive

ale Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Atribuțiile și

competențele Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sunt

reglementate în H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cu modificările

și completările ulterioare, în art. 216 alin. (2) din Legea educației naționale

nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, precum și în alte acte

normative cu incidență asupra sistemului național de învățământ superior.

Din prevederile

legale incidente rezultă fără echivoc că responsabilitatea gestionării,

completării și eliberării actelor de studii revine în exclusivitate instituției

de învățământ superior, iar actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei

absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o

specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze

provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de

facultate.

Aceste

acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se

actualizează anual.

Potrivit legii, în

speță Legea nr. 288/2004, durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări

se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării, la propunerea Consiliului

Național al Rectorilor, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Ministerul,

potrivit hotărârilor de Guvern de organizare și funcționare a acestuia, are

competența de a controla și monitoriza aplicarea prevederilor legale cu privire

la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ.

În prezenta speță,

instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, și a obligat

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe furnizarea

de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au

urmat studii urmate cu încălcarea prevederilor legale. Practic, instanța s-a

substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare, s-a

substituit Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a

decis să acorde diplome, fără ca aceste diplome să aibă la bază studii

universitare cu un parcurs firesc, la specializări autorizate provizoriu sau

acreditate conform legii.

Practic, instanța de

fond s-a substituit Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului și Agenției Române de Asigurarea Calității în Învățământul Superior

și a evaluat calitatea unor programe de studii, acordând și diplome, deși

instanțele nu au competența de a se pronunța cu privire la conținutul,

calitatea sau îndeplinirea criteriilor și standardelor de autorizare provizorie

sau acreditare.

În condițiile în

care, în România, învățământul este prioritate națională (citat conform Legii

nr. 84/1995 R2, cât și conform Legii nr. 1/2011), coordonarea (inclusiv

evaluarea și supravegherea) sistemului național de învățământ superior și

asigurarea implementării și respectării calității programelor de studii este de

competența Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și

Agenției Române de Asigurarea Calității în Învățământul Superior, și nu a

instanțelor de judecată.

Diplomele și

suplimentele la diplomă se acordă în mod exclusiv pe baza parcurgerii unor

programe de studii organizate legal, cu autorizarea sau acreditarea prevăzută

de lege, și nu pe baza sentințelor judecătorești.

Prin hotărârea

pronunțată, prin care a decis că anumite programe de studii nu trebuie să

obțină autorizarea provizorie sau acreditarea prevăzute de lege, și să acorde,

astfel, diplome unor persoane care nu au parcurs programe de studii în

conformitate cu prevederile legale, instanța de fond s-a substituit

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Agenției Române

de Asigurarea Calității în Învățământul Superior și instituțiilor de învățământ

superior, depășind, astfel, atribuțiile puterii judecătorești.

Cu privire la

motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ.,

recurentul a arătat următoarele:

Instanța de fond a

ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior și nu a ținut

cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către

instituția de învățământ superior cu aprobarea Ministerului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului.

Instanța de fond nu a

analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate/autorizate să

funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu formele de

învățământ respective, interpretând în mod eronat prevederile legale aplicabile

speței.

Dacă organizarea

fiecărui ciclu de studii se face cu aprobarea Ministerului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, instanța de fond era obligată să verifice

dacă școlarizarea la facultatea, specializarea și forma de învățământ urmată de

reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în

vigoare.

Modalitatea de

acreditare și autorizare a instituțiilor de învățământ superior a fost

reglementată prin Legea nr. 88/1993 și ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005, cu

modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a

omis însă să analizeze prevederile legale care există și care au legătură cu

pricina. Astfel, nu a fost luată în considerare H.G. nr. 535/1999, care

prevede, la art. 5, că "Învățământul deschis la distanță, similar cu

învățământul fără frecvență, se poate organiza numai în cadrul instituțiilor de

învățământ superior care au urmat procedura de autorizare prevăzută de

lege", din acest text rezultând clar obligația instituțiilor de învățământ

superior de a parcurge procedura de autorizare prevăzută de lege pentru a putea

organiza învățământ la distanța.

De asemenea, H.G. nr.

1011/2001 prevede la Capitolul IV, art. 17, faptul că "Procedura de

evaluare academică a programelor de învățământ la distanță sau de învățământ cu

frecvență redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, republicată."

Conform acestor acte

normative, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să

parcurgă procedura de evaluare academică în vederea autorizării/acreditării

acestora ori aceste etape obligatorii nu au fost respectate de către

Universitatea "S.H.".

Aceste

acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se

actualizează anual.

Potrivit legii, în

speță Legea nr. 288/2004, durata ciclurilor de studii pe domenii și

specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării, la propunerea

Consiliului Național al Rectorilor, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului:

Ministerul, potrivit hotărârilor de Guvern de organizare și funcționare a

acestuia, competența de a controla și monitoriza aplicarea prevederilor legale

cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de

învățământ.

Conform prevederilor

legale formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să

parcurgă procedura de evaluare academică.

Prin urmare o

instituție nu are dreptul să înscrie "studenți" și să elibereze

diplome la formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță care nu au

parcurs procedura obligatorie autorizării, aceasta nu este îndreptățită să

înmatriculeze, să elibereze diplome, să desfășoare procesul de învățământ

pentru formele de învățământ care nu au parcurs etapele obligatorii ale

acreditării și autorizării provizorii.

Legea nr. 84/1995, la

art. 103, alin. (2) prevede: "Instituțiile și unitățile de învățământ

particular acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație

și se supun dispozițiilor prezentei legi."

Conform acestor acte

normative, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să

parcurgă procedura de evaluare academică.

Legiuitorul, la art.

60 din Legea nr. 84/1995 a prevăzut într-adevăr o condiție, aceea că aceste

forme de învățământ se pot organiza doar de către acele facultăți care au

prevăzută și forma de învățământ "zi".

Însă, nu trebuie

confundată vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul

facultăților forme de învățământ la distanță (ID) în specializările autorizate

sau acreditate cu dreptul de a organiza școlarizarea la forma de învățământ ID.

Dreptul de a putea organiza școlarizarea incumbă obligația parcurgerii

procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe.

Potrivit art. 60

alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995 "activitatea didactică se poate

organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvență redusă și la

distanță. Formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot

fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de

zi". Norma citată nu duce însă la concluzia potrivit căreia o instituție

de învățământ superior este acreditată sau autorizată provizoriu pentru formele

de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță ope legis, fiind astfel

îndreptățită să înmatriculeze studenți și să elibereze diplome în aceste forme

de învățământ dacă este acreditată/autorizată pentru forma de învățământ la zi.

Această normă reglementează numai vocația pe care o au universitățile de a

organiza în cadrul facultăților aceste forme de învățământ numai dacă organizează

cursuri la zi pentru specializarea respectivă. Calea de la vocație la drept

este condiționată de parcurgerea procedurii de acreditare conform prevederilor

legale în vigoare.

În speță, la data

înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamantă,

pârâta Universitatea "S.H." era autorizată să funcționeze provizoriu

cu forma de învățământ zi, nu și ID sau FR. Având în vedere că

reclamanta-intimata nu a parcurs o formă de învățământ într-o specializare care

să fi fost acreditată/autorizată provizoriu conform legii, nu este îndreptățită

să obțină diploma de licență.

Legiuitorul a statuat

în sensul că formele FR și ID se organizează doar de acele facultăți care au

cursuri la zi, respectiv că nu se poate depune dosar de acreditare și nu pot fi

organizate cursuri la ID și FR dacă universitatea respectivă nu are organizate

și acreditate/autorizate și cursuri la zi la disciplina respectivă. Aceste

prevederi legale nu exonerează instituția de învățământ superior de obligația

de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr.

1418/2006 procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării acestor

forme de învățământ, acte normative în vigoare la data înmatriculării

reclamantei. Ulterior procedurii descrise mai sus specializările care sunt

autorizate/acreditate se supun aprobării prin hotărâre de guvern.

În această ordine de

idei, solicitarea reclamantei de a-i fi eliberată diploma care să ateste studii

desfășurate în afara cadrului legal constituie o cerere vădit neîntemeiată, cu

atât mai mult cu cât, potrivit principiului "Quod nullum est, nullum

producit efectum", studiile urmate în afara cadrului legal, fiind nule, nu

pot avea ca rezultat obținerea unei diplome valabile.

Este de reținut că

specializarea urmată de reclamantă nu a fost niciodată acreditată sau

autorizată provizoriu la forma de învățământ ID, aceasta nefiind menționată în

nicio hotărâre a guvernului din perioada în care reclamanta a urmat studiile.

Nu există niciun

temei legal pentru demersul reclamantei-intimate de a solicita eliberarea

diplomei de licență în urma parcurgerii unor cursuri neacreditate/neautorizate

provizoriu. Un act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în

eventualitatea în care este emis în conformitate cu legea și de către o

entitate abilitată de lege în acest sens, fără a exista în același timp

posibilitatea recunoașterii ca valabil a unui act emis fără respectarea

normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Recursul este fondat.

O primă observație

care se impune este aceea că deși recursul chematului în garanție Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului se întemeiază pe prevederile

art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., recursul este fondat numai din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum se va vedea din cele ce

urmează.

O a doua observație

este în sensul că, Înalta Curte găsind întemeiat recursul urmează să modifice

în tot sentința atacată întrucât modul de soluționare a cererii de chemare în

garanție depinde de soluția dată cererii principale și, mai mult, calea de atac

exercitată de chematul în garanție, astfel cum s-a stabilit unanim și în

doctrină, repune în discuție și soluția dată cererii principale, chiar dacă

chemarea în garanție s-a făcut de pârât, astfel cum este cazul și în speță, iar

acesta din urmă nu a înțeles să formuleze recurs.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., critica întemeiată pe acest

text legal, nu poate fi primită. Textul legal precitat folosește sintagma

"depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ceea ce presupune

intervenția autorității judecătorești în activitatea puterii executive sau

legislative, așa cum rezultă din dispozițiile legii fundamentale sau din legile

organice. Or, în niciun caz nu se poate susține că prin sentința pronunțată de

către judecătorul fondului s-ar fi produs o intruziune în sfera rezervată

celorlalte puteri de stat, pentru că instanța nu a săvârșit niciun act care

intră în atribuțiile altor organe aparținând puterilor mai sus amintite.

Dimpotrivă, strict din această perspectivă, și independent de soluția

pronunțată, prima instanță a exercitat controlul legalității activității

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în baza Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004. Practic, instanța nu s-a substituit

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sau altui organ

din sfera activității executive, cu atribuții în domeniul educației, ci a

exercitat controlul judecătoresc de legalitate reglementat de Legea nr. 554/2004,

act normativ care asigură celor vătămați în drepturile prevăzute de lege sau în

interesele lor legitime (protejate de lege) cadrul legal pentru a obține

desființarea efectelor juridice ale actelor administrative, respectiv

sancționarea refuzului nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un

drept.

Tot neîntemeiată este

și invocarea prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Acest text de lege

consacră două ipoteze diferite: prima, nemotivarea hotărârii; a doua, existența

în cuprinsul hotărârii a unor motive contradictorii ori străine de natura

pricinii. După cum se poate lesne observa, hotărârea instanței de fond este

motivată, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu conține motive contradictorii

ori străine de natura pricinii. De altfel, observă Înalta Curte, recurentul

nici nu dezvoltă argumente care să susțină incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

În schimb, constată

Înalta Curte, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul este

întemeiat.

Deși prima instanță a

examinat refuzul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

de a furniza formularul tipizat pentru diploma de licență a reclamantei și a

făcut referire la unele prevederi legale, finalmente, analiza pe care a făcut-o

este eronată, bazată pe interpretarea trunchiată a dispozițiilor legale

incidente. Mai mult, instanța a ignorat dispoziții legale incidente în speță, a

căror examinare ar fi condus fără doar și poate la constatarea că Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu a refuzat nejustificat

punerea la dispoziția Universității "S.H." a formularului tipizat

pentru diploma de licență.

Reclamanta din

prezenta cauză, doamna I. (A.) I. a urmat cursurile Facultății de Drept și

Administrație Publică din București, specializarea Drept, din cadrul

Universității "S.H.", promoția 2009.

Specializarea

"Frecvență Redusă", urmată de către reclamantă, la fel ca forma de

învățământ ID, nu a fost acreditată sau autorizată provizoriu.

Instanța de judecată

a reținut în sentința recurată că, în virtutea prevederilor art. 8 din Ordinul

nr. 3404/2006 emis de ministrul educației, universitățile care organizează

cursuri de zi sunt abilitate să organizeze și forme de învățământ cu frecvență

redusă sau învățământ la distanță, iar această condiție fiind îndeplinită de

către Universitatea "S.H.", deoarece avea cursuri de zi la Facultatea

de Drept și Administrație Publică, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului avea obligația să elibereze formularele tipizate

pentru diplomele de licență.

În primul rând,

Înalta Curte, în acord cu cele susținute de recurent, consideră că formele de

învățământ cu frecvență redusă și la distanță, în raport de prevederile Legii

nr. 88/1993, iar ulterior ale O.U.G. nr. 75/2005, în vigoare pentru perioada de

referință, care au reglementat modalitatea de acreditare și autorizare a

instituțiilor de învățământ superior, trebuiau să parcurgă procedura de

evaluare academică. Este corectă observația instanței de fond că acele forme de

învățământ, FR și ID, se pot organiza doar de către acele facultăți care au

prevăzută și forma de învățământ "zi", însă numai de către

instituțiile de învățământ care au urmat procedura de autorizare prevăzută de

lege, pentru FR și ID așa cum se degajă neechivoc din dispozițiile art. 5 din

H.G. nr. 535/1999. Or, Universitatea "S.H." nu a parcurs în ceea ce

privește forma de învățământ "Frecvență Redusă", cea care interesează

în prezenta cauză, în perioada studiilor reclamantei, etapa obligatorie a

evaluării de către Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul

Superior.

În al doilea rând,

este de observat că, în cauză, între Universitatea "S.H.", pe de o

parte, Guvernul României și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, pe de altă parte, au avut loc mai multe litigii, Universitatea

contestând hotărârile de guvern prin care, în perioada studiilor reclamantei,

s-a aprobat, anual, Nomenclatorul domeniilor structurilor instituțiilor de

învățământ superior și a specializărilor/programelor de studii universitare de

licență acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu.

În esență,

Universitatea "S.H." a urmărit să obțină reformarea acestor acte

infralegislative cu caracter normativ, H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008 și

H.G. nr. 749/2009, în sensul introducerii în anexa privitoare la această

instituție de învățământ superior, a structurii universității, așa cum era

aprobată de Senatul universitar. În concret, s-a dorit introducerea unor

specializări, cum este și cazul celei urmate de reclamantă, care nu fuseseră

incluse în structura de învățământ a Universității "S.H.", aprobate

însă de senat, și cu privire la care pârâta din această cauză susținea dreptul

său suveran de a decide în virtutea autonomiei universitare.

În toate aceste

litigii, acțiunile promovate de către Universitatea "S.H." au fost

respinse de către instanțele judecătorești (a se vedea Decizia civilă nr. 4726

din 29 octombrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 4329/1/2009 și Decizia civilă

nr. 3306 din 8 iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 7471/1/2010).

În aceste cauze,

instanța de judecată (Înalta Curte de Casație și Justiție) a decis, în esență,

că, în virtutea prevederilor Legii nr. 288/2004, Guvernul posedă competența

exclusivă de a adopta reglementări referitoare la formele de învățământ cu

frecvență redusă și la distanță, cât și de a exercita controlul pe baza

procedurilor de evaluare prestabilite prin acte normative speciale, pe de o

parte, iar pe de altă parte, Universitatea "S.H." nu poate opune unui

act normativ emis de Guvern în limitele competenței sale legale, un act intern

(Carta Universitară), care reglementează drepturile și obligațiile comunității

universitare căruia îi este aplicabil.

În concluzie, față de

cele ce preced, Înalta Curte urmează să aprecieze asupra caracterului refuzului

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a elibera

formularul tipizat al diplomei de licență în beneficiul reclamantei, ca și în

privința temeiniciei acțiunii, pe fond, îndreptată împotriva pârâtei

Universitatea "S.H." având în vedere următoarele:

- Guvernul este

învestit cu puterea juridică de a stabili structura instituțiilor de învățământ

superior particular acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu,

domeniile de studii universitare, de licență și specializările/programele de

studii acreditate; nu poate fi invocată autonomia universitară ca temei al

organizării învățământului superior în afara cadrului legal stabilit de stat;

- existența în cadrul

unei universități private a unui program de studii de licență acreditat, pentru

forma de învățământ la "zi", nu permite organizarea altei forme de

învățământ, în lipsa verificării de către autoritatea abilitată a îndeplinirii

standardelor de performanță, prin procedura de evaluare prevăzută de lege,

pentru respectiva formă de învățământ;

- reclamanta I. (A.)

I. a urmat cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică din

București, specializarea Drept, din cadrul Universității "S.H.",

promoția 2009, specializare care nu a fost niciodată acreditată sau autorizată

provizoriu la forma de învățământ "Frecvență Redusă".

Rezultă cu evidență

că refuzul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a

elibera formularul tipizat pentru reclamantă, nu apare ca nejustificat, în

lumina definiției reglementată în art. 2 lit. i) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, astfel că în mod nelegal prima instanță a admis

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, și l-a obligat pe minister

să tipărească formularele "diplomă de licență" și "supliment diplomă

de licență", pentru reclamantă.

Totodată, Înalta

Curte reține, în raport de elementele mai sus arătate, că și pe fond pârâta

Universitatea "S.H." a fost în mod nelegal obligată la eliberarea

diplomelor de licență și a suplimentelor la diplomă, în condițiile în care, astfel

cum s-a arătat deja, actele de studii pot fi eliberate, raportat la art. 2 din

Legea nr. 288/2004 coroborat cu art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, doar pentru

acei absolvenți care au urmat o formă de învățământ acreditată sau autorizată

să funcționeze provizoriu, prin hotărâre de guvern, conform legislației în

vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.

Așa fiind, Înalta

Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9

C. proc. civ., va admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale

împotriva Sentinței civile nr. 677 din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal și va modifica în parte sentința

recurată în sensul că va respinge în tot acțiunea reclamantei I. (A.) I.,

înțelegându-se prin aceasta și respingerea cererii de chemare în garanție a

recurentului Ministerul Apărării Naționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței civile nr. 677

din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în parte

sentința recurată în sensul că respinge în tot acțiunea reclamantei I. (A.) I.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 21 mai 2013.

Procesat de GGC - AS