ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5325/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. 631/54/2011, reclamanta I. (A.) I. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea "S.H." București, solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă a actelor de studii solicitate. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a urmat cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică din București - specializarea Drept din cadrul Universității "S.H.", promoția 2009 și a susținut și promovat Examenul de Licență în sesiunea din iulie 2009, obținând Titlul de Licențiată în Drept.

În acest sens, Universitatea pârâtă i-a eliberat adeverința cu din 9 iulie 2009 prin care i-a atestat titlul de licențiat în drept. Ulterior, reclamanta a solicitat Universității pârâte, în baza art. 20 din Regulamentul sus-menționat, eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, pârâta răspunzând, însă, că nu a primit formularele de diplomă pentru licență pentru a fi completate și înmânate solicitanților, întrucât structurile abilitate ale Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului au amânat în mod repetat aprobarea eliberării tuturor formularelor tipizate. Reclamanta a susținut că din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau potrivit contractului de studii încheiat cu Universitatea și Regulamentul privind activitatea profesională a studenților în sensul că și-a plătit taxele de studii, a susținut și promovat toate examenele de an, inclusiv examenul de licență.

În aceste împrejurări, potrivit Metodologiei privind organizarea și desfășurarea examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâtă la 21 mai 2009, precum și prevederile art. 20 din Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 2284/2007, pârâta este obligată să-i elibereze actele de studii solicitate. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Universitatea "S.H." a solicitat instanței să ia act că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverințele de studiu pentru reclamantă și a făcut demersuri către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009, spre a putea comanda la societatea de tipărire SC R. SA aceste formulare, în scopul livrării lor, fără însă a primi un răspuns pozitiv, și că în lipsa avizului Ministerului nu poate elibera documentele solicitate.

Pârâta Universitatea "S.H." a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de Licență și a suplimentului la diplomă pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă a actelor de studii solicitate, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința nr. 534 din 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 631/54/2011 s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată de către această instanță din oficiu, și, în consecință, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea a reținut, în esență, că obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior, asimilată unei autorități publice locale, la eliberarea unui act. La rândul său, prin Sentința nr. 1915 din 6 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8111/101/2011 s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mehedinți, invocată de pârâta Universitatea "S.H." și s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova. În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul a apreciat că Universitatea "S.H." este asimilată unei autorități publice centrale, fiind deci incidente prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora litigiile privind actele administrative emise și încheiate de autoritățile publice centrale sunt de competența, în primă instanță a curților de apel.

Prin Decizia nr. 1122 din 1 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 8111/101/2011, ca regulator de competență, s-a stabilit competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că universitatea, în calitatea sa de persoană juridică de drept privat, acreditată prin Legea nr. 443/2002 să presteze serviciul public de învățământ superior, serviciu de interes național, este asimilată cu o autoritate publică de rang central.

Prin Sentința nr. 677 din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I. (A.) I. în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H" și intimatul-chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și, în consecință, a obligat pe pârâtă să elibereze reclamantei diploma de licență și suplimentele la diplomă, respingând cererile privind aplicarea sancțiunii reglementată de art. 24 din Legea contenciosului administrativ, precum și de obligare la plata daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pe zi de întârziere. Curtea a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și a obligat pe chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea formularelor constând în diplomă de licență și supliment diplomă, pentru reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că Universitatea "S.H." a fost înființată ca persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ și că a fost acreditată să funcționeze pentru forma de învățământ de zi printre altele și Facultatea de Drept, specializarea Drept, cu predare în limba română; de asemenea, prin anexa la H.G. nr. 940/2004 este înscrisă autorizarea provizorie a formei de învățământ Frecvență Redusă, în cadrul Facultății de Drept.

Ca parte a sistemului național de învățământ, Universitatea "S.H." se bucură, conform dispozițiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamanta a urmat cursurile acestei instituții de învățământ superior, de autonomie universitară, care presupunea, printre altele, și dreptul comunității universitare respective de a-și conduce și de a-și exercita libertățile academice, și de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților, a colegiilor și a specializărilor universitare.

A mai reținut că, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educației a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabilește, la art. 2, că "Admiterea în învățământul superior public și particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate"; la art. 8 prevăzându-se că "Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și dispun de departamente specializate". În raport de acest cadru normativ, care permitea universității să organizeze formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată că organizeze cursuri de zi, și având în vedere că Facultatea de Drept figurează ca fiind abilitată să organizeze forma de învățământ de zi pe aceste domenii de studiu de licență, Curtea a mai constatat că nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G.

nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008, și nici după data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, factorii cu atribuții de decizie în conducerea sistemului național de educație nu au sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare și desfășurare a procesului educațional la nivelul universității În aceste condiții de reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul național de educație, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea "S.H." a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru specializarea reclamantei, ca și pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul înscrierii reclamantului la Facultate.

Iar recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantei dreptul de a cere să i se elibereze Diploma de licență, însoțită de Suplimentul la Diplomă precum și certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic.

A arătat prima instanță că acest drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele ce au apărut, în decursul timpului, între universitate și Ministerul Educației, pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la distanțată, pentru specializările la care se organizau și cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Română de Asigurarea Calității în Învățământul Superior, înființată în baza O.U.G.

nr. 75/2005, nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a "propune încetarea activității de învățământ și desființarea prin lege a universității". A mai arătat Curtea că într-un stat de drept nu se poate accepta ca organul cu rol de conducător al sistemului național de educație să persiste în refuzul de a aproba eliberarea formularelor tipizate solicitate de Universitatea "S.H." doar pentru că nu sunt "prevăzute în nicio hotărâre de guvern din anul 2002 până în anul 2007 din moment ce art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 leagă posibilitatea organizării acestei forme de învățământ doar de condiția acreditării cursurilor de zi, în domeniile respective, și de existența unor departamente specializate în cadrul universității organizatoare simplul refuz neputând înlocui lipsa de acțiune și nefinalizarea vreunui demers legal, menit a constata pretinsa încălcare de către instituția de învățământ superior, organizatoare a examenului de licență, a regulilor referitoare la organizarea și desfășurarea procesului educațional, pe parcursul perioadei ce a trecut de la momentul înființării ei prin lege.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În drept recurentul a invocat motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 4 din C. proc. civ., a învederat că sentința a fost pronunțată de către instanța de fond cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prezentând următoarele argumente: Organizarea și coordonarea sistemului național de învățământ superior, precum și organizarea mecanismelor de asigurare a calității în învățământ sunt atribuții exclusive ale Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Atribuțiile și competențele Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sunt reglementate în H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cu modificările și completările ulterioare, în art. 216 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, precum și în alte acte normative cu incidență asupra sistemului național de învățământ superior. Din prevederile legale incidente rezultă fără echivoc că responsabilitatea gestionării, completării și eliberării actelor de studii revine în exclusivitate instituției de învățământ superior, iar actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.

Aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se actualizează anual. Potrivit legii, în speță Legea nr. 288/2004, durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării, la propunerea Consiliului Național al Rectorilor, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Ministerul, potrivit hotărârilor de Guvern de organizare și funcționare a acestuia, are competența de a controla și monitoriza aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ. În prezenta speță, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, și a obligat Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii urmate cu încălcarea prevederilor legale.

Practic, instanța s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare, s-a substituit Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a decis să acorde diplome, fără ca aceste diplome să aibă la bază studii universitare cu un parcurs firesc, la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii. Practic, instanța de fond s-a substituit Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Agenției Române de Asigurarea Calității în Învățământul Superior și a evaluat calitatea unor programe de studii, acordând și diplome, deși instanțele nu au competența de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor și standardelor de autorizare provizorie sau acreditare.

În condițiile în care, în România, învățământul este prioritate națională (citat conform Legii nr. 84/1995 R2, cât și conform Legii nr. 1/2011), coordonarea (inclusiv evaluarea și supravegherea) sistemului național de învățământ superior și asigurarea implementării și respectării calității programelor de studii este de competența Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Agenției Române de Asigurarea Calității în Învățământul Superior, și nu a instanțelor de judecată. Diplomele și suplimentele la diplomă se acordă în mod exclusiv pe baza parcurgerii unor programe de studii organizate legal, cu autorizarea sau acreditarea prevăzută de lege, și nu pe baza sentințelor judecătorești.

Prin hotărârea pronunțată, prin care a decis că anumite programe de studii nu trebuie să obțină autorizarea provizorie sau acreditarea prevăzute de lege, și să acorde, astfel, diplome unor persoane care nu au parcurs programe de studii în conformitate cu prevederile legale, instanța de fond s-a substituit Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Agenției Române de Asigurarea Calității în Învățământul Superior și instituțiilor de învățământ superior, depășind, astfel, atribuțiile puterii judecătorești. Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele: Instanța de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior și nu a ținut cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituția de învățământ superior cu aprobarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate/autorizate să funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu formele de învățământ respective, interpretând în mod eronat prevederile legale aplicabile speței. Dacă organizarea fiecărui ciclu de studii se face cu aprobarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, instanța de fond era obligată să verifice dacă școlarizarea la facultatea, specializarea și forma de învățământ urmată de reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare. Modalitatea de acreditare și autorizare a instituțiilor de învățământ superior a fost reglementată prin Legea nr. 88/1993 și ulterior prin O.U.G.

nr. 75/2005, cu modificările și completările ulterioare. Instanța de fond a omis însă să analizeze prevederile legale care există și care au legătură cu pricina. Astfel, nu a fost luată în considerare H.G. nr. 535/1999, care prevede, la art. 5, că "Învățământul deschis la distanță, similar cu învățământul fără frecvență, se poate organiza numai în cadrul instituțiilor de învățământ superior care au urmat procedura de autorizare prevăzută de lege", din acest text rezultând clar obligația instituțiilor de învățământ superior de a parcurge procedura de autorizare prevăzută de lege pentru a putea organiza învățământ la distanța. De asemenea, H.G.

nr. 1011/2001 prevede la Capitolul IV, art. 17, faptul că "Procedura de evaluare academică a programelor de învățământ la distanță sau de învățământ cu frecvență redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, republicată." Conform acestor acte normative, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică în vederea autorizării/acreditării acestora ori aceste etape obligatorii nu au fost respectate de către Universitatea "S.H.". Aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se actualizează anual.

Potrivit legii, în speță Legea nr. 288/2004, durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației și Cercetării, la propunerea Consiliului Național al Rectorilor, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului: Ministerul, potrivit hotărârilor de Guvern de organizare și funcționare a acestuia, competența de a controla și monitoriza aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ. Conform prevederilor legale formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.

Prin urmare o instituție nu are dreptul să înscrie "studenți" și să elibereze diplome la formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță care nu au parcurs procedura obligatorie autorizării, aceasta nu este îndreptățită să înmatriculeze, să elibereze diplome, să desfășoare procesul de învățământ pentru formele de învățământ care nu au parcurs etapele obligatorii ale acreditării și autorizării provizorii. Legea nr. 84/1995, la art. 103, alin. (2) prevede: "Instituțiile și unitățile de învățământ particular acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație și se supun dispozițiilor prezentei legi." Conform acestor acte normative, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.

Legiuitorul, la art. 60 din Legea nr. 84/1995 a prevăzut într-adevăr o condiție, aceea că aceste forme de învățământ se pot organiza doar de către acele facultăți care au prevăzută și forma de învățământ "zi". Însă, nu trebuie confundată vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță (ID) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza școlarizarea la forma de învățământ ID. Dreptul de a putea organiza școlarizarea incumbă obligația parcurgerii procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe. Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995 "activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță.

Formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi". Norma citată nu duce însă la concluzia potrivit căreia o instituție de învățământ superior este acreditată sau autorizată provizoriu pentru formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță ope legis, fiind astfel îndreptățită să înmatriculeze studenți și să elibereze diplome în aceste forme de învățământ dacă este acreditată/autorizată pentru forma de învățământ la zi. Această normă reglementează numai vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților aceste forme de învățământ numai dacă organizează cursuri la zi pentru specializarea respectivă.

Calea de la vocație la drept este condiționată de parcurgerea procedurii de acreditare conform prevederilor legale în vigoare. În speță, la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamantă, pârâta Universitatea "S.H." era autorizată să funcționeze provizoriu cu forma de învățământ zi, nu și ID sau FR. Având în vedere că reclamanta-intimata nu a parcurs o formă de învățământ într-o specializare care să fi fost acreditată/autorizată provizoriu conform legii, nu este îndreptățită să obțină diploma de licență. Legiuitorul a statuat în sensul că formele FR și ID se organizează doar de acele facultăți care au cursuri la zi, respectiv că nu se poate depune dosar de acreditare și nu pot fi organizate cursuri la ID și FR dacă universitatea respectivă nu are organizate și acreditate/autorizate și cursuri la zi la disciplina respectivă.

Aceste prevederi legale nu exonerează instituția de învățământ superior de obligația de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr. 1418/2006 procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării acestor forme de învățământ, acte normative în vigoare la data înmatriculării reclamantei. Ulterior procedurii descrise mai sus specializările care sunt autorizate/acreditate se supun aprobării prin hotărâre de guvern. În această ordine de idei, solicitarea reclamantei de a-i fi eliberată diploma care să ateste studii desfășurate în afara cadrului legal constituie o cerere vădit neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât, potrivit principiului "Quod nullum est, nullum producit efectum", studiile urmate în afara cadrului legal, fiind nule, nu pot avea ca rezultat obținerea unei diplome valabile.

Este de reținut că specializarea urmată de reclamantă nu a fost niciodată acreditată sau autorizată provizoriu la forma de învățământ ID, aceasta nefiind menționată în nicio hotărâre a guvernului din perioada în care reclamanta a urmat studiile. Nu există niciun temei legal pentru demersul reclamantei-intimate de a solicita eliberarea diplomei de licență în urma parcurgerii unor cursuri neacreditate/neautorizate provizoriu. Un act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în eventualitatea în care este emis în conformitate cu legea și de către o entitate abilitată de lege în acest sens, fără a exista în același timp posibilitatea recunoașterii ca valabil a unui act emis fără respectarea normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Recursul este fondat. O primă observație care se impune este aceea că deși recursul chematului în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., recursul este fondat numai din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum se va vedea din cele ce urmează. O a doua observație este în sensul că, Înalta Curte găsind întemeiat recursul urmează să modifice în tot sentința atacată întrucât modul de soluționare a cererii de chemare în garanție depinde de soluția dată cererii principale și, mai mult, calea de atac exercitată de chematul în garanție, astfel cum s-a stabilit unanim și în doctrină, repune în discuție și soluția dată cererii principale, chiar dacă chemarea în garanție s-a făcut de pârât, astfel cum este cazul și în speță, iar acesta din urmă nu a înțeles să formuleze recurs.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., critica întemeiată pe acest text legal, nu poate fi primită. Textul legal precitat folosește sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ceea ce presupune intervenția autorității judecătorești în activitatea puterii executive sau legislative, așa cum rezultă din dispozițiile legii fundamentale sau din legile organice. Or, în niciun caz nu se poate susține că prin sentința pronunțată de către judecătorul fondului s-ar fi produs o intruziune în sfera rezervată celorlalte puteri de stat, pentru că instanța nu a săvârșit niciun act care intră în atribuțiile altor organe aparținând puterilor mai sus amintite. Dimpotrivă, strict din această perspectivă, și independent de soluția pronunțată, prima instanță a exercitat controlul legalității activității Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Practic, instanța nu s-a substituit Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sau altui organ din sfera activității executive, cu atribuții în domeniul educației, ci a exercitat controlul judecătoresc de legalitate reglementat de Legea nr. 554/2004, act normativ care asigură celor vătămați în drepturile prevăzute de lege sau în interesele lor legitime (protejate de lege) cadrul legal pentru a obține desființarea efectelor juridice ale actelor administrative, respectiv sancționarea refuzului nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept. Tot neîntemeiată este și invocarea prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Acest text de lege consacră două ipoteze diferite: prima, nemotivarea hotărârii; a doua, existența în cuprinsul hotărârii a unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

După cum se poate lesne observa, hotărârea instanței de fond este motivată, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii. De altfel, observă Înalta Curte, recurentul nici nu dezvoltă argumente care să susțină incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În schimb, constată Înalta Curte, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul este întemeiat. Deși prima instanță a examinat refuzul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a furniza formularul tipizat pentru diploma de licență a reclamantei și a făcut referire la unele prevederi legale, finalmente, analiza pe care a făcut-o este eronată, bazată pe interpretarea trunchiată a dispozițiilor legale incidente.

Mai mult, instanța a ignorat dispoziții legale incidente în speță, a căror examinare ar fi condus fără doar și poate la constatarea că Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu a refuzat nejustificat punerea la dispoziția Universității "S.H." a formularului tipizat pentru diploma de licență. Reclamanta din prezenta cauză, doamna I. (A.) I. a urmat cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică din București, specializarea Drept, din cadrul Universității "S.H.", promoția 2009. Specializarea "Frecvență Redusă", urmată de către reclamantă, la fel ca forma de învățământ ID, nu a fost acreditată sau autorizată provizoriu.

Instanța de judecată a reținut în sentința recurată că, în virtutea prevederilor art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 emis de ministrul educației, universitățile care organizează cursuri de zi sunt abilitate să organizeze și forme de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, iar această condiție fiind îndeplinită de către Universitatea "S.H.", deoarece avea cursuri de zi la Facultatea de Drept și Administrație Publică, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului avea obligația să elibereze formularele tipizate pentru diplomele de licență. În primul rând, Înalta Curte, în acord cu cele susținute de recurent, consideră că formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță, în raport de prevederile Legii nr. 88/1993, iar ulterior ale O.U.G.

nr. 75/2005, în vigoare pentru perioada de referință, care au reglementat modalitatea de acreditare și autorizare a instituțiilor de învățământ superior, trebuiau să parcurgă procedura de evaluare academică. Este corectă observația instanței de fond că acele forme de învățământ, FR și ID, se pot organiza doar de către acele facultăți care au prevăzută și forma de învățământ "zi", însă numai de către instituțiile de învățământ care au urmat procedura de autorizare prevăzută de lege, pentru FR și ID așa cum se degajă neechivoc din dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 535/1999. Or, Universitatea "S.H." nu a parcurs în ceea ce privește forma de învățământ "Frecvență Redusă", cea care interesează în prezenta cauză, în perioada studiilor reclamantei, etapa obligatorie a evaluării de către Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior.

În al doilea rând, este de observat că, în cauză, între Universitatea "S.H.", pe de o parte, Guvernul României și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pe de altă parte, au avut loc mai multe litigii, Universitatea contestând hotărârile de guvern prin care, în perioada studiilor reclamantei, s-a aprobat, anual, Nomenclatorul domeniilor structurilor instituțiilor de învățământ superior și a specializărilor/programelor de studii universitare de licență acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu. În esență, Universitatea "S.H." a urmărit să obțină reformarea acestor acte infralegislative cu caracter normativ, H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008 și H.G. nr. 749/2009, în sensul introducerii în anexa privitoare la această instituție de învățământ superior, a structurii universității, așa cum era aprobată de Senatul universitar.

În concret, s-a dorit introducerea unor specializări, cum este și cazul celei urmate de reclamantă, care nu fuseseră incluse în structura de învățământ a Universității "S.H.", aprobate însă de senat, și cu privire la care pârâta din această cauză susținea dreptul său suveran de a decide în virtutea autonomiei universitare. În toate aceste litigii, acțiunile promovate de către Universitatea "S.H." au fost respinse de către instanțele judecătorești (a se vedea Decizia civilă nr. 4726 din 29 octombrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 4329/1/2009 și Decizia civilă nr. 3306 din 8 iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 7471/1/2010).

În aceste cauze, instanța de judecată (Înalta Curte de Casație și Justiție) a decis, în esență, că, în virtutea prevederilor Legii nr. 288/2004, Guvernul posedă competența exclusivă de a adopta reglementări referitoare la formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță, cât și de a exercita controlul pe baza procedurilor de evaluare prestabilite prin acte normative speciale, pe de o parte, iar pe de altă parte, Universitatea "S.H." nu poate opune unui act normativ emis de Guvern în limitele competenței sale legale, un act intern (Carta Universitară), care reglementează drepturile și obligațiile comunității universitare căruia îi este aplicabil.

În concluzie, față de cele ce preced, Înalta Curte urmează să aprecieze asupra caracterului refuzului Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a elibera formularul tipizat al diplomei de licență în beneficiul reclamantei, ca și în privința temeiniciei acțiunii, pe fond, îndreptată împotriva pârâtei Universitatea "S.H." având în vedere următoarele: - Guvernul este învestit cu puterea juridică de a stabili structura instituțiilor de învățământ superior particular acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, domeniile de studii universitare, de licență și specializările/programele de studii acreditate; nu poate fi invocată autonomia universitară ca temei al organizării învățământului superior în afara cadrului legal stabilit de stat; - existența în cadrul unei universități private a unui program de studii de licență acreditat, pentru forma de învățământ la "zi", nu permite organizarea altei forme de învățământ, în lipsa verificării de către autoritatea abilitată a îndeplinirii standardelor de performanță, prin procedura de evaluare prevăzută de lege, pentru respectiva formă de învățământ; - reclamanta I. (A.) I. a urmat cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică din București, specializarea Drept, din cadrul Universității "S.H.", promoția 2009,

specializare care nu a fost niciodată acreditată sau autorizată provizoriu la forma de învățământ "Frecvență Redusă". Rezultă cu evidență că refuzul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a elibera formularul tipizat pentru reclamantă, nu apare ca nejustificat, în lumina definiției reglementată în art. 2 lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că în mod nelegal prima instanță a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, și l-a obligat pe minister să tipărească formularele "diplomă de licență" și "supliment diplomă de licență", pentru reclamantă.

Totodată, Înalta Curte reține, în raport de elementele mai sus arătate, că și pe fond pârâta Universitatea "S.H." a fost în mod nelegal obligată la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor la diplomă, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat deja, actele de studii pot fi eliberate, raportat la art. 2 din Legea nr. 288/2004 coroborat cu art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, doar pentru acei absolvenți care au urmat o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, prin hotărâre de guvern, conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate. Așa fiind, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței civile nr. 677 din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și va modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge în tot acțiunea reclamantei I. (A.) I., înțelegându-se prin aceasta și respingerea cererii de chemare în garanție a recurentului Ministerul Apărării Naționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței civile nr. 677 din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge în tot acțiunea reclamantei I. (A.) I. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 mai 2013. Procesat de GGC - AS