ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3306/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3306/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data

de 24 iulie 2009, astfel cum a fost ulterior modificată și precizată,

Universitatea „Spiru Haret” a chemat în judecată Guvernul României, solicitând

anularea anexei 3 pct. 30 din H.G. nr. 749/2009, astfel cum a fost completată

de H.G. nr. 943/2009 și modificarea textelor în sensul introducerii în anexă a

structurii instituției de învățământ, astfel cum a fost aprobată de Senatul

universitar pentru anul 2009 – 2010.

De asemenea,

reclamanta a cerut anularea prevederilor art. 7 alin. (1) din hotărârea de

guvern, în sensul eliminării dispozițiilor privind necesitatea autorizării și

acreditării fiecărei forme de învățământ din cadrul unei specializări, precum

și obligarea pârâtului în solidar cu funcționarii responsabili la plata

despăgubirilor de 3.000.000 lei precum și la 700.000 lei daune cominatorii.

Prin încheierea din

20 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în principiu cererea de intervenție accesorie,

în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, iar prin sentința civilă nr. 3129 din 29 iunie 2009 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut, că prin H.G. nr. 749/2009 astfel cum a

fost modificată prin H.G. nr. 943/2009 s-a aprobat Nomenclatorul domeniilor,

structurilor instituțiilor de învățământ superior și a

specializărilor/programelor de studii universitare de licență acreditate sau

autorizate să funcționeze provizoriu, anexa 3 referindu-se la Universitatea „Spiru Haret”.

Curtea a constatat că

nu sunt fondate susținerile reclamantei privind încălcarea competențelor pârâtului

prin stabilirea nomenclatorului specializărilor și al grupelor specializărilor,

întrucât, prin hotărârile contestate, Guvernul României a aprobat structurile învățământului

superior, având și avizul Ministerului Justiției, astfel cum este abilitat prin

lege.

Referitor la

încălcarea principiului autonomiei universitare, concretizat în Carta

Universității „Spiru Haret”, instanța a reținut că poziția reclamantei nu poate

fi primită, întrucât această autonomie trebuie exercitată cu respectarea

prevederilor Legii nr.288/2004, privind organizarea studiilor universitare,

precum și a celorlalte dispoziții legale din dreptul intern și comunitar care

reglementează calitatea activității didactice.

Astfel, stabilirea

duratei studiilor, a domeniilor de studii universitare de licență și a

specializărilor/programelor de studii acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu

nu constituie ingerințe de genul celor menționate de art. 89 din Legea nr. 84/1995,

fiind o prerogativă legală a Guvernului României, menită să asigure calitatea

actului didactic.

Instanța a mai

reținut că prin decizia nr. 4726 din 29 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a

respins acțiunea reclamantei de anulare a H.G. nr. 676/2007 și H.G. nr. 635/2008,

al căror conținut referitor la Universitatea „Spiru Haret” este identic cu

anexa 3 a H.G. nr. 749/2009, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 943/2009,

considerentele hotărârii judecătorești menționate, raportate la prevederile

Legii nr. 84/1995 și ale Legii nr. 288/2004, fiind aplicabile și în prezenta cauză.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamanta Universitatea „Spiru Haret”, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a învederat

că instanța de fond a greșit, referindu-se la conținutul deciziei nr. 4726/2009,

hotărâre străină de natura prezentului litigiu, în cauza anterioară punându-se

exclusiv problema creditelor de studiu transferabile pentru Facultatea de Drept

și Administrație Publică, fără a avea suportul unei Carte universitare, cea din

2003 neavând asemenea prevederi, iar cea din 2007 fiind ulterioară declanșării

procesului.

Or, a arătat

reclamanta, instanța de fond s-a rezumat a face trimitere la litigiul anterior,

fără a-și motiva soluția de respingere a acțiunii în raport de noua situație

juridică a universității.

O altă critică adusă

sentinței privește constatarea că la adoptarea hotărârilor contestate ar fi

fost respectate prevederile art. 60 și art. 92 din Legea nr. 84/1995, deși prin

dispozițiile referitoare la structura formelor de învățământ a universității

reclamante a fost încălcată autonomia universitară, consacrată atât de

Constituție, cât și de legea educației care lasă la latitudinea instituției de învățământ

modalitatea de structurare și organizare a procesului de învățământ,

concretizată prin Carta universitară.

Sub acest aspect,

reclamanta a învederat că instanța de fond a aplicat greșit prevederile care

definesc specializările și programele de studii prin raportare la formele de învățământ,

ignorând împrejurarea că Legea nr. 84/1995 permite ca activitatea didactică a

fiecărei universități să fie organizată în formele de învățământ seral, cu

frecvență redusă și la distanță, în cadrul unei specializări pentru care a fost

acreditată/ autorizată să funcționeze provizoriu pentru cursurile la zi.

Reclamanta a invocat

și prevederile O.U.G. nr. 75/2005, potrivit cărora acreditarea se face pentru

fiecare program din ciclul de licență, caracteristica specializării fiind capacitatea

de a duce la o calificare distinctă.

În raport de această

definiție, a arătat reclamanta, diversele forme de învățământ existente în

cadrul unei specializări nu duc la calificări distincte și nu pot fi

considerate programe de studii sau specializări diferite, deci nu necesită

acreditare sau autorizare.

S-a precizat în

recursul formulat și aspectul privind depășirea, prin reglementarea dată de hotărârile

de guvern, a limitelor și condițiilor stabilite de legea învățământului și de O.U.G.

nr. 75/2005, întrucât s-a refuzat aprobarea formelor de învățământ la distanță

și cu frecvență redusă, fără să se țină seama de îndeplinirea cerinței legale

privind organizarea de cursuri la zi.

S-a subliniat de

către reclamantă că stabilirea formelor de învățământ constituie un aspect al

structurii și organizării procesului de învățământ, fiind în competența

exclusivă a Universității „Spiru Haret”, hotărârile de guvern atacate

modificând în mod abuziv structura internă de învățământ, contrar celei

stabilite de Senatul universității, prin Carta universitară.

Reclamanta a mai

invocat și nesocotirea dispozițiilor legale cu privire la durata domeniului de licență

– Drept, prin actele administrative contestate stabilindu-se un număr de 240 de

credite, corespunzător unei durate de 4 ani, contrar celor prevăzute în Carta

Universității „Spiru Haret”, respectiv 180 de credite, număr ce corespunde unei

durate de 3 ani.

Sub acest aspect,

reclamanta a precizat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 288/2004 privind

organizarea studiilor universitare de licență, acestea corespund unui număr

cuprins între minimum 180 și maximum 240 de credite de studiu transferabile.

Din interpretarea textului, a arătat reclamanta, rezultă că, în mod concret,

autonomia universitară presupune libertatea de a stabili numărul de credite

transferabile respectiv durata domeniului de licență, în limitele prevăzute de

Legea nr. 288/2004.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Curta va constata că recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Astfel, apare ca

neîntemeiată susținerea că, prin dispozițiile cuprinse în hotărârile atacate ar

fi fost încălcate prevederile art. 60 și respectiv art. 92 din Legea nr. 84/1995.

Astfel, potrivit

alin. (1) din art. 60 din lege, activitatea didactică se poate organiza în

formele de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță, ultimele 3 categorii

putând fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de

zi.

Articolul 92 din lege

definește autonomia universitară, respectiv domeniile vizate și modalitățile

prin care se realizează, reglementând și faptul că în Carta universitară a

instituției de învățământ superior, adoptată în condițiile legii de Senatul universitar,

sunt cuprinse ansamblul de drepturi și obligații, precum și normele care

reglementează viața comunității universitare în spațiul universitar propriu.

Curtea constată că

prin reglementarea dată prin hotărârile în litigiu privind nomenclatorul

specializărilor și al grupelor de specializări, Guvernul României și-a

exercitat competențele stabilite prin dispozițiile legale ce definesc și

structurează învățământul superior, respectiv Legea nr. 84/1995, Legea nr. 288/2004

și O.U.G. nr. 75/2005, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 87/2006, la

emiterea H.G. nr. 943/2009 avându-se în vedere și prevederile O.U.G. nr. 10/2009.

Prin acest ultim act

normativ s-a dispus, printre altele, ca reclamanta să înceteze școlarizarea

pentru forma de învățământ la distanță, recunoscându-se dreptul studenților

înmatriculați de a-și continua studiile la programe de studiu autorizate

provizoriu sau acreditate. De asemenea, s-a decis că absolvenții Universității

„Spiru Haret” la specializarea Drept, cu o durată de 3 ani și cu 180 de

credite, au dreptul de a-și completa studiile la 4 ani și cu 240 de credite.

Potrivit normelor

legale în vigoare, în calitate de autorități publice, Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului și respectiv, Guvernul României, răspund

de modul în care este respectată legislația învățământului de către toți

furnizorii de servicii de educație, putând propune, respectiv acționa, pentru a

modifica structura specializărilor/programelor de studiu.

Susținerea

reclamantei privind încălcarea autonomiei universitare și a Cartei universitare

adoptate în 2007 nu are temei legal.

Autonomia

universitară dă dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea

proprie, strategia instituțională, structura, activitatea, organizarea și

funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, dar cu

respectarea strictă a legislației în vigoare.

Autonomia

universitară nu implică existența unei autonomii de reglementare și de decizii

a instituției de învățământ superior în afara cadrului legal care este general obligatoriu.

De aceea, autonomia universitară exprimată în Carta universitară, aprobată de

Senatul universitar, trebuie să concorde legislației în vigoare.

Faptul că Guvernul

României și ministerul de resort controlează modul în care o universitate își

exercită autonomia universitară reprezintă o garanție că învățământul superior

respectă standardele de calitate definite la nivel național și european.

Universitățile nu pot

avea libertatea deplină de a stabili prin Carta universitară atribuțiile și

competențele structurilor proprii fără o intervenție a statului, prin ministerul

de resort, care poate și este obligat să acorde girul unei organizări corecte a

instituțiilor de învățământ respective.

Referitor la critica

privind refuzul aprobării formelor de învățământ la distanță și cu frecvență

redusă, hotărârile de guvern contestate au fost emise cu respectarea

prevederilor O.U.G. nr. 75/2005, aprobată prin Legea nr. 87/2006, potrivit

cărora aceste forme de învățământ pot fi organizate doar dacă au parcurs

procedura de evaluare academică.

Astfel cum au arătat pârâtul

și intervenientul, aceste forme de învățământ pot fi organizate de facultățile

care au și învățământ la zi, dar normele în vigoare nu exonerează instituția de

învățământ superior de obligația de a se supune procedurii de evaluare în

vederea autorizării/ acreditării și acestor alte forme de învățământ.

Or, reclamanta nu a

parcurs în ce privește aceste două forme de învățământ etapa obligatorie, a

evaluării de către Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul

Superior.

Faptul că există în

cadrul universității reclamante un program de studii de licență acreditat, care

se desfășoară pentru forma de învățământ la zi, nu conduce la ideea că, pentru

același program, poate fi organizată de aceeași universitate o altă formă de învățământ,

în lipsa verificării de către autoritatea abilitată, a îndeplinirii

standardelor de performanță, prin procedura de evaluare prevăzută de lege.

În consecință,

refuzul învederat de reclamantă, de a permite funcționarea formelor de învățământ

cu frecvență redusă și la distanță, nu apare ca nejustificat, astfel cum este

reglementată această sintagmă în art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004,

respectiv ca exprimarea cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea.

Referitor la numărul

de credite și respectiv, durata domeniului de licență Drept, critica formulată

de reclamantă este de asemenea, neîntemeiată, în condițiile în care Guvernul

României a acționat în baza competențelor recunoscute de Legea nr. 288/2004,

care prevede în art. 1 alin. (3) că durata ciclurilor de studii pe domenii și

specializări se stabilește de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului

și Sportului la propunerea Consiliului Național al Rectorilor și se aprobă prin

hotărâre de guvern.

Prin urmare, potrivit

legii, stabilirea ciclurilor de studii și a numărului de credite pe domenii și

specializări nu intră în competența Senatului universitar, fiind legiferat

dreptul de control al autorității asupra calității studiilor oferite de o

instituție de învățământ superior și din punctul de vedere al duratei.

În raport de cele

expuse la sus, Curtea, reținând că sentința atacată este legală și temeinică,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

către Universitatea „Spiru Haret” împotriva sentinței civile nr. 3129 din 29

iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 8 iunie 2011.