ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2593/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2593/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții A.L., G.M.G.,

R.L.C., C.I., L.T., N.G.C., P.A., R.C., U.R., A.M.S., C.V., D.D.C., L.M.R., A.Ș.,

G.C., M.L., R.A.C., Ș.S.D., B.A., C.U.D.I., V.E., A.A., A.V.O., B.G.C., V.C., C.R.V.,

C.N.G., D.M.S., I.A.G., I.V., I.M., M.M., M.Ma., N.N.C., R.M.A.R., Ș.L., V.G.,

A.B.A., A.E., C.G.M., C.D., C.R., C.E.N., I.C., D.C., E.N.A., S.M., H.M., D.S.,

D.D., I.E.R., M.E., S.M., S.A., T.A., C.C., D.T., O.G.D., R.A.B., S.L.Ș., T.E.M.,

E.M., M.D., P.M., Ș.E., Ș.I., S.P.G., G.D., M.R., C.A., H.M., C.A.R., prin

Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în contradictoriu cu pârâta

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, au formulat contestație

împotriva Ordinului nr. 368 emis la data de 01 iulie 2010 de către pârâtă,

solicitând instanței anularea în tot a acestuia, precum și obligarea pârâtei la

acordarea drepturilor salariale cuvenite anterior emiterii acestui ordin, a

sumelor reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite anterior

emiterii ordinului și cele încasate efectiv, actualizate la zi cu indicele de

inflație, precum și efectuarea mențiunilor în cartea de muncă.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că prin Ordinul nr. 368 emis la data de 01 iulie 2010 s-a

dispus diminuarea cuantumului brut lunar al salariului funcționarilor publici cu

25%, că până la data emiterii acestui Ordin, funcționarii publici din cadrul Agenției

Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă au beneficiat de salariile stabilite la

data încadrării în funcția publică cu majorările ulterioare, precum și cu actualizările

efectuate prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit

din fonduri publice, iar, prin emiterea Ordinului nr. 368, funcționarilor publici

le-au fost modificate unilateral drepturile salariale, în sensul diminuării acestora

cu 25%.

Reclamanții au arătat

că ordinul contestat are caracterul unui act nelegal din perspectiva prevederilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului și a dispozițiilor din dreptul comunitar

cu privire la păstrarea drepturilor câștigate sub un anumit statut profesional,

care consacră practic principiile stabilității și securității raporturilor juridice,

precum și faptul că nu poate fi diminuat un drept dobândit sub imperiul unui statut

legal, bine determinat, respectiv Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice nr. 330/2009.

Au mai arătat reclamanții

că, atâta vreme cât nu s-au modificat competențele profesionale, nu se poate schimba

nici salariul aferent funcției, întrucât ar apărea dezechilibrul raportului dintre

drepturi și obligații.

Pârâta a formulat întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 4062 din 7 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți, prin Sindicatul

Național al Funcționarilor Publici, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională

pentru Ocuparea Forțelor de Muncă.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut, în esență, faptul că prin Ordinul a cărui anulare se

solicită s-a stabilit că, începând cu data de 03 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor

aferente personalului din cadrul aparatului central al Agenției Naționale pentru

Ocuparea Forței de Muncă, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru

nr. 330/2009, precum și ale O.U.G. nr. 1/2010, se diminuează cu 25%, în temeiul

dispozițiilor exprese ale art. 1 din Legea nr. 118/2010.

A mai reținut instanța

de fond că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 – 31 decembrie

2010, a salariului personalului bugetar, a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar, potrivit căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor

lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale,

precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile

Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții

a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora,

precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%".

Instanța a mai reținut

că prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituțională a statuat că este constituțională,

inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamanți, măsura reducerii temporare

a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

S-a reținut în considerentele

hotărârii atacate că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest

sens, Curtea de Apel a reținut că, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul

de aplicare al dispozițiilor respectiv, iar diminuarea pentru o perioadă determinată,

viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă

dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate)

și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor. În raport cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei,

hotărârea din 2 februarie 2010, parag. 48), a apreciat instanța că reducerea salariilor

nu este tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce

la încălcarea art. 1 din Protocolului adițional nr. 1 la Convenție. Totodată, Curtea

de Apel a reținut și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

(cauza Leias împotriva Croației, hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58; cauza Vilho

Eskelinen împotriva Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, parag. 94), Convenția

nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar

o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern,

ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus

diminuarea drepturilor salariale.

S-a arătat că în cauza

de față trebuie avut în vedere că nu se pune în discuție legalitate măsurii sau

o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exercițiului acestuia,

aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

În concluzie, Curtea a

apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25%

nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului,

nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul

echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol

adițional nr. 1 la Convenție.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în calitate de

reprezentant legal al membrilor de sindicat reclamanți, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că, dacă Legea nr. 118/2010

a fost declarată constituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 872/2010,

rezultă și aplicarea acesteia ca fiind făcută conform normelor în vigoare referitoare

la raportul de serviciu - fapt total eronat.

Recurentul precizează

că nu aduce critici Legii nr. 118/2010, ci modalităților de punere în aplicare,

deoarece nu au fost respectate nici prevederile Legii nr. 188/1999 - Statutul Funcționarilor

Publici, nici prevederile Legii nr. 53/2003 - C.  muncii, prevederi care vin în

completarea legilor speciale, conform art. 1 alin. (2) C. muncii, deoarece în Statutul

funcționarilor publici nu există dispoziții specifice derogatorii referitoare la

modificarea salarială, fiind încălcate și dispozițiile prevăzute de Constituția

României, respectiv:

- art. 11 privind dreptul

internațional și dreptul intern;

- art. 16 alin (1) privind

egalitatea;

- art. 20 referitor la

tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte;

-

art. 41 privind munca

și protecția socială a muncii;

- art. 44 privind dreptul

la proprietate privată;

- art. 47 privind nivelul

de trai;

- art. 53 privind restrângerea

unui drept sau a unei libertăți.

Se mai arată în motivele

de recurs formulate că la momentul modificării unilaterale, în sensul reducerii

salariilor cu 25% din cuantumul brut lunar, prin emiterea Ordinului nr. 368 din

01 iulie 2010, au fost încălcate următoarele principii de drept: principiul forței

obligatorii a actului juridic, inadmisibilității modificării unilaterale a actului,

principiul proporționalității, principiul consensualității - principiu fundamental

al dreptului muncii, precum și faptul că diminuarea salarială, fără diminuarea sarcinilor

de serviciu care revin funcției publice ocupate, ar reprezenta o discrepanță majoră

între munca prestată și contravaloarea ei, fiind în defavoarea funcționarului public

și încălcând totodată principiile care au stat la baza elaborării pachetului de

legi privind funcționarii publici, statutului lor, precum și conduitei acestora.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

În esență, prin criticile

formulate, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a apreciat în mod greșit

că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25%, dispusă prin Legea nr. 118/2010,

nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în mod corect

instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii

de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia:

„Art. 1. - Protecția proprietății

Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente

nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a

asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Totodată, este adevărat

că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi cauza

Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie

1995, parag. 55, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate

în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. și T. împotriva României, hotărârea

din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008):

„(…) art. 1 din Protocolul

nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alin.

și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății;

a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alin., vizează privarea

de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia,

menționată în cel de-al doilea alin., recunoaște puterea statelor, printre altele,

de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși

de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia se referă la anumite

exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate

în lumina principiului consacrat de prima dintre ele (a se vedea, în special, James

și alții împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr.

98, pp. 29-30, 37, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în Cauza

Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria

A nr. 52, p. 24, 61; a se vedea și Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96,

134, CEDO 2004-V, și Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, 157,

CEDO 2006)”.

Într-adevăr, Legea

nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial

al reclamanților de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare

a acestei legi.

Pentru ca această ingerință

să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim;

(3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate

și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința este

legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare

în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Totodată, ingerința ce

decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim,

constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația

de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri

adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit, securitatea națională.

Cu privire la raportul

de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul

legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între

cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale

ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în mod

just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o

largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți

din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva

Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva

Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).

Independent de aspectele

arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în

considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care

angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a

dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor

fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de

angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai

sumele certe, lichide și exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre

exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva

Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”.

Având

în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea

sentinței recurate potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în calitate de reprezentant legal

al membrilor de sindicat din cadrul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de

Muncă, împotriva sentinței civile nr. 4062 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 mai 2012.