ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2593/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții A.L., G.M.G., R.L.C., C.I., L.T., N.G.C., P.A., R.C., U.R., A.M.S., C.V., D.D.C., L.M.R., A.Ș., G.C., M.L., R.A.C., Ș.S.D., B.A., C.U.D.I., V.E., A.A., A.V.O., B.G.C., V.C., C.R.V., C.N.G., D.M.S., I.A.G., I.V., I.M., M.M., M.Ma., N.N.C., R.M.A.R., Ș.L., V.G., A.B.A., A.E., C.G.M., C.D., C.R., C.E.N., I.C., D.C., E.N.A., S.M., H.M., D.S., D.D., I.E.R., M.E., S.M., S.A., T.A., C.C., D.T., O.G.D., R.A.B., S.L.Ș., T.E.M., E.M., M.D., P.M., Ș.E., Ș.I., S.P.G., G.D., M.R., C.A., H.M., C.A.R., prin Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, au formulat contestație împotriva Ordinului nr. 368 emis la data de 01 iulie 2010 de către pârâtă, solicitând instanței anularea în tot a acestuia, precum și obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale cuvenite anterior emiterii acestui ordin, a sumelor reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite anterior emiterii ordinului și cele încasate efectiv, actualizate la zi cu indicele de inflație, precum și efectuarea mențiunilor în cartea de muncă.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin Ordinul nr. 368 emis la data de 01 iulie 2010 s-a dispus diminuarea cuantumului brut lunar al salariului funcționarilor publici cu 25%, că până la data emiterii acestui Ordin, funcționarii publici din cadrul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă au beneficiat de salariile stabilite la data încadrării în funcția publică cu majorările ulterioare, precum și cu actualizările efectuate prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar, prin emiterea Ordinului nr. 368, funcționarilor publici le-au fost modificate unilateral drepturile salariale, în sensul diminuării acestora cu 25%.

Reclamanții au arătat că ordinul contestat are caracterul unui act nelegal din perspectiva prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a dispozițiilor din dreptul comunitar cu privire la păstrarea drepturilor câștigate sub un anumit statut profesional, care consacră practic principiile stabilității și securității raporturilor juridice, precum și faptul că nu poate fi diminuat un drept dobândit sub imperiul unui statut legal, bine determinat, respectiv Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009. Au mai arătat reclamanții că, atâta vreme cât nu s-au modificat competențele profesionale, nu se poate schimba nici salariul aferent funcției, întrucât ar apărea dezechilibrul raportului dintre drepturi și obligații.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 4062 din 7 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți, prin Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forțelor de Muncă. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, faptul că prin Ordinul a cărui anulare se solicită s-a stabilit că, începând cu data de 03 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor aferente personalului din cadrul aparatului central al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009, precum și ale O.U.G.

nr. 1/2010, se diminuează cu 25%, în temeiul dispozițiilor exprese ale art. 1 din Legea nr. 118/2010. A mai reținut instanța de fond că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 – 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar, a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, potrivit căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G.

nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%". Instanța a mai reținut că prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituțională a statuat că este constituțională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamanți, măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, Curtea de Apel a reținut că, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispozițiilor respectiv, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor. În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei, hotărârea din 2 februarie 2010, parag. 48), a apreciat instanța că reducerea salariilor nu este tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 din Protocolului adițional nr. 1 la Convenție.

Totodată, Curtea de Apel a reținut și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Leias împotriva Croației, hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58; cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, parag. 94), Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale. S-a arătat că în cauza de față trebuie avut în vedere că nu se pune în discuție legalitate măsurii sau o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

În concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat reclamanți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că, dacă Legea nr. 118/2010 a fost declarată constituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 872/2010, rezultă și aplicarea acesteia ca fiind făcută conform normelor în vigoare referitoare la raportul de serviciu - fapt total eronat.

Recurentul precizează că nu aduce critici Legii nr. 118/2010, ci modalităților de punere în aplicare, deoarece nu au fost respectate nici prevederile Legii nr. 188/1999 - Statutul Funcționarilor Publici, nici prevederile Legii nr. 53/2003 - C. muncii, prevederi care vin în completarea legilor speciale, conform art. 1 alin. (2) C. muncii, deoarece în Statutul funcționarilor publici nu există dispoziții specifice derogatorii referitoare la modificarea salarială, fiind încălcate și dispozițiile prevăzute de Constituția României, respectiv: - art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern; - art. 16 alin (1) privind egalitatea; - art. 20 referitor la tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte; - art. 41 privind munca și protecția socială a muncii; - art. 44 privind dreptul la proprietate privată; - art. 47 privind nivelul de trai; - art. 53 privind restrângerea unui drept sau a unei libertăți.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că la momentul modificării unilaterale, în sensul reducerii salariilor cu 25% din cuantumul brut lunar, prin emiterea Ordinului nr. 368 din 01 iulie 2010, au fost încălcate următoarele principii de drept: principiul forței obligatorii a actului juridic, inadmisibilității modificării unilaterale a actului, principiul proporționalității, principiul consensualității - principiu fundamental al dreptului muncii, precum și faptul că diminuarea salarială, fără diminuarea sarcinilor de serviciu care revin funcției publice ocupate, ar reprezenta o discrepanță majoră între munca prestată și contravaloarea ei, fiind în defavoarea funcționarului public și încălcând totodată principiile care au stat la baza elaborării pachetului de legi privind funcționarii publici, statutului lor, precum și conduitei acestora.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. În esență, prin criticile formulate, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a apreciat în mod greșit că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25%, dispusă prin Legea nr. 118/2010, nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în mod corect instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia: „Art. 1. - Protecția proprietății Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.” Totodată, este adevărat că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. și T. împotriva României, hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008): „(…) art. 1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alin. și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alin., vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alin., recunoaște puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele.

A doua și a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele (a se vedea, în special, James și alții împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, 37, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în Cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, 61; a se vedea și Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, 134, CEDO 2004-V, și Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, 157, CEDO 2006)”. Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al reclamanților de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Pentru ca această ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat. În cauză, ingerința este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Totodată, ingerința ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit, securitatea națională.

Cu privire la raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45). Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat.

Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței recurate potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat din cadrul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, împotriva sentinței civile nr. 4062 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.