ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4449/2010

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 31 martie 2009, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanții P.C., P.C.O. și P.V. au solicitat instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să se anuleze decizia nr. 3581 din 10

noiembrie 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie

obligată pârâta să emită o nouă decizie reprezentând titlu de despăgubire, conform

procedurii de evaluare stabilită prin Legea nr. 247/2005.

Prin sentința civilă

nr. 196 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 3581 din 10 noiembrie 2008, emisă

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâta să emită

o nouă decizie reprezentând titlu de despăgubire într-un cuantum stabilit potrivit

Titlului VII, Capitolul V, art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 5767

din 14 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 196 din 26 mai

2009 a Curții de Apel Craiova, a modificat sentința atacată, în sensul respingerii

acțiunii formulate de reclamanți.

juridic al contestației în anulare promovată

Împotriva deciziei

nr. 5767 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, au formulat, la data de 12 aprilie

2010, contestație în anulare contestatorii P.C., P.C.O. și P.V.

Invocând, în drept prevederile

art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatorii au susținut că soluția dată

în recurs este rezultatul unor greșeli materiale, având în vedere următoarele:

Instanța de recurs a reținut

că decizia nr. 3581 din 10 august 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor corespunde cerințelor Legii nr. 247/2005 și deciziei nr. 52/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Deciziei nr. 331/2009 a Curții Constituționale,

deoarece prevederile art. 7 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2010, modificată prin Legea nr.

247/2005.

Susțin contestatorii că

dezlegarea dată de instanța de recurs, în sensul că decizia nr. 3581/2008 este legală,

procedura de trimitere a dosarului către evaluator nefiind aplicabilă speței, pentru

că este ulterioară pronunțării hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit

cuantumul despăgubirilor, este rezultatul unor greșeli materiale, deoarece nu a

fost reținută adevărata situație de fapt.

În acest sens, susțin

contestatorii că, în speță la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind

stabilirea procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor, nu exista

o hotărâre judecătorească irevocabilă, privind soluționarea contestației împotriva

deciziei nr. 219 din 15 aprilie 2004 emisă de Compania Națională T. SA, privind

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de valoare

sau acțiuni, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, ca instanță

de recurs, s-a pronunțat abia la data de 29 septembrie 2006 prin decizia nr. 7597

în Dosarul nr. 3812/2005, ce avea ca obiect emiterea deciziei nr. 219/2004.

Consideră contestatorii,

că în această situație, în speță, nu erau incidente prevederile deciziei nr. 52/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece dosarul de despăgubiri trebuia

trimis către evaluator, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, Titlu

VII, art. 16 și urm., motivat de faptul că această lege a intrat în vigoare anterior

soluționării irevocabile a litigiului lor cu Compania Națională T. SA.

Față de cele expuse, consideră

contestatorii că ne aflăm în fața unor greșeli materiale și a faptului că instanța

de recurs, a omis din greșeală să facă referire la apărările reclamanților, așa

cum au fost menționate mai sus și care impuneau respingerea recursului și menținerea

soluției pronunțate de instanța de fond.

asupra contestației în anulare

Contestația în anulare

de față urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport de temeiul de drept invocat

și raportat la motivul înfățișat de contestatori.

Potrivit art. 318

alin. (1) teza I C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă

numai dacă hotărârea instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale,

în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

În primul rând, Înalta

Curte observă că, în prezenta cauză, sunt invocate drept argumente în susținerea

contestației în anulare aspecte care au fost supuse analizei instanța de recurs

care a pronunțat hotărârea contestată, condiții în care reamintește că contestația

în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată pentru motivele

limitative și strict prevăzute și care nu presupune o rejudecare a recursului. Greșelile

instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de

fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a dispozițiilor

legale.

Înalta Curte, raportat

la exigența textului de lege arătat, constată că nu poate fi primită, prezenta contestația

în anulare, față de împrejurarea că din analiza susținerile contestatorilor în raport

de probele administrate în cauză rezultă că instanța de recurs, când s-a pronunțat

asupra acțiunii, nu s-a aflat într-o confuzie, în sensul art. 318 alin. (1) teza

I C. proc. civ., ci a făcut o corectă aplicare a deciziei nr. 52 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite, din 04 iunie 2007 publicată în M. Of. al

României, nr. 140/22.02.2008, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și

urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, văzând sentința

nr. 215 din 13 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Dolj, este de necontestat faptul

că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, contestatorii, în condițiile

Legii nr. 10/2001, contestaseră în justiție decizia nr. 219 din 15 aprilie 2004

emisă de Compania Națională T. SA, situație de fapt care se circumscrie pe deplin

deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Faptul

că respectiva sentință a rămas irevocabilă la data de 29 septembrie 2006, prin decizia

nr. 7597 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu are relevanță, sub aspectul

invocat de contestatori, în susținerea căii de atac promovate.

În consecință, constatând

că, în cauză, contestatori nu au făcut dovada erorilor materiale invocate, în temeiul

art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată,

contestația în anulare, dedusă prezentei judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de P.C., P.C.O. și P.V. împotriva deciziei nr. 5767 din 14 decembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2010.