ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4449/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată la data de 31 martie 2009, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții P.C., P.C.O. și P.V. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se anuleze decizia nr. 3581 din 10 noiembrie 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată pârâta să emită o nouă decizie reprezentând titlu de despăgubire, conform procedurii de evaluare stabilită prin Legea nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 196 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 3581 din 10 noiembrie 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâta să emită o nouă decizie reprezentând titlu de despăgubire într-un cuantum stabilit potrivit Titlului VII, Capitolul V, art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005. Prin decizia nr. 5767 din 14 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 196 din 26 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, a modificat sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți.

2. Motivele și temeiul juridic al contestației în anulare promovată Împotriva deciziei nr. 5767 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, au formulat, la data de 12 aprilie 2010, contestație în anulare contestatorii P.C., P.C.O. și P.V. Invocând, în drept prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., contestatorii au susținut că soluția dată în recurs este rezultatul unor greșeli materiale, având în vedere următoarele: Instanța de recurs a reținut că decizia nr. 3581 din 10 august 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor corespunde cerințelor Legii nr. 247/2005 și deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Deciziei nr. 331/2009 a Curții Constituționale, deoarece prevederile art. 7 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2010, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Susțin contestatorii că dezlegarea dată de instanța de recurs, în sensul că decizia nr. 3581/2008 este legală, procedura de trimitere a dosarului către evaluator nefiind aplicabilă speței, pentru că este ulterioară pronunțării hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, este rezultatul unor greșeli materiale, deoarece nu a fost reținută adevărata situație de fapt.

În acest sens, susțin contestatorii că, în speță la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind stabilirea procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor, nu exista o hotărâre judecătorească irevocabilă, privind soluționarea contestației împotriva deciziei nr. 219 din 15 aprilie 2004 emisă de Compania Națională T. SA, privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de valoare sau acțiuni, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, ca instanță de recurs, s-a pronunțat abia la data de 29 septembrie 2006 prin decizia nr. 7597 în Dosarul nr. 3812/2005, ce avea ca obiect emiterea deciziei nr. 219/2004.

Consideră contestatorii, că în această situație, în speță, nu erau incidente prevederile deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece dosarul de despăgubiri trebuia trimis către evaluator, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, Titlu VII, art. 16 și urm., motivat de faptul că această lege a intrat în vigoare anterior soluționării irevocabile a litigiului lor cu Compania Națională T. SA. Față de cele expuse, consideră contestatorii că ne aflăm în fața unor greșeli materiale și a faptului că instanța de recurs, a omis din greșeală să facă referire la apărările reclamanților, așa cum au fost menționate mai sus și care impuneau respingerea recursului și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond.

3. Considerentele și soluția asupra contestației în anulare Contestația în anulare de față urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport de temeiul de drept invocat și raportat la motivul înfățișat de contestatori. Potrivit art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului. În primul rând, Înalta Curte observă că, în prezenta cauză, sunt invocate drept argumente în susținerea contestației în anulare aspecte care au fost supuse analizei instanța de recurs care a pronunțat hotărârea contestată, condiții în care reamintește că contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată pentru motivele limitative și strict prevăzute și care nu presupune o rejudecare a recursului.

Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale. Înalta Curte, raportat la exigența textului de lege arătat, constată că nu poate fi primită, prezenta contestația în anulare, față de împrejurarea că din analiza susținerile contestatorilor în raport de probele administrate în cauză rezultă că instanța de recurs, când s-a pronunțat asupra acțiunii, nu s-a aflat într-o confuzie, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci a făcut o corectă aplicare a deciziei nr. 52 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, din 04 iunie 2007 publicată în M. Of.

al României, nr. 140/22.02.2008, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Astfel, văzând sentința nr. 215 din 13 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Dolj, este de necontestat faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, contestatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, contestaseră în justiție decizia nr. 219 din 15 aprilie 2004 emisă de Compania Națională T. SA, situație de fapt care se circumscrie pe deplin deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Faptul că respectiva sentință a rămas irevocabilă la data de 29 septembrie 2006, prin decizia nr. 7597 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu are relevanță, sub aspectul invocat de contestatori, în susținerea căii de atac promovate. În consecință, constatând că, în cauză, contestatori nu au făcut dovada erorilor materiale invocate, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată, contestația în anulare, dedusă prezentei judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.C., P.C.O. și P.V. împotriva deciziei nr. 5767 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2010.