ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9178/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9178/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând în condițiile

art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin dispoziția nr. 3081

din 8 iunie 2004 emisă de Primarul Orașului Corabia, jud. Olt în baza Legii nr.

10/2001, s-a respins solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în

Corabia, constând în suprafața de teren de 5092 mp ce face obiectul notificării

înregistrată la nr. 54 din 15 august 2001, depusă de M.A., M.C., B.S.D., B.I.C.

și B.S.; s-a propus restituirea imobilului prin măsuri reparatorii în

echivalent, constând în acordarea de titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare sau acțiuni la societățile comerciale

tranzacționate pe piața de capital, comisia de evaluare internă stabilind

valoarea la care se face restituirea în echivalent la suma de 263.080.320 lei.

Împotriva acestei

dispoziții au formulat contestație notificatorii, solicitând, în principal,

restituirea în natură a terenului liber de construcții, iar, pentru diferența

imposibil de restituit în natură, despăgubiri bănești.

Tribunalul Olt, învestit

cu soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 273 din 1 iunie 2005, pronunțată

în dosar nr. 3515/2005, a admis în parte contestația și a modificat dispoziția,

în sensul majorării cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent, într-una

din formele prevăzute de art. 24 din Legii nr. 10/2001, pentru suprafața de

teren de 5092 mp. A menținut restul dispoziției.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții cât și pârâta D.G.F.P. Olt, în

numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice.

Critica formulată de

către recurenți a vizat cuantumul despăgubirilor pe care urmează să le

primească, solicitând ca acesta să fie la valoarea terenului stabilită prin

raportul de expertiză, sumă care să fie indexată cu indicele de inflație.

Critica pârâtei D.G.F.P.

Olt, pentru Ministerul Finanțelor Publice, a vizat faptul că reclamanții nu au

dovedit că imobilul a fost preluat de către stat și nici caracterul abuziv al

acestei preluări.

O altă critică a vizat

faptul că valoarea imobilului stabilită de către comisia de evaluare a unității

deținătoare este cea reală, astfel încât dispoziția contestată este legală.

Curtea de Apel Craiova

prin decizia civilă nr. 141 din 15 februarie 2006, a admis apelurile, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Olt,

apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.

În motivarea deciziei,

instanța de apel a reținut că prima instanță nu a cercetat dacă imobilul a fost

preluat de către stat și dacă această preluare a fost abuzivă.

Totodată a reținut că

prin apariția Legii nr. 247/2005 acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent se poate realiza conform acestui act normativ.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 1027 din 12 octombrie 2006, pronunțată în dosar nr. 1643/R/C/2006,

Tribunalul Olt a respins cererea formulată de reclamanții M.A., M.C., B.S.D., B.I.C.

și B.S., în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice București, Primăria

Corabia și Consiliul Local Corabia.

S-a motivat, în esență,

că nu s-a făcut dovada temeiniciei cererii potrivit art. 1169 C. civ.,

reclamanții depunând la dosar numai declarații de impunere aferente anului

1950, fără a face alte probe cu care să-și dovedească dreptul de proprietate

asupra terenului în litigiu și a preluării abuzive a acestuia.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea sentinței în sensul

admiterii acțiunii și înaintarea dispoziției nr. 3081 din 08 iunie 2004 a Primarului orașului Corabia și a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acesteia, către

Comisia Centrală instituită în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în

vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirilor, care urmează a li se

acorda.

S-a criticat sentința tribunalului

pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență, pentru motivarea acesteia, în

sensul că s-a creat reclamanților o situație juridică mai grea decât cea avută

anterior sesizării instanței, reținându-se că nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra terenului și a preluării abuzive.

S-a arătat că instanța

de fond nu avea dreptul să mai analizeze calitatea de persoane îndreptățite ale

reclamanților, ci numai dacă în cauză erau îndeplinite condițiile de restituire

în natură a imobilului, pentru a se putea pronunța asupra capătului principal

al cererii introductive, iar în caz negativ, să admită capătul de cerere

subsidiar, dispunând înaintarea deciziei și a înscrisurilor, conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, la Comisia Centrală, în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirilor.

Curtea de Apel Craiova,

secția civilă, prin decizia nr. 742 din 30 august 2007 a respins apelul, ca nefondat.

Motivând această

soluție, Curtea a reținut că prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că

prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică

deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Curtea a respins apelul

ce vizează aplicarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru

stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, în cazul dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a acestei legi, ca neîntemeiat, reținând că în

speță este vorba de o dispoziție emisă în 2004 și că, potrivit art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile

date în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe.

In ceea ce privește critica

referitoare la motivarea sentinței, Curtea a apreciat că aceasta este

întemeiată, în sensul că, deși motivarea sentinței este deficitară, soluția de

respingere a contestației și menținere a dispoziției emisă de primar în temeiul

Legii nr. 10/2001, este legală și temeinică, așa încât, motivarea greșită a

hotărârii nu constituie temei legal pentru admiterea apelului.

Instanța de apel a

reținut că legalitatea dispoziției nu mai putea fi examinată sub acest aspect,

ci numai în limitele investirii instanței, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., iar aceasta nu este de natură să prejudicieze pe reclamanți, întrucât

prin soluția de respingere a contestației s-a menținut dispoziția nr. 3081 din

08 iunie 2007, prin care se propune restituirea prin măsuri reparatorii în

echivalent.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamanții, întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

O primă serie de

critici, pe care recurenții le-au circumscris motivului prevăzut de către art. 304

pct. 7 C. proc. civ., vizează faptul că deși instanța de apel primește critica

adusă instanței de fond cu privire la faptul că aceasta nu mai putea examina

legalitatea dispoziției în ceea ce privește calitatea lor de persoane

îndreptățite, și reține că motivarea instanței de fond este deficitară, totuși,

califică soluția de respingere a contestației ca fiind temeinică și legală.

Astfel ipoteza de la

care pleacă instanța de apel este în vădită contradicție logică față de

concluzia pe care o trage.

Totodată instanța de

apel nu analizează absolut niciun argument pentru care contestația recurenților

nu ar fi întemeiată, nici din perspectiva capătului introductiv de instanță

principal, nearătându-se pentru ce motive nu se poate dispune restituirea în natură

a terenului și nici prin prisma capătului de cerere subsidiar, nemotivându-se

de ce nu este acceptată valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza

judiciară administrată în cauză în primul fond, înainte de casare.

O a doua serie de

critici, circumscrise de recurenți motivelor prevăzute de dispoz. art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea este nelegală deoarece a

schimbat înțelesul lămurit al actului dedus judecății.

Astfel, din economia

motivării hotărârii instanței de apel, cea mai mare întindere o cuprinde

argumentația cu privire la neaplicarea art.16 a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Recurenții susțin că nu

a fost solicitată o astfel de analiză prin cererea introductivă de instanță, iar

în cererea de apel aceasta a fost formulată ca o soluție subsidiară respingerii

capătului de cerere principal privind restituirea în natură, astfel încât

ordinea de abordare și spațiul alocat nu își găsesc nici o justificare.

Instanța de apel, fără a

analiza în vreun mod respingerea capătului de cerere principal, a purces direct

la motivarea respingerii celui subsidiar.

La dosarul cauzei să

găsea expertiza administrată în fond înainte de casare, iar cum motivele de

casare nu se refereau și la aceasta, expertiza a rămas o probă câștigată judecății.

Or, din analiza acesteia

rezultă o valoare de circulație a terenului de 828.316.000 ROL substanțial mai

mare decât cuantumul despăgubirilor stabilite prin dispoziția atacată (263.080.320

ROL), aspect care trebuia să fie avut în vedere de către instanța de apel la

analiza temeiniciei atât a sentinței atacate, dar și a dispoziției în sine.

Omițând să analizeze

aceste aspecte, instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 295 alin. (1)

C. proc. civ., cât și art. 3 C. civ.

În concluzie, susțin recurenții,

întrucât dovedirea calității de persoane îndreptățite este un drept câștigat și

care nu mai poate face obiectul cenzurii instanțelor judecătorești, singurele

aspecte pe care instanțele sunt chemate să le dezlege sunt restituirea în

natură a terenului iar, în subsidiar, în măsura în care acest lucru nu este

posibil, să cenzureze despăgubirile stabilite prin dispoziția atacată și

acordarea unor despăgubiri potrivit valorii de circulație a terenului

revendicat.

După casare, nici

instanța de fond și nici instanța de apel nu a mai analizat vreunul dintre

aceste aspecte, cu toate că făcuseră obiectul administrării probatoriilor

înainte de casare.

Recurenții precizează și

că Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la

care face trimitere instanța de apel, nu era publicată în Monitorul Oficial la

data pronunțării hotărârii atacate.

Pârâta D.G.F.P. Olt, în

numele Ministerului Economiei și Finanțelor, a formulat întâmpinare, calificată

de instanță drept note scrise, susținând în apărare că reclamanții au

solicitat, în apel, înaintarea dispoziției Primăriei Corabia și a înscrisurilor

la Comisia Centrală conf. art. 16 și urm din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

astfel încât instanța în mod corect a aplicat decizia dată în interesul legii

nr. 52/2007 a I.C.C.J.

Se mai susține că

reclamanții nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, proprietatea

asupra bunului revendicat și faptul că imobilul a fost preluat abuziv.

Prin încheierea de

ședință din data de 25 martie 2008 s-a consemnat că apărătoarea recurenților a

învederat instanței decesul recurentului M.C., potrivit certificatului de deces

seria DR nr. 526239, depus la dosar în copie conformă cu originalul (fila 23).

La termenul de judecată

din data de 21 octombrie 2008 au fost introduși în cauză, în calitate de

moștenitori ai recurentului decedat M.C., numiții D.S., Y.N., B.C., I.S., și întrucât

s-a învederat decesul M.F.T.C.C.

, moștenitoare și ea a recurentului, s-a pus în vedere

recurenților să depună certificatul de deces al acesteia.

La dosarul cauzei au

fost depuse înscrisuri privitoare la situația succesiunilor de pe urma

autorilor reclamanților C.N. și E.N., certificatul de deces al

M.F.T.C.C.

, dovezi privind moștenitorii

acesteia, respectiv M.S., M.N., M.A.P., M.C., M.A. și M.S., părți care existau

în cauză anterior acestui deces.

La termenul de judecată

din data de 5 mai 2009 s-a învederat instanței decesul recurentului B.S.,

survenit în data de 14 martie 2009, conform certificatului de deces depus în

copie - fila 94 dosar.

În vederea introducerii

în cauză a moștenitorilor instanța a acordat termen la data de 10 noiembrie

2009, când s-a depus la dosarul cauzei certificatul de calitate de moștenitor

nr. 51 din 12 mai 2009, potrivit căruia au rămas ca moștenitori ai defunctului B.S.,

fiii acestuia B.S.D. și B.I.C., părți deja introduse în cauză și reprezentate,

potrivit încheierii de dezbateri conținută în practicaua prezentei decizii, de

avocatul O.I.V.

Înalta Curte va analiza

cu prioritate chestiunea referitoare la lipsa capacității procesuale a

recurentului M.C., decedat la data de 22 noiembrie 2001 conform certificatului

de deces seria DR nr. 526239, depus în recurs (fila 23), aspect care deși nu a

fost reclamat de către nicio parte în apel trebuie cercetat, fiind de natură a

atrage nulitatea actelor de procedură săvârșite ulterior decesului.

În acest context al

analizei, este de reținut că moștenitorii acestui recurent sunt deja părți în

proces, fiind chiar co-autori ai cererii introductive, și au beneficiat de

toate garanțiile unui proces echitabil, astfel încât o casare a hotărârilor pentru

acest motiv ar fi o operațiune pur formală, atât timp cât moștenitorii nu au

fost vătămați procesual.

Pe de altă parte, o

astfel de soluție procesuală ar determina lungirea duratei procesului civil

demarat de către reclamanți mult peste limita acceptabilă unui

proces

echitabil, în

conformitate cu dispoz. art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Înalta Curte apreciază

ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat

de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Verificând

considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns

criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu

care a fost învestită.

Curtea de Apel a

verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță, motivarea acesteia reflectând punctul său de vedere cu privire la

incidența textului legal la situația de fapt reținută, considerentele acesteia

nefiind contradictorii sau străine de natura pricinii.

Prin urmare, nu se pot

reține incidente cauzei dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nefondată este și

critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Astfel potrivit acestui

text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Deși în cuprinsul

motivelor de recurs au fost indicate și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte nu a identificat argumente care să poată fi circumscrise

acestui motiv de modificare a hotărârii, simpla menționare a acestuia neputând-o

învesti cu exercitarea controlului de legalitate din această perspectivă.

În cauză, decizia

recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus

judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a

sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe cale de consecință,

decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Analizând decizia civilă

atacată, din perspectiva criticilor formulate de către recurenții-reclamanți,

Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., constată că recursul nu este fondat, pentru

următoarele argumente:

Așa cum rezultă din

conținutul rezumativ al speței, într-un prim ciclu procesual Tribunalul Olt, ca

primă instanță, a soluționat contestația reclamanților, reținând dreptul

acestora la a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren

revendicat și care este imposibil de restituit în natură.

În apelul formulat de

către reclamanți împotriva hotărârii pronunțate în prima instanță aceștia nu au

formulat nicio critică pe aspectul nerestituirii în natură a imobilului, fiind

nemulțumiți doar de cuantumul despăgubirilor bănești în echivalent stabilite

pentru teren.

Potrivit dispozițiilor

art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Acest rolul activ se

limitează însă la cadrul procesual care a învestit instanța și nu poate exceda

acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Prin urmare, cum

problema imposibilității restituirii în natură a terenului a primit dezlegare

juridică încă din primul ciclu procesual, iar ulterior ea nu a constituit motiv

de critică, aceasta nu mai poate fi analizată în prezentul recurs.

Pe de altă parte,

această analiză nu se poate realiza și din perspectiva faptului că împotriva deciziei

nr. 141 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, la data de 15

februarie 2006, reclamanții nu au declarat recurs.

Instanța de apel apreciind

că ar fi incidentă situația de excepție prevăzută de art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., anume că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, a desființat sentința apelată și a trimis pricina spre

rejudecare.

Indicațiile deciziei de

casare au fost în sensul de a se cerceta aspectele de fapt vizând dovada

preluării abuzive a imobilului și în funcție de dezlegarea dată acestei

chestiuni analizarea criticii reclamanților privind acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent din perspectiva raportării la Legea nr. 247/2005.

În acest context al analizei,

se constată că instanțele de fond s-au conformat în rejudecare întocmai

dispozițiilor date prin decizia de casare, atât timp cât problema

imposibilității restituirii în natură se afla deja sub efectul puterii de lucru

judecat, fiind tranșată.

În ceea ce privește

critica vizând cuantumul despăgubirilor ce urmează a le fi acordate, se reține

că în raport de cererea de apel formulată de reclamanți în cel de al doilea

ciclu procesual și care a învestit Curtea, soluția procesuală a instanței de

apel este la adăpost de critică.

Astfel reclamanții au

arătat în motivele de apel că instanța de rejudecare nu a dispus înaintarea

deciziei și a dosarului administrativ Comisiei Centrale conform Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 în vederea stabilirii cuantumului final al

despăgubirilor, care urmează a li se acorda.

Prevederile art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 stipulează că deciziile/dispozițiile emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume

ce urmau a fi acordate ca despăgubire vor fi predate Secretariatului Comisiei

Centrale.

Prin urmare, dacă

restituirea în natură nu este posibilă, se acordă măsuri reparatorii în

echivalent, iar dispozițiile care se aflau deja pe rolul instanțelor la data

intrării în vigoare a legii noi (25 iulie 2005) sau cele deja soluționate, dar

care au fost atacate în termenul legal, rămân supuse controlului declanșat în

temeiul art. 24 (devenit art. 26) din Legea nr. 10/2001, nemaiputând fi trimise

Comisiei Centrale, astfel încât instanțele se pot pronunța asupra lor, în

virtutea principiului plenitudinii de competență pe care o au.

În acest sens a decis și

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, atunci când a pronunțat

decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 și, admițând recursul în interesul legii, a

stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 nu

se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Potrivit dispozițiilor

art. 329 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ.,dezlegarea dată problemelor de

drept soluționate de instanța supremă în recursul în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe, astfel încât nici această critică nu este fondată.

Nici critica potrivit

căreia reclamanților li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac

nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, în

raport de limitele învestirii sale, Curtea nu avea cum să reanalizeze pe fond

toate aspectele speței, cu atât mai puțin instanța de recurs.

De altfel, hotărârea

atacată nu îi prejudiciază pe reclamanți, întrucât prin apariția noului act

normativ, respectiv Legea nr. 247/2005, care a îmbunătățit sistemul reparator

în materia imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent

decurgând din aplicarea acestei legi va fi urmată procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 247/2005, modificată și completată de O.U.G. nr. 81/2007

pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv.

Or, aceasta presupune

reanalizarea atât sub aspectul legalității cererii de restituire în natură cât

și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a

dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate printr-o

ofertă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emisă anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În raport de aceste

considerații, Înalta Curte exercitând controlul de legalitate al deciziei

atacate, din prisma criticilor formulate și având ca premisă situația de fapt

reținută de instanța de apel, care nu mai poate fi cenzurată în recurs, față de

actuala configurare a art. 304 C. proc. civ., va respinge recursul

reclamanților, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat

recursul declarat de reclamanții S.D., Z.N., B.C., S.L., P.A.M., A.M., B.I.C., B.S.D.,

împotriva deciziei civile nr. 742 din 30 august 2007 a Curții de Apel Craiova,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2009.