ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5469/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată și apărările pârâților 1.1. Prin acțiunea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.V. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, A.N.R.P.) și Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să emită și să îi comunice decizia reprezentând titlul de despăgubiri pentru imobilul notificat sub nr. 143/N/2001, situat în Craiova, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere până la emiterea deciziei.

In motivare, reclamantul a arătat că, prin Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005, emisă de Primarul Municipiului Craiova s-a propus să îi fie acordate despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul imposibil de restituit în natură, notificat sub nr. 143/N/2001, situat în Craiova. A arătat reclamantul că Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005 a rămas definitivă și, conform pct. 16.7 și 16.9 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, modificate și completate prin H.G. nr. 128/2008, a fost transmisă la Secretariatul Comisiei Centrale, în termen de 30 de zile, împreună cu întreaga documentație ce a stat la baza emiterii acesteia.

Dosarul a fost înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 22902/CC la data de 25 iulie 2006 și nu a fost soluționat până la această dată. A susținut reclamantul că nesoluționarea dosarului după trecerea unei perioade de peste 4 ani de la emiterea Dispoziției nr. 4372 din 02 februarie 2005 este nejustificată, astfel încât interesul promovării acțiunii este unul legitim și urmărește obligarea pârâților la respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII. Referitor la pârâta A.N.R.P., reclamantul a susținut că aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză prin faptul că în cadrul său a fost înființată Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 și asigură și Secretariatul Comisiei Centrale.

Totodată, reclamantul a invocat faptul că autoritățile pârâte nu au luat măsuri eficiente pentru soluționarea dosarului de despăgubiri în termenul rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, și că pârâții nu pot invoca propria culpă referitoare la chestiuni legate de organizarea aplicării legii, precum și faptul că, prin neîndeplinirea obligației de a emite titlul de despăgubire se aduce atingere noțiunii de bun și obligației statului de a proteja bunurile și valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de România prin Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. 1.2. Pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale și, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii promovate de către reclamant.

Sub aspectul excepției lipsei calității sale procesuale pasive, A.N.R.P. a arătat că, în raport cu atribuțiile ce îi revin potrivit art. 2 din H.G. nr. 361/2005 și în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de a asigura organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu A.N.R.P. emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 13 alin. (1) Titlul VII al legii menționate. Față de petitul cererii privind obligarea A.N.R.P. la plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere, pârâta a arătat că nu se poate reține un refuz din partea autorității pârâte de a emite decizia privind titlul de despăgubiri pentru a opera în cauză dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, iar acest petit este inadmisibil în raport cu dispozițiile art. 580 C. proc.

civ. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii promovate de reclamantă ca fiind neîntemeiată și susținând că nu poate fi reținut termenul de 90 de zile solicitat de reclamantă pentru emiterea deciziei. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr.173 din 26 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: a admis în parte acțiunea formulată de reclamant; - a obligat pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului decizia privind titlul de despăgubire; - a respins acțiunea față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru lipsa calității procesuale pasive; - a respins petitul privind acordarea daunelor cominatorii; - a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P., instanța a reținut că este întemeiată întrucât, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îi revine atât atribuția de analizare și stabilire a cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit legii respective, cât și obligația legală de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubiri. Faptul că, potrivit art. 2 din H.G. nr. 361/2005, A.N.R.P. asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu îi conferă acestei autorități legitimare procesuală pasivă în acțiunile prin care se invocă refuzul nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, în urma notificării nr. 143/N/2001 formulată de reclamant, prin Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005 emisă de primarul Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul menționat în acțiune și imposibil de restituit în natură. Dosarul de despăgubire a fost transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 22902/CC, la data de 25 iulie 2006. A apreciat Curtea de apel că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă inclusiv la durata procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanței.

Împrejurarea că autoritățile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluționare a cererilor constituie culpa acestora și nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamantei. A reținut instanța că punerea în executare a legilor cu caracter reparatoriu revine autorităților executive ale statului care au obligația legală și constituțională de a respecta atât dreptul intern cât și tratatele internaționale și că statului român îi revine, conform art. 11 din Constituția României, obligația de a respecta drepturile înscrise în Convenția europeană a drepturilor omului, printre care este înscris și dreptul la un proces echitabil, care presupune derularea procedurilor contencioase, compuse atât din faza administrativă cât și din aceea jurisdicțională propriu-zisă, într-un termen rezonabil, motiv pentru care autoritățile nu pot invoca chestiuni de organizare a aplicării legii, pentru ca aceasta înseamnă să își invoce propria culpă.

A mai reținut instanța că, prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlul de despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de către România prin Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Concluzionând, instanța a apreciat că procedurile administrative și judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 8 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO. Sub aspectul cererii de acordare a daunelor cominatorii, instanța a reținut că art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede o procedură specială de sancționare a autorităților în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive și irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.

Curtea de apel a reținut că este neîntemeiat și capătul de cerere prin care se solicită fixarea unui termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în raport de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 173 din 26 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, s ecția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru netemeinicie, fără a-și încadra expres criticile în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit, a reținut că au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei.

Susține recurenta-pârâtă că pentru emiterea titlului de despăgubire este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și că, în cauza dedusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarului a fost parcursă, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului-teren în litigiu și a fost trimis spre evaluare, iar la data redactării cererii de recurs procedura de evaluare s-a finalizat, urmând ca raportul de evaluare să fie aprobat în vederea emiterii deciziei, în următoarea ședință a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Mai susține recurenta-pârâtă că în cauză s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, întrucât Comisia Centrală a aprobat solicitarea reclamantului privind tratarea cu prioritate a dosarului înregistrat sub nr. 22902/CC/2006 și că dosarele se soluționează în ordinea înregistrării, conform celor stabilite prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 (care a înlocuit Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006). Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a obligat Comisia Centrală la emiterea directă a deciziei conținând titlul de despăgubire fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligații, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale, și anume, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziției emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.

Altfel spus, s-ar ajunge în situația ca pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, deși procedurile de acordare a despăgubirilor reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt proceduri complexe, cuprinzând mai multe etape distincte, în care sunt implicate mai multe entități, astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă invocă decizia nr. 518 din 03 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

4. Hotărârea instanței de recurs Analizând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului rezultă că reclamantul, prin notificarea nr. 143/N/2001, s-a adresat Primăriei Municipiului Craiova în vederea restituirii imobilului situat în municipiul Craiova. Prin Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005, primarul Municipiului Craiova a propus ca reclamantului să îi fie acordate despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005 emisă de primarul Municipiului Craiova și documentația care a stat la baza emiterii dispoziției au fost înaintate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate sub nr. 22902/CC din 25 iulie 2006, fapt necontestat de către pârâtă. La data de 14 decembrie 2009, reclamantul a introdus pe rolul Curții de Apel Craiova cererea de chemare în judecată prin care a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită și să îi comunice decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul respectiv în baza dosarului de despăgubire cuprinzând Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005 emisă de primarul Municipiului Craiova și documentația care a stat la baza emiterii acesteia.

Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistență concluziei la care a ajuns instanța de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind luate în calcul atât complexitatea etapelor procedurale, cât și celelalte criterii de apreciere a termenului rezonabil, indicate în cererea de recurs.

Având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, oricare ar fi natura acestora, drept statuat în art. 6 paragraful 1 din Convenție ca o garanție a unui proces echitabil și aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive. Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.

In același sens, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră, prin art. 41, dreptul la o bună administrație ca reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Or, în cauză, este necontestat faptul că nu se poate aprecia că recurenta-pârâtă ar fi respectat termenul rezonabil pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, atâta vreme cât notificarea a fost formulată în anul 2001, dispoziția primarului a fost emisă la data de 2 februarie 2005, iar la data pronunțării sentinței recurate - 26 martie 2010 - deci la peste 5 ani, autoritatea administrativă nu își îndeplinise obligația ce îi revenea potrivit legii.

Curtea are în vedere faptul că nici până la data pronunțării asupra cererii de recurs - 8 decembrie 2010 - recurenta-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligației ce îi revenea potrivit legii de a soluționa dosarul administrativ al cărui punct de început este plasat în urmă cu 9 ani atunci când a fost formulată notificarea privind imobilul în litigiu. Prin urmare, criticile formulate de recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt vădit nefondate. In consecință, față de aspectele prezentate.

Curtea constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește încălcarea termenului rezonabil, în considerarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin raportate la durata excesivă a procedurii administrative pentru emiterea titlurilor de despăgubire, în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (a se vedea: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007, publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 — Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007; decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007, publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008; decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, București, 2011). In ceea ce privește decizia nr. 518/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată de recurenta-pârâtă, instanța de recurs reține că hotărârea respectivă reprezintă o soluție de speță pronunțată în raport cu circumstanțele cauzei care diferă substanțial față de cele specifice litigiului de față, iar prezentarea unor considerente extrase din contextul procesual nu reprezintă argumente de natură a justifica o deviere de la jurisprudența bogată dezvoltată de Jurisdicția Supremă, exemplificată mai sus cu referire la lucrările de jurisprudența, în sensul că este necesar a fi respectat principiul termenului rezonabil în procedura de emitere de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a titlurilor de despăgubire în procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere faptul că aspectele analizate de instanța de fond referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii nu au făcut obiectul criticilor din recurs, acestea nu vor face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs. În consecință, recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 173 din 26 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.