ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5469/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5469/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

pârâților

1.1. Prin

acțiunea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Curții de Apel

Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.V. a chemat

în judecată pe pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

- Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 (denumită în

continuare, în cuprinsul prezentei decizii, A.N.R.P.) și Statul Român prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca, prin hotărârea ce

o va pronunța, să dispună

obligarea

pârâților să emită și să îi comunice decizia reprezentând titlul de despăgubiri

pentru imobilul notificat sub nr. 143/N/2001, situat în Craiova, în

termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor

cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere până la emiterea deciziei.

In motivare,

reclamantul a arătat că, prin Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005, emisă

de Primarul Municipiului Craiova s-a propus să îi

fie acordate despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005

pentru imobilul imposibil de restituit în natură, notificat sub nr. 143/N/2001,

situat în Craiova. A arătat reclamantul că Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie

2005 a rămas definitivă și, conform pct. 16.7 și 16.9 din Normele metodologice

de aplicare a Titlului VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005,

aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, modificate și completate prin H.G. nr. 128/2008,

a fost transmisă la Secretariatul Comisiei Centrale, în termen de 30 de zile,

împreună cu întreaga documentație ce a stat la baza emiterii acesteia.

Dosarul a fost

înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 22902/CC la data de 25 iulie 2006 și nu

a fost soluționat până la această dată.

A susținut

reclamantul că nesoluționarea dosarului după trecerea unei perioade de peste 4

ani de la emiterea Dispoziției nr. 4372 din 02 februarie 2005 este

nejustificată, astfel încât interesul promovării acțiunii este unul legitim și

urmărește obligarea pârâților la respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005,

Titlul VII.

Referitor la

pârâta A.N.R.P., reclamantul a susținut că aceasta are calitate procesuală

pasivă în cauză prin faptul că în cadrul său a fost înființată Direcția pentru

coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 și

asigură și Secretariatul Comisiei Centrale.

Totodată, reclamantul a invocat faptul că

autoritățile pârâte nu au luat măsuri

eficiente pentru soluționarea

dosarului de despăgubiri în termenul rezonabil, consacrat de art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, și că pârâții nu pot invoca propria

culpă referitoare la chestiuni legate de organizarea aplicării legii, precum și

faptul că, prin neîndeplinirea obligației de a emite titlul de despăgubire se

aduce atingere noțiunii de bun și obligației statului de a proteja bunurile și

valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de România prin

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

1.2. Pârâta A.N.R.P.

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale și, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii promovate de

către reclamant.

Sub aspectul

excepției lipsei calității sale procesuale pasive, A.N.R.P. a arătat că, în

raport cu atribuțiile ce îi revin potrivit art. 2 din H.G. nr. 361/2005 și în

cadrul procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de a

asigura organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, nu A.N.R.P. emite decizia reprezentând titlul de

despăgubire, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art.

13 alin. (1) Titlul VII al legii menționate.

Față de petitul cererii privind obligarea A.N.R.P.

la plata daunelor cominatorii de

1000 lei/zi de întârziere, pârâta a

arătat că nu se poate reține un refuz din partea autorității pârâte de a emite

decizia privind titlul de despăgubiri pentru a opera în cauză dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, iar acest petit este inadmisibil în

raport cu dispozițiile art. 580 C. proc. civ.

Pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea acțiunii promovate de reclamantă ca fiind neîntemeiată și

susținând că nu poate fi reținut termenul de 90 de zile solicitat de reclamantă

pentru emiterea deciziei.

Prin sentința

civilă nr.173 din 26 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

a

admis în parte acțiunea formulată de reclamant;

- a obligat pe pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea

reclamantului decizia privind titlul

de

despăgubire;

-

a respins acțiunea față de Autoritatea

Națională pentru Restituirea

Proprietăților

pentru lipsa calității procesuale pasive;

-

a respins petitul privind acordarea

daunelor cominatorii;

-

a luat act că nu se solicită cheltuieli de

judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Examinând cu

prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei calității

procesuale pasive a A.N.R.P., instanța a reținut că este întemeiată întrucât,

potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îi revine atât atribuția de

analizare și stabilire a cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă

potrivit legii respective, cât și obligația legală de emitere a deciziei

reprezentând titlu de despăgubiri. Faptul că, potrivit art. 2 din H.G. nr. 361/2005,

A.N.R.P. asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu îi conferă acestei autorități legitimare

procesuală pasivă în acțiunile prin care se invocă refuzul nejustificat de

emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Pe fondul

cauzei, instanța a reținut că, în urma notificării nr. 143/N/2001 formulată de

reclamant, prin Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005 emisă de primarul

Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea

reclamantului, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru

imobilul menționat în acțiune și imposibil de restituit în natură.

Dosarul de despăgubire a fost transmis către

Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, fiind înregistrat sub

nr. 22902/CC, la data de 25 iulie 2006.

A apreciat

Curtea de apel că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură

a încălca în mod evident principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă inclusiv la durata

procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă

indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanței.

Împrejurarea că autoritățile administrative

române nu au luat măsuri eficiente de soluționare a cererilor constituie culpa

acestora și nu poate să conducă la împiedicarea

realizării dreptului

reclamantei.

A reținut instanța că punerea în executare a

legilor cu caracter reparatoriu revine

autorităților executive ale

statului care au obligația legală și constituțională de a respecta atât dreptul

intern cât și tratatele internaționale și că statului român îi revine, conform

art. 11 din Constituția României, obligația de a respecta drepturile înscrise

în Convenția europeană a drepturilor omului, printre care este înscris și

dreptul la un proces echitabil, care presupune derularea procedurilor

contencioase, compuse atât din faza administrativă cât și din aceea jurisdicțională

propriu-zisă, într-un termen rezonabil, motiv pentru care autoritățile nu pot

invoca chestiuni de organizare a aplicării legii, pentru ca aceasta înseamnă să

își invoce propria culpă.

A mai reținut

instanța că, prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlul de

despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și

obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale

persoanelor, obligație asumată de către România prin Protocolul adițional nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând,

instanța a apreciat că procedurile administrative și judiciare trebuie să se

desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 8 ani de la data

formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o

încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.

Sub aspectul

cererii de acordare a daunelor cominatorii, instanța a reținut că art. 24 din

Legea nr. 554/2004 prevede o procedură specială de sancționare a autorităților

în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive și irevocabile,

procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.

Curtea de apel a

reținut că este neîntemeiat și capătul de cerere prin care se solicită fixarea

unui termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în

raport de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței civile nr. 173 din 26 martie

2010 a Curții de Apel Craiova, s

ecția contencios administrativ și fiscal,

a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

criticând-o pentru netemeinicie, fără a-și încadra expres criticile în vreunul

dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar invocând dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit, a reținut

că au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de

soluționare a cauzei. Susține recurenta-pârâtă că pentru emiterea titlului

de despăgubire este necesară parcurgerea

procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 și că, în

cauza dedusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarului a fost

parcursă, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii

de restituire în natură a imobilului-teren în litigiu și a fost trimis spre

evaluare, iar la data redactării cererii de recurs procedura de evaluare s-a

finalizat, urmând ca

raportul de evaluare

să fie aprobat în vederea emiterii deciziei, în următoarea ședință a

Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Mai susține

recurenta-pârâtă că în cauză s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din

Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, întrucât Comisia Centrală a aprobat

solicitarea reclamantului privind tratarea cu prioritate a dosarului

înregistrat sub nr. 22902/CC/2006 și că dosarele se soluționează în ordinea

înregistrării, conform celor stabilite prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008

(care a înlocuit Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006).

Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța de

fond în mod greșit a obligat

Comisia Centrală la emiterea directă a

deciziei conținând titlul de despăgubire fără a lua în considerare că impunerea

unei astfel de obligații, cu trecerea peste etapele administrative, este nu

numai nejudicioasă, dar poate conduce și la conjuncturi

juridice anormale, și anume, existența unei hotărâri judecătorești

irevocabile, care nu

poate fi pusă în executare, având în vedere

aspectele legate de legalitatea dispoziției emise de entitatea notificată,

devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului

administrativ. Altfel spus, s-ar ajunge în situația ca pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia de

despăgubire în cel mult 30 de zile de la

rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, deși procedurile de acordare a

despăgubirilor reglementate de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 sunt

proceduri complexe, cuprinzând mai multe etape distincte, în care

sunt implicate mai multe entități, astfel încât,

în mod obiectiv, nu pot fi soluționate în

termenul prevăzut de art. 2

lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia

contenciosului administrativ. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă invocă decizia

nr. 518 din 03 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Analizând cauza prin prisma criticilor formulate

de recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care se

circumscriu motivului prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în

continuare.

Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului

rezultă că reclamantul, prin

notificarea nr. 143/N/2001, s-a adresat

Primăriei Municipiului Craiova în vederea

restituirii

imobilului situat în municipiul Craiova.

Prin Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005,

primarul Municipiului Craiova a propus ca

reclamantului să îi fie

acordate despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dispoziția nr. 4372

din 02 februarie 2005 emisă de primarul Municipiului Craiova și documentația

care a stat la baza emiterii dispoziției au fost înaintate la Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate sub nr. 22902/CC din 25

iulie 2006, fapt necontestat de către pârâtă.

La data de 14

decembrie 2009, reclamantul a introdus pe rolul Curții de Apel Craiova cererea

de chemare în judecată prin care a solicitat instanței să dispună obligarea

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită și să îi

comunice decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul respectiv în

baza

dosarului de despăgubire cuprinzând

Dispoziția nr. 4372 din 02 februarie 2005 emisă de primarul

Municipiului

Craiova și documentația care a stat la baza emiterii acesteia.

Intervalul mare

de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistență concluziei la care a ajuns

instanța de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind luate în

calcul atât complexitatea etapelor procedurale, cât și celelalte criterii de

apreciere a termenului rezonabil, indicate în cererea de recurs.

Având în vedere

dispozițiile art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în

legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de

acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care

să nu concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil,

oricare ar fi natura acestora, drept statuat în art. 6 paragraful 1 din

Convenție ca o garanție a unui proces echitabil și aplicabil nu numai în

procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea,

în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil

și într-un termen rezonabil

constituie și element al dreptului la o bună

administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în

art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către

Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.

In același sens,

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră, prin art. 41,

dreptul la o bună administrație ca reper în orientarea conduitei administrative

a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus

în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Or, în cauză,

este necontestat faptul că nu se poate aprecia că recurenta-pârâtă ar fi

respectat termenul rezonabil pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, atâta vreme cât notificarea a fost formulată în anul 2001,

dispoziția primarului a fost emisă la data de 2 februarie 2005, iar la data

pronunțării sentinței recurate - 26 martie 2010 - deci la peste 5 ani,

autoritatea administrativă nu își

îndeplinise

obligația ce îi revenea potrivit legii. Curtea are în vedere faptul că nici

până

la data pronunțării asupra cererii de recurs - 8 decembrie 2010 -

recurenta-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligației ce îi revenea

potrivit legii de a soluționa dosarul administrativ al cărui punct de început

este plasat în urmă cu 9 ani atunci când a fost formulată notificarea privind

imobilul în litigiu.

Prin urmare, criticile formulate de

recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor sunt

vădit nefondate.

In consecință, față

de aspectele prezentate. Curtea constată că soluția instanței de fond este

legală și temeinică, în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în ceea ce privește încălcarea termenului rezonabil, în

considerarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin raportate

la durata excesivă a

procedurii

administrative pentru emiterea titlurilor de despăgubire, în cadrul procedurii

reglementate

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (a se vedea: decizia nr. 1655 din 20 martie

2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007, publicate în Înalta Curte de

Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și

fiscal pe anul 2007 — Semestrul

I,

Ed. Hamangiu,

București, 2007; decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007, publicată în Înalta

Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ

și fiscal pe anul 2007 - Semestrul

II,

Ed. Hamangiu,

București, 2008; decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și decizia nr. 4843 din

4 noiembrie 2009, publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2009, Ed.

Hamangiu, București, 2011).

In ceea ce

privește decizia nr. 518/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, invocată de recurenta-pârâtă, instanța de

recurs reține că hotărârea respectivă reprezintă o soluție de speță pronunțată

în raport cu circumstanțele cauzei care diferă substanțial față de cele

specifice litigiului de față, iar prezentarea unor considerente extrase din

contextul procesual nu reprezintă argumente de natură a justifica o deviere de

la jurisprudența bogată dezvoltată de Jurisdicția Supremă, exemplificată mai

sus cu referire la lucrările de jurisprudența, în sensul că este necesar a fi

respectat principiul termenului rezonabil în procedura de emitere de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a titlurilor de despăgubire

în procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere

faptul că aspectele analizate de instanța de fond referitoare la excepția

lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și obligarea pârâtelor la plata

de daune cominatorii nu au făcut obiectul criticilor din recurs, acestea nu vor

face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs.

În consecință,

recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge

recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 173 din 26 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie

2010.