ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5468/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5468/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

chemare în judecată și apărările pârâților

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Curții

de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.T. a

chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților - Direcția pentru coordonarea aplicării Legii

nr. 10/2001 (denumită în continuare, în cuprinsul

prezentei decizii, „A.N.R.P.") și Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca,

prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea pârâtelor să emită

și să comunice decizia privind titlu de despăgubire pentru imobilul notificat

sub nr. 1196/N/2001, situat în Craiova, în termen de 90 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de

întârziere, până la emiterea deciziei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, prin Dispoziția nr. 7832/2005, primarul

Municipiului Craiova a propus să îi fie acordate despăgubiri, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul imposibil de restituit în

natură, notificat sub nr. 1196/N/2001, situat în Craiova. Dispoziția nr. 7832

din 14 aprilie 2005 a rămas definitivă și a fost înaintată Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în termen de 30 de zile, împreună cu

întreaga documentație ce a stat la baza emiterii acesteia, dosarul fiind

înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 12437/CC, însă nu a fost soluționat

până la această dată.

A susținut

reclamanta că nesoluționarea dosarului după trecerea unei perioade de 4 ani de

la emiterea Dispoziției nr. 7832 din 14 aprilie 2005 este nejustificată, astfel

că

interesul promovării prezentei acțiuni

este unul legitim și urmărește obligarea pârâtelor

la respectarea

dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A arătat

reclamanta că pârâții nu se pot prevala de faptul că soluționarea dosarului

trenează datorită faptului că entitățile investite cu soluționarea

notificărilor nu ar deține întreaga documentație care a stat la baza emiterii

dispoziției, întrucât au la dispoziție pârghiile legale pentru urgentarea

soluționării procedurii, acesta fiind principalul scop pentru care pârâta a

fost înființată.

Referitor la

pârâta A.N.R.P., reclamanta a susținut că aceasta are calitate procesuală

pasivă în cauză prin faptul că în cadrul său a fost înființată Direcția pentru

coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 și

asigură și Secretariatul Comisiei Centrale.

Totodată,

reclamanta a invocat faptul că autoritățile pârâte nu au luat măsuri eficiente

pentru soluționarea dosarului de despăgubiri în termenul rezonabil, consacrat

de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, și că pârâtele nu pot

invoca propria culpă referitoare la chestiuni legate de organizarea aplicării

legii, precum și faptul că, prin neîndeplinirea obligației de a emite titlul de

despăgubire se aduce atingere noțiunii de bun și obligației statului de a

proteja bunurile și valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de

România prin Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor

omului.

1.2. Pârâta A.N.R.P.

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale și, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii promovate de

către reclamantă.

Sub aspectul

excepției lipsei calității sale procesuale pasive, A.N.R.P. a arătat că, în

raport cu atribuțiile ce îi revin potrivit art. 2 din H.G. nr. 361/2005 și în

cadrul procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de a

asigura organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, nu A.N.R.P. nu emite decizia conținând titlul de

despăgubire, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art.

13 alin. (1) Titlul VII al legii menționate.

Față de petitul

cererii privind obligarea A.N.R.P. la plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi

de întârziere, pârâta a arătat că nu se poate reține un refuz din partea

autorității pârâte de a emite decizia privind titlul de despăgubiri pentru a

opera în cauză dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004,

iar acest petit este inadmisibil, în raport cu dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.

Pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea acțiunii promovate de reclamantă ca fiind neîntemeiată și

susținând că nu poate fi reținut termenul de 90 de zile solicitat de reclamantă

pentru emiterea deciziei.

Prin sentința civilă nr. 181 din 26 martie 2010,

Curtea de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, a

hotărât următoarele:

- a admis în

parte cererea formulată de reclamanta T.T.; a obligat pe pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită și să comunice reclamantei

decizia reprezentând titlul de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, notificat

sub nr. 1196/N/2001;

- a respins cererea

îndreptată împotriva pârâtei A.N.R.P. pentru lipsa calității procesuale pasive;

-

a respins petitul privind acordarea daunelor

cominatorii;

-

a obligat pe pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor

să

plătească reclamantei suma de 200 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Examinând cu

prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei calității

procesuale pasive a A.N.R.P., instanța a reținut că este întemeiată întrucât,

potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii 247/2005,

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îi revine atât atribuția de

analizare și stabilire a cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă

potrivit legii respective, cât și obligația legală de emitere a deciziei

reprezentând titlu de despăgubiri. Faptul că, potrivit art. 2 din H.G. nr. 361/2005,

A.N.R.P. asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu îi conferă acestei autorități legitimare

procesuală pasivă în acțiunile prin care se invocă refuzul nejustificat de

emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Pe fondul

cauzei, instanța a reținut că, în urma notificării din anul 2001 formulată de

reclamantă, prin Dispoziția nr. 7832 din 14 aprilie 2005 emisă de primarul

Municipiului Craiova s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea

numitei T.T., în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru

imobilul menționat în acțiune și imposibil de restituit în natură.

A apreciat

Curtea de apel că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură

a încălca în mod evident principiul termenului rezonabil consacrat de art.6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă inclusiv la durata

procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă indispensabilă

prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanței.

Împrejurarea că

autoritățile administrative nu au luat măsuri eficiente de

soluționare a cererilor constituie culpa acestora

și nu poate să conducă la împiedicarea

realizării dreptului reclamantei.

A reținut instanța că punerea în executare a

legilor cu caracter reparatoriu revine

autorităților executive ale

statului care au obligația legală și constituțională de a respecta atât dreptul

intern, cât și tratatele internaționale și că statului român îi revine, conform

art. 11 din Constituție, obligația de a respecta drepturile înscrise în

Convenția europeană a drepturilor omului, printre care și dreptul la un proces

echitabil, care presupune derularea procedurilor contencioase, compuse atât din

faza administrativă, cât și din aceea jurisdicțională propriu-zisă, într-un

termen rezonabil, motiv pentru care autoritățile nu pot invoca chestiuni de

organizare a aplicării legii.

A mai reținut

instanța că, prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlul de

despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și

obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale

persoanelor, obligație asumată de România prin Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând,

instanța a apreciat că procedurile administrative și judiciare trebuie să se

desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 8 ani de la data

formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare

evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.

Sub aspectul

cererii de acordare a daunelor cominatorii, instanța a reținut că art. 24 din

Legea nr. 554/2004 prevede o procedură specială de sancționare a autorităților

în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive și irevocabile,

procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.

recurs

Împotriva

sentinței civile nr. 181 din 26 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, fără a-

și încadra expres

criticile în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și

invocând

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că

au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de

soluționare a cauzei. Susține recurenta-pârâtă că pentru emiterea titlului

de despăgubire este necesară parcurgerea

procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 și că, în

cauza dedusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarului a fost

parcursă, dosarul nr. 12437/CC a fost analizat în privința legalității

respingerii cererii de restituire în natură a imobilului-teren în litigiu și a

fost trimis spre evaluare, iar societatea de evaluatori a efectuat raportul de

evaluare care a fost comunicat Comisiei Centrale la data de 13 aprilie 2010,

precum și reclamantei, prin intermediul serviciilor poștale, fără însă a fi

transmisă confirmarea de primire a acestui raport de către reclamantă.

Mai susține

recurenta-pârâtă că în cauză s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din

Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, întrucât Comisia Centrală a aprobat

solicitarea reclamantei privind tratarea cu prioritate a dosarului înregistrat

sub nr. 12437/CC și că dosarele se soluționează în ordinea înregistrării,

conform celor stabilite prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 (care a

înlocuit Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006).

Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța de

fond în mod greșit a obligat

Comisia Centrală la emiterea directă a

deciziei conținând titlul de despăgubire fără a lua în considerare că impunerea

unei astfel de obligații, cu trecerea peste etapele administrative, este nu

numai nejudicioasă, dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale, și

anume, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, care nu poate fi pusă

în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziției emise

de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din

Legea contenciosului administrativ.

Mai susține recurenta-pârâtă că trebuie avut în

vedere și faptul că între data

efectuării evaluării și data emiterii

deciziei de către Comisia Centrală există o

perioadă

în care raportul de evaluare se comunică persoanelor îndreptățite, acestea din

urmă

pot formulata obiecțiuni, la care evaluatorul desemnat trebuie să răspundă și

să comunice acest răspuns atât persoanelor îndreptățite, cât și Comisiei

Centrale, cu mențiunea că obligația de a comunica raportul de evaluare, precum

și răspunsul la eventuale obiecțiuni revin evaluatorului desemnat și nu Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

In susținere, recurenta-pârâtă invocă decizia nr.

518 din 03 februarie 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și

Justiție în care s-a reținut că „procedurile administrative stabilite de Legea

nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv și care nu pot fi

restituite în natură sunt proceduri complexe,

cuprinzând mai multe etape

distincte, în care sunt implicate mai multe entități, astfel încât, în mod

obiectiv, nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din

Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului

administrativ".

Analizând cauza prin prisma criticilor formulate

de recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care se

circumscriu motivului prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în

continuare.

Din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului rezultă că reclamanta, prin notificarea nr.

1196/N/2001, s-a adresat Primăriei Municipiului Craiova în vederea

restituirii imobilului situat în municipiul

Craiova.

Prin Dispoziția

nr.7832 din 14 aprilie 2005, primarul Municipiului Craiova a propus ca

reclamantei să îi fie acordate despăgubiri, în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Dispoziția nr. 7832/2005

emisă de primarul Municipiului Craiova și documentația care a stat la baza

emiterii acesteia au fost înaintate la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, fiind înregistrate sub nr. 12437/CC din anul 2007, fapt

necontestat de către pârâtă.

La data de 14

decembrie 2009, reclamanta a introdus pe rolul Curții de Apel Craiova cererea

de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței să dispună obligarea

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită și să îi

comunice decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul respectiv în

baza dosarului de despăgubire cuprinzând Dispoziția nr. 7832/2005 emisă de

primarul Municipiului Craiova și documentația care a stat la baza emiterii

acesteia.

Intervalul mare

de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistență concluziei la care a ajuns

instanța de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind luate în

calcul atât complexitatea etapelor procedurale, cât și celelalte criterii de

apreciere a termenului rezonabil, indicate în cererea de recurs.

Având în vedere

dispozițiile art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în

legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de

acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care

să nu concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil,

oricare ar fi natura acestora, drept statuat în art. 6 paragraful 1 din

Convenție, ca o garanție a unui proces echitabil și aplicabil nu numai în

procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea,

în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.

Soluționarea

cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și

element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului

Uniunii Europene consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7

decembrie 2000 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.

În același sens,

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră, prin art. 41,

dreptul la o bună administrație ca reper în orientarea conduitei administrative

a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus

în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Or, în cauză,

este necontestat faptul că nu se poate aprecia că recurenta-pârâtă ar fi

respectat termenul rezonabil pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire,

atâta vreme cât notificarea a fost formulată în anul 2001, dispoziția

primarului a fost emisă la data de 14 aprilie 2005, iar la data pronunțării

sentinței recurate - 26 martie 2010 - deci la aproape 5 ani, autoritatea

administrativă nu își

îndeplinise obligația

ce îi revenea potrivit legii. Curtea are în vedere faptul că nici până

la

data pronunțării asupra cererii de recurs - 8 decembrie 2010 - recurenta-pârâtă

nu a făcut dovada îndeplinirii obligației ce îi revenea potrivit legii de a

soluționa dosarul administrativ al cărui punct de început este plasat în urmă

cu 9 ani atunci când a fost formulată notificarea privind imobilul în litigiu.

Prin urmare, criticile formulate de

recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor sunt

vădit nefondate.

In consecință,

față de aspectele prezentate, Curtea constată că soluția instanței de fond este

legală și temeinică, în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în ceea ce privește încălcarea termenului rezonabil, în

considerarea art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin raportare

la durata excesivă a

procedurii

administrative pentru emiterea titlurilor de despăgubire, în cadrul procedurii

reglementate

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (a se vedea: decizia nr. 1655 din 20

martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007, publicate în Înalta Curte de

Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și

fiscal pe anul 2007 - Semestrul

I,

Ed. Hamangiu,

București, 2007; decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007, publicată în Înalta

Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ

și fiscal pe anul 2007 - Semestrul

II,

Ed. Hamangiu,

București, 2008; decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și decizia nr. 4843 din

4 noiembrie 2009, publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența Secției de contencios

administrativ

și fiscal pe anul 2009,

Ed.

Hamangiu, București, 2011).

În ceea ce

privește decizia nr. 518/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, invocată de recurenta-pârâtă, instanța de

recurs reține că hotărârea respectivă reprezintă o soluție de speță pronunțată

în raport cu circumstanțele cauzei care diferă substanțial față de cele specifice

litigiului de față, iar prezentarea unor considerente extrase din contextul

procesual nu reprezintă argumente de natură a justifica o deviere de la

jurisprudența bogată dezvoltată de Jurisdicția Supremă, exemplificată mai sus

cu referire la lucrările de jurisprudența, în sensul că este necesar a fi

respectat principiul termenului rezonabil în procedura de emitere de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a titlurilor de despăgubire

în procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere

faptul că aspectele analizate de instanța de fond referitoare la excepția

lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P. și obligarea pârâtelor la plata

de daune cominatorii și a cheltuielilor de judecată nu au făcut obiectul criticilor

din recurs, acestea nu vor face obiectul controlului exercitat de instanța de

recurs.

În consecință,

recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge

recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței civile nr. 181 din 26 martie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie

2010.