ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 698/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 698/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele

cauzei

de Apel București

Prin sentința nr.

2307 din 23 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții Ș.A.M., V.P.D., B.R., N.F., U.R., B.M.,

B.M.L., N.A., D.V., G.E., G.B.A., M.I., B.C., P.F., Ș.E., V.M., I.A.M., S.N.,

T.S.M., A.I., P.N., B.O.D., Ț.A., C.Ș., T.N.M., I.Gh.M., O.E., N.D., B.M.C.,

O.S.A., V.S.C., C.T., U.D., P.A.M., U.G.L., Ș.A., M.C., V.L., R.R., A.N.M.,

C.L., M.A., D.F., N. (D.) C.L., V.D.C., R.D., P.C., R.C., M.T., C.S., B.I.,

S.E.G., C.R., M.A., C.M., D.C., S.H.O.A., S.Gh., I.I.V., C.C., B.N., S. (D.)

G., Ș.G., Ș.L., A.S., A.E., F.C., N.F., M.G., M.D., Ș.C., S.E.O., S.C., E.L.,

M.E., P.M., G.L., M.S., C. (D.) P., G.D., M.T.P., D.A., C.S.V., I.I., O.Gh.,

N.L., I.F., G.C., I.M., C.G., M.A., R.C., R.A.C., M.R., B.M.V., T.L., N.M.,

D.P., M.I., T.C., S.D., B.C., M.G., R.M., M.Ș., moștenitorii reclamantei O.E.,

respectiv, O.A., O.O., O.T., O.C. în contradictoriu cu pârâții Gh.P., fost

ministru Finanțelor, L.C.K. - procuror general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, Ministerul Finanțelor Publice și chematul în garanție

Ministerul Finanțelor Publice,

- a respins excepția

inadmisibilității acțiunii;

- a respins excepția

lipsei calității procesuale active invocată de pârâții Ministerul Finanțelor

Publice și Gh.P. - Ministrul Finanțelor Publice;

- a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Finanțelor

Publice și Gh.P. - Ministrul Finanțelor Publice;

- a respins excepția

lipsei de obiect invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție;

- a anulat Ordinul

nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție;

- a anulat Adresa nr.

293378 din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice;

- a anulat Decizia

nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București;

- a obligat Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamanților

sumele reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru

perioada 1 iunie 2009 - 17 noiembrie 2009;

- a respins celelalte

capete de cerere, ca neîntemeiate;

- a respins cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată;

- a obligat pârâții

la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.350 RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la

excepții

Excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

Ministrul Finanțelor Publice - Gh.P., ca urmare a depășirii limitelor puterii

judecătorești, este neîntemeiată, întrucât actele contestate reprezintă acte

administrative, atacabile în procedura reglementată de Legea nr. 554/2004, cu

anumite derogări, astfel încât acțiunea este admisibilă, celelalte capete de

cerere vizând tocmai dreptul asupra cărora actele atacate au dispus sau

efectele juridice ale situației create de emiterea acestora.

Excepția inadmisibilității

acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, este de asemenea

neîntemeiată, deoarece obiectul prezentei cauze este determinat de drepturi

salariale, iar din analiza sistematică a dispozițiilor legale referitoare la

magistrați, rezultă faptul că acestea stabilesc un regim derogatoriu de la

dreptul comun în materia drepturilor salariale, corespunzător celui al

funcționarilor publici din acest punct de vedere.

În ceea ce privește

Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Decizia nr. 274 din 3 iulie

2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, reclamanții au formulat contestație, înregistrată sub nr. 7019 din 6

iulie 2009 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Excepția lipsei

calității procesuale active invocată de pârâții Ministerul Finanțelor Publice

și Ministrul Finanțelor Publice - Gh.P., este neîntemeiată, reclamanții fiind

în mod direct prejudiciați prin actele contestate, prin neacordarea sporului în

litigiu, astfel încât, în continuarea cerinței interesului, reclamanții au și

calitate procesuală activă în referire la toate capetele de cerere ale

acțiunii.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

este neîntemeiată, având în vedere că virarea sumelor de bani cuvenite

reclamanților în temeiul recunoașterii dreptului acestora, ca urmare a anulării

ordinului contestat are la bază adresa emisă tocmai de acest pârât, adresă

contestată la rândul său, se realizează de către acest pârât.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministrul Finanțelor Publice

Gh.P., față de prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este neîntemeiată,

în cauză, reclamanții solicitând anularea unor acte administrative și acordarea

de daune cominatorii, legitimarea procesuală pasivă a pârâtului fiind

justificată atât de dispozițiile legale menționate, cât și de faptul că acesta,

în calitate de ministru, este semnatar al Adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009

contestate.

Excepției lipsei de

obiect invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, este neîntemeiată, având în vedere că reclamanții solicită plata

sporului de 50% începând cu data de 1 iunie 2009 și până la data de 17

noiembrie 2009, astfel că prevederile Legii nr. 330/2009 nu se suprapun peste

această perioadă.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât

s-a dispus, începând cu data de 1 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului

nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus acordarea sporului de

50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Ordinul nr. 1472 din

2 iulie 2009 a fost emis în temeiul Adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, contestată în cauză.

Prin adresa

menționată, s-a arătat că potrivit prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009,

plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești se va efectua în perioada

2010 - 2012, urmând ca de la data intrării în vigoare a acestui act normativ,

plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrați,

personal asimilat magistraților și personal auxiliar, să fie suspendată.

Prin Decizia nr. 274

din 3 iulie 2008 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, s-a dispus, începând cu data de 1 iunie 2009, aplicarea

Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul suspendării aplicării

Deciziei nr. 89 din 4 martie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București, privind acordarea sporului pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, personalului auxiliar de specialitate și conex

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetului de pe

lângă Tribunalul București, Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași,

Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, Parchetului de pe lângă Tribunalul

Ialomița și Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, precum și a

parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordinea acestora, menționate în

Anexele 1 - 6 ale acestei decizii.

Din preambulul

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 rezultă că la emiterea acestuia au fost

avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, potrivit

cărora plata sumelor prevăzute prin hotărâre judecătorească având ca obiect

acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului

din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se

va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2010 se

plătește 34% din valoarea titlului executoriu, iar în anii 2011 și 2012 se

plătește câte 33% din valoarea titlului executoriu.

Aceste dispoziții

sunt aplicabile, conform art. 3 din ordonanță și pentru plățile restante la

sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidența prevederilor O.U.G.

nr. 75/2008.

Prima instanță a

constatat că prevederile arătate în preambulul ordinului, nu pot fi invocate ca

temei al suspendării plății sporului de 50%, întrucât acestea reglementează

plata sumelor prevăzute în titlurile executorii reprezentate de hotărâri

judecătorești și nu plata lunară a drepturilor salariale cuvenite procurorilor,

în speță reclamanților.

Nu se poate considera

că începând cu data de 1 martie 2009, plata acestui spor, dispusă prin Ordinul

nr. 526 din 3 martie 2009, s-a făcut în baza unor hotărâri judecătorești

obținute de reclamanți, ci a avut ca temei dispozițiile legale care

reglementează acest spor, respectiv dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

În acest sens, au

fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite în care s-a reținut

inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art.

IX alin. (2) din O.G. nr. 83/2000, ceea ce impune ca instanțele de judecată să

considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

S-a apreciat că au

supraviețuit dispozițiilor de abrogare, normele ce reglementau acordarea

sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel încât,

acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.

Obligația pârâtului

la plată lunară a acestui spor este stabilită de prevederile legale anterior

menționate și nu prin hotărâri judecătorești, astfel încât, O.U.G. nr. 71/2009

nu este incidentă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanți.

Ordinul a fost emis

cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit

cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi

diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege.

La emiterea ordinului

și a adresei contestate nu au fost avut în vedere niciunul din cazurile

prevăzute de această lege care să justifice diminuarea drepturilor salariale ca

urmare a suspendării acordării unuia dintre sporurile reglementate de lege, ci

a fost avut în vedere un act normativ care nu este incident cu privire la plata

sporului în litigiu.

În plus, a observat

prima instanță, în actele supuse discuției nu se menționează data până la care

este suspendat sporul de 50%, fapt ce echivalează practic cu anularea acestui

spor.

Argumentele pârâților

nu au fost primite, având în vedere că Legea nr. 330/2009 a intrat în vigoare

ulterior emiterii ordinului contestat și nu poate dispune pentru trecut.

Și celelalte susțineri

ale pârâților în cauză au fost înlăturate, întrucât conduita Ministerului

Finanțelor Publice nu poate constitui temei legal pentru suspendarea

drepturilor salariale ale magistraților, care nu au raport juridic cu

respectivul minister.

În concluzie, prima

instanță a apreciat că Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 reprezintă pentru

reclamanți un act administrativ vătămător în sensul art. 1 din Legea nr.

554/2004, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate și

producând vătămarea dreptului reclamanților recunoscut de lege de a obține

lunar veniturile salariale în integralitate cu toate sporurile care sunt

prevăzute de actele normative în vigoare.

Având în vedere

aceleași argumente, prima instanță a constatat că atât Adresa nr. 293.378 din

18 iunie 2009, cât și Decizia nr. 274 din 3 iulie 2008, sunt nelegale.

Celelalte capete de

cerere au fost respinse, prima instanță reținând că în ceea ce privește

obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să

solicite Ministerului Finanțelor Publice suplimentarea fondurilor, această

obligație este una legală, nefiind necesară dispoziția instanței în acest sens,

ca urmare a faptului că acest drept este reglementat și recunoscut în mod

legal, fiind în obligația ordonatorului de credite, să solicite acest lucru,

fapt care nu mai este obstrucționat de nici un impediment, ca urmare a anulării

ordinului contestat.

De asemenea, a

constatat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la

deschiderea creditelor bugetare, atât timp cât potrivit probelor administrate

în cauză, o astfel de solicitare nu s-a realizat.

Referitor la capătul

de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii, prima

instanță a apreciat că este neîntemeiat, în condițiile în care acestea se

acordă doar în situația în care se stabilește neexecutarea culpabilă a

obligațiilor prevăzute într-un titlu executoriu.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice,

prima instanță a constatat că este neîntemeiată, reținând că în cauză nu s-a

demonstrat existența vreunei obligații legale sau convenționale de garantare în

sarcina chematului în garanție și nici faptul că, în ipoteza în care va cădea

în pretenții, pârâtul ar putea să se îndrepte împotriva chematului în garanție

cu o cerere de despăgubire.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata către reclamanți a

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.350 RON reprezentând onorariul de

avocat.

exercitate împotriva sentinței

Pârâții Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și Gh.P., fost ministru al finanțelor publice au atacat cu

recurs sentința menționată, după cum urmează:

3.1 Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat

sentința, în temeiul art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., solicitând casarea și respingerea acțiunii în anulare ca nefondată,

pentru următoarele motive:

3.1.1. În temeiul

art. 304

1

C. proc. civ. a solicitat analizarea cauzei sub toate

aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii și interpretării probelor

administrate;

3.1.2. În baza art.

137 C. proc. civ. a reiterat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii,

având în vedere că prin Sentința civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curții

de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 14 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a dispus irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009 al

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, iar actul atacat este un act administrativ cu caracter normativ și nu

individual, astfel că anularea lui lipsește actul de efecte juridice în

totalitatea sa;

În plus, a arătat că

reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor față de

dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

3.1.3. Anularea

Ordinului nr. 1472/2009 este lipsită de obiect, cel puțin în privința

producerii efectelor juridice ulterior datei de 12 noiembrie 2009.

În argumentarea

acestui punct de vedere, au fost invocate prevederile art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 330/2009, în aplicarea cărora au fost emise Ordinul nr. 2777 din 17

noiembrie 2009 și Decizia nr. 2778 din 17 noiembrie 2009 ale Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

care s-a stabilit că în perioada 12 noiembrie - 31 decembrie 2009, procurorii

din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. și

parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale și judecătorii, personalul de

specialitate juridică asimilat procurorilor și judecătorilor, personalul

auxiliar de specialitate și tehnicienii criminaliști din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție beneficiază de sporul pentru risc

și suprasolicitare neuropsihică.

Prin urmare, pentru

perioada ulterioară intrării în vigoare a acestei legi, obligarea pârâtului la

plata către reclamanți a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică

până la data de 17 decembrie 2009, este nelegală, creându-se astfel, premisa

unei duble plăți.

3.1.4 Instanța de

fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea

specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și a

personalului conex, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestui act normativ, astfel că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea

greșită a legii.

3.1.5. Recurentul nu

este de acord cu retroactivitatea actului criticat, deoarece drepturile

aferente lunii iunie 2009 au devenit scadente la 13 iulie 2009, deci, ulterior

emiterii ordinului atacat.

Prin acest act

administrativ nu a fost încălcat vreun drept al reclamanților, iar dreptul în

sine nu a fost pus în discuție.

Mai precis, s-a

produs doar o amânare a plății sporului pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, fiind aplicabilă O.U.G. nr. 71/2009.

3.1.6. Este invocată

jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, în sensul că încasarea

unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu reprezintă o pagubă

iminentă în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 și nu poate justifica suspendarea

sau anularea unui act administrativ.

Prin urmare, în

condițiile în care reclamanții sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești

având ca obiect plata sporului sus-menționat, ce au fost, până în prezent,

parțial executate, în termenele prevăzute prin O.U.G. nr. 71/2009, nu se poate

reține existența unei pagube.

3.1.7. Nu se poate

vorbi nici de un exces de putere al Ministerului Public, deoarece această

instituție nu a făcut altceva decât să se conformeze Ministerului Finanțelor

Publice care este autoritatea cu atribuții de gestionare a bugetului național.

Obligarea pârâților

la plata sumelor acordate de instanță, în lipsa legii de rectificare bugetară

pe anul 2009 ar reprezenta stabilirea în sarcina instituției a unei obligații

imposibil de executat.

Prin aprecierea că,

în cauză, nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 71/2009, instanța de fond a

adăugat la lege prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

actelor normative incidente, iar hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea

greșită a legii.

Prin soluția

pronunțată, instanța de fond a adăugat la O.U.G. nr. 71/2009 prin crearea unor

noi norme de procedură execuțională, pe cale judiciară, norme paralele celor

instituite prin acte normative.

Sub aspectul

producerii efectelor pentru viitor a anulării Ordinului nr. 1477 din 2 iulie

2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, cererea este lipsită de obiect deoarece prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 330/2009 s-a reglementat plata acestor sporuri.

3.1.8. Capătul de

cerere privind plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și

suprasolicitare nervoasă este inadmisibil, în condițiile în care, instanța de

contencios administrativ nu poate fi învestită decât cu cenzurarea unui raport

juridic de drept administrativ și nu cu soluționarea unor cereri ale

persoanelor care se consideră vătămate datorită modului de executare a unei

hotărâri judecătorești, aspect ce excede cadrului instituit de dispozițiile

Legii nr. 554/2004.

3.1.9. Instanța de

fond a dispus în mod nelegal obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în

condițiile în care, recurentul pârât nu poate înscrie în bugetul propriu nicio

plată fără o bază legală pentru respectiva cheltuială.

În egală măsură,

obligarea la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat

este nejustificată, inechitabilă și inoportună, deși instanța era îndreptățită

ca, în baza art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. să cenzureze cuantumul

cheltuielilor judiciare solicitate, în funcție de diligențele depuse în

reprezentarea părților de avocatul ales.

3.10. În mod nelegal

a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice în situația în care a admis acțiunea reclamanților, întrucât între

instituția pârâtă și cea chemată în garanție există o obligație de garanție în

temeiul art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004 și a Legii nr. 500/2002

privind finanțele publice.

3.2. Ministerul

Finanțelor Publice a criticat sentința în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și pct. 9

C. proc. civ., în considerarea următoarelor argumente:

3.2.1. Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar instanța de fond nu a

respectat aceste prevederi și se impune casarea, în parte, a hotărârii și

trimiterea dosarului la instanța de fond.

3.2.2. Hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

- Invocarea excepției

inadmisibilității acțiunii

În primul rând,

acțiunea este inadmisibilă datorită lipsei procedurii administrative prealabile

față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Cu alte cuvinte,

reclamanții nu au învederat în cuprinsul acțiunii îndeplinirea cerinței impuse de

art. 7 din Legea nr. 554/2004 și nici nu au comunicat, odată cu cererea de

chemare în judecată, dovezi în acest sens.

În al doilea rând, a

fost pronunțată o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești,

prin obligarea unei instituții publice la efectuarea unui demers, care,

potrivit legii, ar fi trebuit realizat pe cale administrativă, cerere cu care

instanța nici nu a fost învestită.

Recurentul a invocat

prevederile art. 22 pct. 36, art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (2) lit. e), art.

19 alin. (1) lit. a), lit. g), h), art. 28 din Legea nr. 500/2002.

Astfel, Ministerul

Finanțelor Publice are doar anumite atribuții în derularea procesului

legislativ, prin întocmirea proiectului de lege a bugetului de stat sau de

modificare a acestuia, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de

credințe.

În opinia aceluiași

recurent, Ministerul Finanțelor Publice, în exercitarea atribuțiilor sale

prevăzute de lege, este titularul unei obligații de diligență, aceea de a

întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor

ordonatorilor principali de credite, acesta urmând să fie supus dezbaterii în

Parlament.

Recurentul a

prezentat procedura administrativă privind cererea care are ca obiect

deschiderea de credite bugetare, arătând în esență, că o acțiune judecătorească

prin care se urmărește nu numai evitarea acestei proceduri, ci chiar

soluționarea favorabilă a cererii are caracter inadmisibil, iar hotărârea dată

într-o astfel de cauză (de admitere a acțiunii) a fost pronunțată cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești și cu încălcarea atribuțiilor

constituționale ale Parlamentului și ale puterii executive.

- Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților față de cererea de

obligare a Ministerului Finanțelor Publice la deschiderea creditelor bugetare

necesare achitării sumelor de bani cuvenite reclamanților, se critică soluția

instanței de fond pentru că deschiderea de credite, astfel cum este definită de

art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002, de la bugetul de stat, trebuie făcută de

Procurorul General al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, iar reclamanții nu sunt mandatarii ordonatorului de credite pentru

deschiderea de credite;

Prin urmare, raportul

juridic se formează între Ministerul Finanțelor Publice, pe de o parte și

ordonatorul de credite - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, reprezentat prin Procurorul General. Astfel, reclamanții nu se pot

adresa direct Ministerului Finanțelor Publice, această prerogativă fiind stabilită

prin lege în sarcina exclusivă a ordonatorilor principali de credite, în speță,

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

- Cu privire la

greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

- chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, se arată că reclamanții nu

au raporturi de muncă sau de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice și nu

există identitatea cerută de lege deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu

este ordonator de credite pentru reclamanți.

S-a solicitat, în

principal, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar,

modificarea sentinței, în sensul respingerea cererii de chemare în garanție și

a cererii reclamanților față de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

3.3 Recurentul Gh.P.

- fost ministru al Finanțelor Publice a criticat sentința în temeiul art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre

rejudecare, iar în subsidiar, modificarea ei în sensul admiterii excepțiilor și

respingerea acțiunii.

În esență, criticile

acestui recurent au vizat următoarele aspecte:

3.3.1. Hotărârea nu

este motivată, nu au fost examinate apărările pe care acest recurent le-a

formulat prin întâmpinare; au fost respinse toate excepțiile, motivarea

instanței limitându-se la câteva fraze care nu sunt de natură a exprima

convingerea de care vorbește art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A fost criticată și

soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesual pasive,

arătând că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu au

aplicabilitate în cauză, iar raportat la obiectul acțiunii și pretențiile

deduse judecății nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză.

A mai arătat că în

cazul unei acțiunii în contencios administrativ, conducătorul instituției nu

poate fi sancționat decât potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr.

554/2004.

Recurentul a criticat

și soluția privind plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu poate fi

obligat în acest sens, deoarece nu este partea care a căzut în pretenții,

capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii fiind respins. În

subsidiar, în baza art. 276 din C. proc. civ. a solicitat diminuarea

cheltuielilor de judecată având în vedere că pretențiile reclamanților au fost

admise.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința

atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1)

teza I C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004,

admiterea recursurilor, în limitele și pentru considerentele care vor fi expuse

în continuare.

și de drept relevante

În primul rând, în

speță, nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum

susține recurentul Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum s-a relevat

anterior, obiectul principal al litigiului de față îl reprezintă anularea

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea acestui pârât la

plata sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu 1

iunie 2009, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea

sumelor aferente plății acestui spor, începând cu aceeași dată, din bugetul

statului.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze

diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii -, deoarece

astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și

una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În speța de față, nu

lipsește motivarea soluției și aceasta nu este superficială, în plus, nu

cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată

soluția respectivă.

Instanța de control

judiciar constată că judecătorul fondului și-a motivat hotărârea dată fiecărui

capăt de cerere: el nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de

părți în cadrul procesului de contencios administrativ.

În alți termeni,

Înalta Curte apreciază că nu poate primi criticile recurenților Ministerul

Finanțelor Publice și Gh.P. în legătură cu neanalizarea apărărilor la prima

instanță și cu nemotivarea în fapt și în drept a sentinței contestate.

În altă ordine de

idei, este nefondată și susținerea recurentului Ministerul Finanțelor Publice

cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii datorită lipsei procedurii

administrative prealabile față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, prevede că, înainte de a se adresa instanței de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie

să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare,

dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului,

revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

În plus, art. 7 alin.

(1

1

) din aceeași reglementare precizează că, în cazul actului

administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

În speța de față,

este în discuție un act administrativ normativ (Ordinului nr. 1472 din 2 iulie

2009), pentru care reclamanții au depus procedura administrativă prealabilă

față de pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație dar și răspunsul dat de această autoritate publică emitentă.

Pretențiile concrete

ale reclamanților nu au vizat anularea unui act administrativ emis de

Ministerul Finanțelor Publice, astfel că cei care au promovat acțiunea nu

trebuiau să îndeplinească cerința plângerii administrative prealabile impuse de

art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de

consecință, cererea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice referitoare

la alocarea sumelor de bani aferente sporului de 50% în litigiu, din fondurile

bugetare, este admisibilă.

În altă ordine de

idei, Înalta Curte apreciază că, în prezentul recurs declarat de Ministerul

Finanțelor Publice, nu poate fi primită critica acestuia referitoare la

aplicabilitatea cazului de casare impus de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte,

instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului nu a depășit

atribuțiile puterii judecătorești.

De altfel, doctrina

juridică a statuat în sensul că sintagma „depășirea atribuțiilor judecătorești”

echivalează cu incursiunea autorității judecătorești în sfera activității

autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție

sau de o lege organică, astfel că instanța judecătorească săvârșește acte care

intră în atribuțiile unor organe care aparțin unei alte autorități statale,

decât cea judecătorească.

În acest context,

trebuie remarcat că obligarea pârâtului la alocarea unor sume de bani din

fondurile bugetare reprezintă o cerere distinctă cu care a fost învestită

instanța de contencios administrativ, așa cum s-a relevat mai sus.

Pe de altă parte,

Înalta Curte își însușește raționamentele primei instanțe în legătură cu

admiterea acestui capăt de cerere, pe care le găsește corecte.

Prin urmare,

recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a realizat o serie de afirmații

și a invocat o serie de prevederi legale care nu prezintă nicio relevanță

juridică pentru corecta soluționare a litigiului.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că prezentarea procedurii administrative privind cererea care

are ca obiect deschiderea unor credite bugetare nu prezintă importanță, având

în vedere considerentele expuse de curtea de apel.

În plus, menționarea

atribuțiilor conferite de actele normative în materie autorității publice

centrale Ministerul Finanțelor Publice nu conduce la dezlegarea problemei de

drept deduse judecății (este vorba despre dispozițiile normative invocate de

recurentul Ministerul Finanțelor Publice).

Pentru argumentele

prezentate de judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că nu poate fi vorba

despre existența unei obligații de diligență, așa cum susține recurentul

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, apare ca

admisibilă cererea de alocare a unor sume de bani din resursele bugetare de

către autoritatea fiscală centrală, pe cale judiciară.

Totodată, instanța de

recurs consideră că nici critica recurentului Ministerul Finanțelor Publice

referitoare la lipsa legitimării procesuale active a reclamanților nu este

întemeiată.

Într-adevăr,

intimații-reclamanți nu au calitatea de ordonatori principali de credite, iar

Înalta Curte nu contestă veridicitatea textelor normative invocate de recurent

în susținerea acestei excepții.

Însă, nu trebuie

ignorat faptul că prezenta cerere de chemare în judecată are ca temei juridic

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că cererea de obligare a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la alocarea unor sume de bani din bugetul național

este o cerere subsidiară.

Or, în speță, s-a

făcut dovada vătămării drepturilor reclamanților ca urmare a unui act

administrativ nelegal, motiv pentru care, în mod corect, prima instanță a

dispus anularea acestui act, dar și recunoașterea dreptului pretins, alături de

repararea pagubei ce le-a fost cauzată (în această ultimă sintagmă intrând și

obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea sumelor de bani din

buget).

De asemenea, nici

susținerea recurentului Ministerul Finanțelor Publice cu privire la lipsa

calității sale procesuale pasive nu poate fi primită de Înalta Curte.

Față de pretenția

concretă dedusă judecății de către reclamanți (obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice la alocarea unor sume de bani din buget), nu se poate contesta

legitimarea lui procesuală pasivă. În plus, motivarea excepției amintite mai

sus nu se poate realiza față de o cerere de anulare a unui act administrativ

emis de o altă autoritate publică, așa cum a susținut recurentul Ministerul

Finanțelor Publice.

Într-adevăr, așa cum

impune legea, cererea de deschidere a unor credite bugetare către Ministerul

Finanțelor Publice nu se realizează de ordonatorii secundari de credite sau de

angajați ai acestora.

În plus, potrivit

art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002, executarea obligațiilor publice în temeiul

titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora

la titlul cheltuielilor la care se încadrează obligația respectivă.

Una din atribuțiile

Ministerului Finanțelor Publice este cea reglementată de art. 3 alin. (1) pct.

2 din H.G. nr. 208/2005, potrivit căruia acesta elaborează proiectul bugetului

de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de

stat, precum și proiectul de lege de rectificare a bugetului de stat operând

rectificările corespunzătoare, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice este

obligat să aloce sumele necesare plății.

Pe fondul cauzei, așa

cum a reținut și prima instanță, la emiterea actului administrativ solicitat a

fi anulat, au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr.

71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În temeiul acestui

articol, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect

acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea bugetelor,

devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o

procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se

plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se

plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se

plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

Așadar, O.U.G. nr.

71/2009, reglementează acordarea unor drepturi salariale restante, iar aceste

prevederi cu putere de lege nu au fost incidente în cauză.

În plus, ordinul nr.

526 din 3 martie 2009 și Decizia nr. 45 din 5 martie 2009 vizau și plata pentru

viitor a drepturilor salariale care, prin încasarea efectivă, au devenit

drepturi salariale și nu puteau fi suspendate decât prin lege.

De altfel, plata

salariului trebuie să se realizeze conform dreptului comun în materie, și

anume:

- art. 156 C. muncii

care arată că salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale

angajatorilor;

- art. 161 alin. (1)

din același cod care arată că salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe

lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul

colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz;

-art. 161 alin. (4)

din aceeași reglementare stipulează că întârzierea nejustificată a plății

salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la

plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului;

- art. 164 alin. (1)

C. muncii care arată că nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în

afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte,

plata salariilor nu poate fi eșalonată de nicio autoritate publică în alte

condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În cauză, așa cum

rezultă din actele dosarului, recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție a acționat cu exces de putere, alături de celălalt

recurent-pârât (Ministerul Finanțelor Publice), prin încălcarea dreptului

intimaților-reclamanți la plata salariului cuvenit pe luna iunie 2009, cu toate

componentele sale, care sunt individualizate în carnetele de muncă și în actele

de stabilire a drepturilor.

Prin urmare, Înalta

Curte consideră că suntem în prezența unor drepturi dobândite-dreptul la

salariu astfel cum a fost consfințit în carnetul de muncă, în condițiile în

care autoritățile statale au obligația să protejeze drepturile dobândite, în

contextul în care o asemenea obligație derivă din principiul securității

juridice care, ca principiu obiectiv, impune menținerea unei situații juridice

existente.

În altă ordine de

idei, trebuie subliniat faptul că instanța de control judiciar își însușește

concluziile judecătorului fondului, în sensul că, în speța de față, intervine

retroactivitatea unei norme cu putere de lege cu ocazia emiterii actului

administrativ aflat în discuție.

Sub acest aspect în

practica instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost

recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce a determinat impunerea

lui și actelor administrative.

Interdicția

retroactivității actelor administrative constituie atât un principiu

interpretativ, cât și o regulă care condiționează însăși legalitatea acestor

acte.

În cauză, așa cum a

reținut și curtea de apel, în Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 este vorba și

de plata salariilor pe luna iunie 2009, deci și pentru o perioadă anterioară

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009.

Art. 15 alin. (2) din

Legea fundamentală a țării menționează că legea dispune numai pentru viitor, cu

excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Așadar, textul

constituțional de mai sus consacră principiul neretroactivității legii.

De altfel,

securitatea juridică presupune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înaintea momentului edictării actului.

Pe de altă parte,

Înalta Curte apreciază că suntem în prezența unei creanțe actuale, certe și

exigibile, fiind vorba în primul rând de salariul cuvenit pentru luna iunie

2009 și pentru lunile următoare cu toate componentele sale, astfel cum este

individualizat în art. 155 C. muncii și O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea

și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal

din sistemul justiției.

În altă ordine de

idei, instanța de control judiciar nu poate primi critica recurentului

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

referitoare la excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a

Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Într-adevăr, acest

act administrativ cu caracter normativ a fost anulat prin Sentința nr. 196/CA

din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, însă nu s-a probat faptul că

această hotărâre judecătorească a fost publicată în M. Of. al României și că ea

ar fi devenit general obligatorie, motiv pentru care autoritatea emitentă ar fi

trebuit să se conformeze acesteia și să acționeze în consecință.

De asemenea,

reclamanții și-au dovedit interesul în declanșarea prezentei proceduri

judiciare, având în vedere principiul relativității efectelor hotărârilor

judecătorești și împrejurarea că drepturile lor trebuie să fie realizate

printr-o sentință opozabilă pârâtului.

În speță, nu sunt

întrunite cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 8 C. proc.

civ.

Instanța de control

judiciar a analizat retroactivitatea actului litigios, motiv pentru care va

respinge celelalte susțineri ale Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție pe acest aspect.

Totodată, Înalta

Curte constată că nu sunt fondate afirmațiile Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu amânarea plății

sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și cu aplicabilitatea

O.U.G. nr. 71/2009, pentru considerentele mai sus expuse.

Pe de altă parte,

criticile Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție privind existența unei pagube nu prezintă relevanță juridică în speță,

deoarece această parte pornește în raționamentul său de la prevederile O.U.G.

nr. 71/2009, care nu sunt aplicabile în cauză.

În opinia instanței

de control judiciar, este evident excesul de putere din partea autorităților

pârâte.

În altă ordine de

idei, nu se justifică nici critica privind neexaminarea efectivă a motivelor,

argumentelor și a cererilor de probatoriu ale părților.

Cu privire la

cheltuielile de judecată, instanța de control judiciar reține că nu se impune

aplicarea art. 274 lin. (3) C. proc. civ., pentru că suma de 1.350 RON,

reprezentând onorariul de avocat plătit de reclamanți pentru fondul cauzei nu

este disproporționat de mare în raport cu demersurile efectuate și cu miza

litigiului.

Însă, criticile

recurentului Gh.P. - fost ministru al finanțelor ce vizează greșita soluționare

a excepției lipsei calității procesuale pasive sunt fondate.

Recurentul-pârât

Gh.P. a fost chemat în judecată în considerarea calității lui de reprezentant

al instituției pârâte Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la

plata de daune cominatorii către stat în valoare de 50 RON/zi întârziere până

la împlinirea obligațiilor de a face solicitate prin prezenta acțiune.

Calitatea procesuală

pasivă presupune identitatea între pârât și persoana obligată în cadrul

raportului juridic dedus judecății.

Mai mult, în materia

contenciosului administrativ, calitate procesuală pasivă are autoritatea

publică emitentă a actului administrativ emis sau a actului administrativ

asimilat.

În speță, în raport

de obiectul cererii introductive prin care se solicită anularea Ordinului nr.

1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte reține că pârâtul Gh.P. nu

este emitentul actului administrativ atacat, astfel că nu are calitate

procesuală pasivă în cauză.

Legitimarea

procesuală a pârâtului nu poate fi reținută nici în raport de capătul de cerere

privind obligarea la plata daunelor cominatorii, în condițiile în care art. 24

alin. (2) Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea sancționării conducătorului

autorității publice în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor prevăzute

într-un titlu executoriu, procedură care este subsecventă actualei etape

judiciare.

Prin urmare, având în

vedere că pârâtul Gh.P. nu justifică calitatea procesuală pasivă în cauză,

acțiunea promovată în contradictoriu cu această parte urmează a fi respinsă ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, în

opinia Înaltei Curți, apare ca fondată și critica recurentului Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privitoare

la premisa dublei plăți atunci când este obligată să plătească reclamanților

sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică până la data de 17

noiembrie 2009.

În acest context,

trebuie avute în vedere prevederile art. 4 din Anexa VI din Legea nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile bugetare, prin

care sporul de risc și suprasolictare neuropsihică a fost recunoscut și acordat

lunar în favoarea reclamanților începând cu data de 12 noiembrie 2009.

În consecință, sub

aceste aspecte, hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

ceea ce determină modificarea sentinței, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așadar, în raport de

considerentele anterior arătate, Înalta Curte va admite recursurile, va

modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată

în contradictoriu cu pârâtul Gh.P., fost ministru al Finanțelor Publice, pentru

lipsa calității procesuale pasive, va obligă Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție să plătească reclamanților sumele reprezentând sporul de

risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 1 iunie 2009 - 12

noiembrie 2009 și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice și Gh.P., fost ministru al

finanțelor publice împotriva Sentinței nr. 2307 din 23 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte,

sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu

pârâtul Gh.P., fost ministru al Finanțelor Publice, pentru lipsa calității

procesual pasive.

Obligă Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamanților sumele

reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 1

iunie 2009 - 12 noiembrie 2009.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM