ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 08.11.2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5214/2011

HOTĂRÂRE
08.11.2011
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5214/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Instanța de fond

1.Cererea de chemare

în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții

au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, în principal, să

se constate intervenirea suspendării de drept în tot a O.U.G. nr. 1/2011 sau

doar în parte, în privința Anexei 3, în temeiul art. 14 alin. (5) din Legea nr.

554/2004; în subsidiar, au solicitat să se dispună suspendarea în tot a O.U.G.

nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate

beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță

națională, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în constatarea

nulității aceleiași O.U.G. nr. 1/2011, sau suspendarea în parte a O.U.G. nr.

1/2011 și anume a Anexei 3 care prevede Metodologia de calcul privind

revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare,

ordine publică și siguranță națională.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că actul normativ a cărui suspendare se solicită, O.U.G.

nr. 1/2011, este un act administrativ normativ supus cenzurii contenciosului

administrativ, în baza art. 9 din Legea contenciosului administrativ, fiind o hotărâre

de Guvern mascată, iar edictarea ei sub titulatura de ordonanță de urgență

reprezintă un abuz de putere.

pârâtului

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat în principal excepția

netimbrării cererii de suspendare a O.U.G. nr. 1/2011, iar în subsidiar

excepția inadmisibilității acestei cereri, susținând că ordonanțele de urgență

nu sunt acte administrative, ci acte normative cu putere de lege, adoptate în

temeiul delegării legislative stabilite de art. 115 din Constituția României,

iar pentru aceste motive ele nu pot fi anulate sau suspendate de instanțele de

contencios administrativ.

A mai arătat pârâtul

că legislația în vigoare conferă posibilitatea învestirii instanțelor de

contencios administrativ cu acțiuni formulate împotriva ordonanțelor

Guvernului, însă acestea trebuie să respecte condițiile stabilite de Legea nr.

554/2004, mai exact art. 9 alin. (1) și alin. (5).

de fond

Prin sentința nr.

2386 din 25 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția netimbrării, ca rămasă fără obiect,

întrucât la primul termen de judecată din 23 martie 2011 s-a depus dovada

achitării taxei judiciare de timbru, conform Legii nr. 146/1997 și cererea

formulată de reclamanți ca inadmisibilă.

Pentru a adopta această

soluție, prima instanță a reținut r

eferitor la excepția inadmisibilității cererii

de suspendare a O.U.G. nr. 1/2011, în raport de natura actului a cărui suspendare

se solicită, că ordonanțele de urgență nu sunt acte administrative, nefiind adoptate

„în vederea „organizării executării legii sau a executării în concret a legii”,

ele constituind tocmai legea. Mai exact, sunt acte emise de Guvern nu ca putere

executivă, ci ca legiuitor delegat, în temeiul delegării legislative reglementată

de art. 115 din Constituția României, privind delegarea legislativă. Prin urmare,

ele nu pot fi contestate în justiție similar actelor administrative și cu atât mai

puțin suspendate, având regimul juridic al legii.

Cât privește invocarea

de către reclamanți a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, prima instanță

a reținut că o acțiune fundamentată pe aceste dispoziții, deși sub titulatura echivocă

„acțiuni împotriva ordonanțelor guvernului” nu are ca obiect anularea ordonanței

pretins neconstituțională, tocmai pentru că nu este vorba despre un act administrativ,

ci poate avea ca obiect, potrivit alin. (5), „acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile

cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în

baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea

unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative”.

Dincolo însă de aspectul

inadmisibilității contestării și/sau suspendării ordonanțelor de urgență de către

instanța de contencios administrativ, prima instanță nu respinge de plano posibilitatea

ca un anumit act, denumit într-un anume mod de către emitent, să constituie un alt

tip de act, cu un cu totul alt regim juridic.

Cu titlu de exemplu, prima

instanță a reținut cazul adoptării de către guvern a unei ordonanțe de urgență pentru

trecerea unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia,

în loc să adopte o hotărâre de guvern, după cum impun prevederile Legii nr. 213/1998

privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, însă tipul actului prin care se face o asemenea

trecere este precizat expres în lege.

În speță, prima instanță

a apreciat că argumentele reclamanților referitoare la deghizarea unei hotărâri

de Guvern într-o ordonanță de urgență, în mod abuziv, în vederea eludării controlului

judecătoresc asupra acesteia, nu sunt convingătoare.

În cauză, distincția între

ce trebuie să cuprindă reglementarea legală (legea sau ordonanța de urgență, în

cazul nostru), cât de detaliată trebuie să fie aceasta sub aspectul normelor de

procedură, respectiv ce trebuie să cuprindă normele de punere în aplicare nu se

regăsește nicăieri suficient conturată.

Prima instanță a apreciat

că respectiva ordonanță a fost adoptată tocmai pentru a se conforma rigorilor impuse

de motivele de aparenta nelegalitate ale H.G. nr. 735/2010, astfel cum au fost reținute

de instanța de judecată când a dispus suspendarea; mai exact, reglementarea a fost

adoptată de această manieră tocmai pentru a se reintra în „legalitate”, astfel cum

este aceasta conturată de sentința de suspendare (din 6 decembrie 2010).

Prin urmare, singurul

aspect de aparentă nelegalitate reținut este faptul că norma de aplicare impune

condiționări suplimentare, care nu se regăsesc în legea în aplicarea căreia a fost

dată, în ceea ce privește obligațiile menționate anterior, impuse de art. 2

alin. (3) și alin. (4), art. 6 alin. (2) și art. 120 alin. (2) ale hotărârii de

Guvern în sarcina pensionarilor.

Or, aceste reglementări

nu se mai regăsesc în textul noii metodologii din Anexa 3 a O.U.G. nr. 1/2011, ele

fiind înlăturate tocmai în considerarea reținută de instanța de judecată în hotărârea

de suspendare.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamanții, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie

solicitând instanței de recurs:

1) să constate că O.U.G.

nr. 1/2011 este un act administrativ normativ, supus cenzurii contenciosului administrativ

în baza art. 9 din Legea nr. 554/2004, iar cererea de suspendare formulată de recurenții–reclamanți

în baza art. 14 din actul normativ menționat anterior este admisibilă.

Recurenții au susținut

art. 9 din Legea contenciosului administrativ dă dreptul persoanelor interesate

să formuleze acțiuni în anularea ordonanțelor de urgență emise de Guvernul României,

cu condiția ca pe lângă motivele de nelegalitate să invoce și excepția de neconstituționalitate,

instanța de contencios administrativ urmând să sesizeze Curtea Constituțională.

S-a învederat că în aceste

condiții este admisibilă cererea de suspendare, până la soluționarea în fond a cererii

de anulare, deoarece textul art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu face distincție între

natura și originea actelor administrative normative:

Recurenții au arătat că

argumentul instanței de fond, cum că art. 9 din Legea nr. 554/2004 nu reprezintă

temeiul legal pentru anularea unei ordonanțe de urgență a Guvernului, ci a unor

acte emise în baza acesteia, golesc de conținut și eficiență acest text, ei îndeplinind

și condiția de a fi invocat excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 1/2011,

odată cu promovarea acțiunii în anulare, solicitându-se admiterea recursului, casarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond Curtea de Apel București.

2) Recurenții au solicitat

să se constate că O.U.G. nr. 1/2011 este o hotărâre de guvern mascată, edictarea

acesteia sub titulatura de ordonanța de urgență a Guvernului fiind un abuz de putere

al Guvernului României, în realitate actul administrativ atacat prezentând toate

caracteristicile unui act administrativ normativ, conform art. 2 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 554/2004.

Recurenții au susținut

că deși instanța de fond a admis posibilitatea ca puterea executivă să emită ordonanțe

de urgență în domenii ce trebuie reglementate prin hotărâri de guvern, cum este

cel în cauză [art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010 impunând adoptarea metodologiei

de calcul în materia recalculării pensiilor prin hotărâre de guvern] totuși nu a

analizat argumentele reclamanților, respingând greșit solicitarea lor.

S-a arătat că puterea

de legiferare a Guvernului este condiționată de abilitarea dată de Parlament, în

cazul ordonanțelor simple, sau de legea de aprobare a aceluiași Parlament, în cazul

ordonanțelor de urgență, care din acest motiv trebuie considerate acte administrative

supuse cenzurii instanțelor de contencios administrativ, conform art. 52 din Constituție,

Guvernul având obligația de a asigura o delimitare clară între modul în care emite

aceste acte administrative sau „legi”, pentru a fi respectat principiul separației

puterilor în stat.

S-a concluzionat că scopul

pentru care s-a recurs la acest tip de act normativ este de a împiedica persoanele

interesate să-l atace și să beneficieze de suspendarea prevăzută de art. 14 din

Legea nr. 554/2004, mai ales că potrivit alin. (5) din acest text „în ipoteza în

care se emite un act normativ cu același conținut ca și cel suspendat de instanță,

acesta este suspendat de drept”, Guvernul eludând măsura suspendării executării

H.G. nr. 735/2010 dispusă de instanțele de judecată, prin edictarea unui act normativ

care, aparent nu poate fi atacat în contencios administrativ, ceea ce contravine

art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Recurenții au învederat

că O.U.G. nr. 1/2011 a „reedictat” dispozițiile H.G. nr. 735/2010 pentru recalcularea

pensiilor militare de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor

publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor , înlocuind

termenul de „recalculare” cu cel de „revizuire” în art. 1 din O.U.G. nr. 1/2001,

păstrând însă noțiunea de „recalculare” în art. 4, art. 5, art. 6 din ordonanță,

care urmărește același efect cu H.G. nr. 735/2010 pe care o abrogă și o înlocuiește,

stabilind în Anexa 3 o metodologie de recalculare a pensiilor speciale, în executarea

Legii nr. 119/2010, toate aceste aspecte reprezentând argumente pentru calificarea

O.U.G. nr. 1/2011 ca act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004.

S-a mai arătat că nu subzistă

argumentul primei instanțe , cum că O.U.G. nr. 1/2011 s-a adoptat de către Guvernul

României pentru a se conforma hotărârilor judecătorești care au cenzurat legalitatea

H.G. nr. 735/2010, întrucât aceasta a fost criticată pe fond pentru că nesocotește

prevederile Convenției europeană a drepturilor omului din materia proprietății,

așa cum reiese din sentința nr. 491 din 2010 a Curții de Apel Cluj, ori aceste încălcări

se reiterează prin noul act normativ, O.U.G. nr. 1/2011, solicitându-se admiterea

recursului, respingerea excepției de inadmisibilitate ca neîntemeiată și trimiterea

dosarului spre rejudecare instanței de fond, fără a se indica vreun temei legal

al criticilor formulate.

Intimatul–pârât deși legal

citat nu a depus întâmpinare și nu a trimis reprezentant în instanță.

Curți asupra recursului

Analizând sentința criticată,

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

din C. proc.

civ. , Înalta Curte reține următoarele:

Motivele de recurs prezentate

de reclamanți nu reprezintă veritabile critici ale sentinței atacate, întrucât reiau

argumentele pentru care au solicitat admiterea cererii de suspendare, care au fost

judicios analizate de instanța de fond.

Deși nu s-a indicat temeiul

legal al promovării recursului, se constată că susținerile recurenților pot fi subsumate

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Recurenții–reclamanți

au învederat că O.U.G. nr. 1/2011 este un act administrativ normativ, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care poate fi cenzurat și suspendat

de instanța de contencios administrativ, potrivit art. 9 alin. (1) și respectiv

art. 14 din Lege.

Din textul art. 108 din

Constituția României rezultă că numai hotărârile și ordonanțele emise de Guvern

în temeiul unei legi speciale de abilitare, au scopul de a „organiza executarea

legilor”, fiind acte administrative, în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004.

Ordonanțele de urgență

nu intră în categoria actelor administrative, acestea fiind emise ca urmare a delegării

legislative în favoarea Guvernului, reglementată de art. 115 din Constituție, adică

fie printr-o lege specială de abilitare a Guvernului, emisă de Parlament în domenii

care nu fac obiectul legilor organice, art. 115 alin. (1) din Constituție fie „în

situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”, art. 115

alin. (4) din Constituție.

Prin urmare, prin ordonanțele

de urgență, Guvernul ca putere executivă exercită temporar, până la aprobarea de

către Parlament, în condițiile legii fundamentale, atribuții de putere legiuitoare,

ordonanțele de urgență având rang și putere de lege până la validarea lor de către

puterea legislativă, Parlamentul României, astfel că nu pot forma obiectul acțiunilor

de contencios administrativ (nici de anulare și nici de suspendare, nefiind permis

a se suspenda un act a cărui legalitate nu poate fi verificată pe fond) întrucât

ordonanțele de urgență ale Guvernului nu sunt acte administrative, ci legi, a căror

valabilitate în timp este condiționată de aprobarea Parlamentului.

Art. 9 din Legea nr. 554/2004

invocat de recurenți nu are aplicabilitate în speță deoarece acesta privește posibilitatea

de a invoca excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe de Guvern, sau a

unor dispoziții dintr-o ordonanță de Guvern, odată cu acțiunea în anulare formulată

de cei pretins vătămați în drepturile sau interesele lor legitime de acest act administrativ,

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ori, așa cum deja s-a arătat, ordonanțele

de urgență au regimul juridic al unei legi temporare și nu pot fi atacate pe calea

contenciosului administrativ.

Art. 9 alin. (4) și alin.

(5) din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea indemnizării celor prejudiciați

prin acte administrative sau ordonanțe de urgență declarate neconstituționale, recurenții

neaflându-se nici în această ipoteză.

În concluzie, în mod corect

prima instanță a stabilit că nu poate fi suspendată executarea unui act normativ

care nu este un act administrativ, fiind emis de Guvern în exercitarea atribuțiilor

legislative delegate, întrucât acest act nu poate fi cenzurat pe calea contenciosului

administrativ, astfel că nici măsura suspendării executării actelor administrative

reglementată în cadrul procedurii de contencios administrativ de art. 14 din Legea

nr. 554/2004 nu poate fi aplicată.

De altfel, cealaltă susținere

a recurenților, care vizează constatarea, de către instanța de recurs, a împrejurării

că O.U.G. nr. 1/2011 este în realitate o hotărâre de guvern mascată, emisă cu abuz

de putere, nu face decât să contrazică cele prezentate anterior de recurenți care,

recunosc astfel că O.U.G. nr. 1/2011 nu este un act administrativ, care să poată

fi atacat pe calea Legii nr. 554/2004, solicitând însă instanței să stabilească

natura „deghizată”, „mascată” a acestei ordonanțe, care este de fapt o hotărâre

de Guvern.

Instanța de judecată nu

se poate substitui atribuțiilor puterii executive, care și-a calificat actul juridic

drept O.U.G. și a motivat în preambulul acestuia interesul public și situația extraordinară

care a determinat-o să emită O.U.G. nr. 1/2011, în temeiul art. 115 alin. (4) din

Constituția României, întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.

Pe de altă parte , rezultă

din preambulul ordonanței, că aceasta s-a emis tocmai pentru a îndrepta neregulile

din H.G. nr. 735/2010 privind condiționarea recalculării pensiilor militare de stat,

de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor cu statut special din sistemul administrației

penitenciarelor, de depunerea, de către cei vizați, a unor documente doveditoare

a parcursului întregii cariere, exigențe subliniate și de puterea judecătorească

prin hotărârile judecătorești prin care s-a admis cererea de suspendare sau de anulare

a H.G. nr. 735/2010.

Împrejurarea că între

O.U.G. nr. 1/2011 și H.G. nr. 735/2010 pe care l-a abrogat există unele similitudini,

ambele având ca scop revizuirea/recalcularea pensiilor beneficiarilor proveniți

din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, printr-o metodologie

anexă nu îndreptățesc instanța de judecată să constate că în realitate este vorba

tot de o „Hotărâre de Guvern mascată” întrucât O.U.G. nr. 1/2011 s-a emis în alte

condiții decât actul normativ abrogat, fiind justificat regimul său juridic special

de act legislativ, precum și îndeplinirea cerințelor art. 115 alin. (4) din Constituție,

așa cum s-a motivat în preambulul Ordonanței.

recurs

Constatând că sentința

atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzut

de art. 304 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (1) și alin. (2) Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

Respinge recursul declarat de A.V.C., A.C., A.M.,

împotriva sentinței nr. 2386 din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie

2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2011-11-24
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5608/2011
Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2676 din 4 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată
ÎCCJ 2012-06-13
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2939/2012
Asupra recursului de față; Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. I.1. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea formulată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
ÎCCJ 2012-01-17
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 169/2012
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1.Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea formulată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administ
ÎCCJ 2011-09-20
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4185/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea formulată, reclamanții A.M., A.C., A.I., A.M.A., B.F., B.E., B.L., B.N., B.P., B.S., B.A., B.N.A., B.S., B.C., C.C., C
ÎCCJ 2011-11-10
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5293/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții I.O.D., P.E.S., B.A.E., R.F.R., P.E.L., Ș.E.N., P.A.F., I.D.I., I.O.G. N.C.V., A.C.G., T.U.I., A.I.I., J.U.P., M.O.E.
Sursă