ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 670/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Brașov, Ministerul Justiției și Tribunalul Brașov, a formulat acțiune cu referire la Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 și Ordinul nr. 431/C/07.02.2022 dat în aplicarea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, ambele emise de către Ministerul Justiției, prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea celor două ordine mai anterior menționate și obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită noi ordine prin care:

• să stabilească indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariate aferente care i se cuvin, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivel maxim aflat în plată, unitare la nivelul întregului sistem judiciar, pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții;

•să stabilească indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariate aferente care i se cuvin, începând cu data de 09.04.2015 și în continuare (ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, dar și ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017), prin raportare la un coeficient de multiplicare 19 (DNA/DIICOT), pentru înlăturarea discrepanței generate de inechitatea aplicării acestui coeficient exclusiv magistraților procurori din structurile menționate, deși facem parte din aceiași familie ocupațională;

•să i se acorde și să i se recalculeze sporurile de 45% în principal (30% în subsidiar) conform Legii nr. 153/2017 și plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite începând cu data 09.04.2015 și respectiv 01.08.2016, și în continuare, diferențe ce vor fi actualizate la zi cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data achitării efective;

•să fie înlăturată plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare care i se cuvine și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

A mai solicitat ca emiterea noilor ordine de salarizare să se facă cu indicarea în concret a formulei de calcul a indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor astfel cum au fost solicitate (în raport de elementele de salarizare VRS 605,225 și coeficient 19, precum și sporuri) în acord cu principiul transparenței reglementat de Legea nr. 153/2017.

Prin sentința nr. 218 din data de 27 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția a Contencios dministrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de către reclamant, dispunând anularea, în parte, a Ordinului nr. 6425C din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022, emise de Ministerul Justiției, în ceea ce privește dispoziția privind plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi salariale, aplicată în temeiul art. 38 alin. (6) din legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și data de la care se calculează drepturile salariale, având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data menționată în sentința 3143/3.12.2021 pronunțată în dosarul x/2020

Deopotrivă, a obligat pârâtul ICCJ să emită ordin prin care să includă drepturile salariale acordate reclamantului respectiv valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data menționată în sentința 3143/3.12.2021 pronunțată în dosarul x/2020 și coeficientul de multiplicare DNA/DIICOT în sentința 995/07.04.2021 pronunțată în dosarul x/2021

Totodată, a obligat și pârâții ICCJ, Curtea de Apel Brașov și Tribunalul Brașov la acordarea și recalcularea sporurile prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII, anexa V din aceeași lege, în procent total de 45%, începând cu data de 07.09.2019.

Anterior, prin încheierea de ședință din data de 05 decembrie 2022, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare.

De asemenea, prin încheierea de ședință din data de 16 mai 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de pârâtul Ministerul Justiției de scoatere din prezenta cauză, dar și excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiate.

Totodată, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de cei trei pârâți Ministerul Justiției, Curtea de Apel Brașov și Tribunalul Brașov în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect stabilirea indemnizației lunare de încadrare și celelalte drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 de RON pentru perioada 01.08.2016-22.12.2017 și prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 pentru perioada 09.04.2015-21.12.2017 pentru capătul de cerere având ca obiect acordarea sporului de 45% (în subsidiar 30%) pentru perioada 09.04.2015-06.09.2019, respectiv 01.08.2016-06.09.2019 și respinge în parte aceste capete de cerere ca fiind prescrise.

A admis în parte excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect stabilirea indemnizației lunare de încadrare prin raportare la VRS 605,225 de RON pentru perioada de după 22.12.2017 și prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 pentru perioada de după 21.12.2017 și respinge în parte aceste capete de cerere pentru autoritate de lucru judecat, respingând în rest excepțiile invocate de pârâtele Curtea de Apel Brașov și Tribunalul Brașov, ca neîntemeiate."

Împotriva acestor hotărâri - Sentința nr. 218 din data de 27 octombrie 2023 și încheierile de ședință din data de 05 decembrie 20222 și din data de 16 mai 2023 -, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de Contencios dministrativ și fiscal - au promovat recurs pârâții Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Brașov.

În cadrul recursului său promovat împotriva încheierii de ședință din data de 16.05.2023 și împotriva sentinței nr. 218 din data de 27 octombrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de Contencios dministrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3,7 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii, admiterea excepțiilor invocate și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată, respectiv ca rămasă fără obiect.

A susținut în esență recurentul - pârât că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 142 din Legea, nr. 304/2022 privind organizarea judiciara art. 32, art. 431 C. proc. civ., art. 7 alin. (1) CAP VIII din Anexa V la Legea-cadni nr. 153/2017, art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 25, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

În dezolvarea motivelor de recurs, a arătat recurentul că instanța de fond a reținut în mod eronat că a fost contestat 0MJ nr. 401/C/2022.

În realitate, în aplicarea OMJ nr. 6245/C/2022, pentru stabilirea drepturilor salariate ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Brașov a fost emis OMJ nr. 431/C/2022, ordin contestat de către reclamantul A., judecător în cadrul Judecătoriei Făgăraș. Atât încheierea civilă din data de 16.05.2023, cât și sentința civilă nr. 218/2023 sunt nelegale și netemeinice, întrucât au fost pronunțate în contradictoriu cu Ministerul Justiției deși, potrivit prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea, judiciar, Ministerul Justiției nu mai are calitate procesuală pasivă, iar instanța de fond a introdus în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța a respins în mod eronat cererea Ministerului Justiției de scoatere din cauză considerând că transmisiunea calității procesual pasive de la MJ la Înalta Curte de Casație Justiție nu se poate extinde la capătul de cerere având ca obiect anularea ordinelor, având în vedere că cele două acte administrative sunt emise de MJ.

Invocând dispozițiile art. 142 alin. (5), (6) și 8 din Legea nr. 304/2022, dar și art. 38 din C. proc. civ., recurentul solicită a se constata că a intervenit subrogarea ÎCCJ în toate drepturile și obligațiile MJ inclusiv în ceea ce privește capătul de cerere referitor la anularea ordinelor de salarizare contestate și că MJ nu mai are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește anularea și emiterea ordinelor de salarizare și, pe cale de consecință, să se dispună scoaterea din cauză a Ministerului Justiției și menținerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite și emitent al ordinelor de salarizare în ceea ce privește judecătorii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., susține recurentul că prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a respins în mod eronat excepția necompetenței materiale a instanței.

Așa cum a arătat prin întâmpinare, în ceea ce privește analiza legalității ordinelor de salarizare pentru personalul care aparține familiei ocupaționale de funcții ocupaționale "Justiție", atât art. 7, CAP. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, cât și art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, au instituit aceeași procedură de contestare și anume, o competență specială, "derogatorie de la dispozițiile din materia contenciosului administrativ, stabilind o competență unică de soluționare în favoarea Curții de Apel București, sens în care redă paragrafele 35 și 36 din considerentele reținute de către înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii.

Susțințând deopotrivă că dispozițiile art. 127 Cod procedură civilă privind competența facultativă nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reclamantul este nemulțumit de modul dei stabilire a indemnizației de încadrare, solicitând emiterea unui nou ordin de încadrare: salariată, recalcularea și plata unor diferențe bănești rezultate în urma luării în calcul a unor componente salariale, care nu au fost avute în vedere la stabilirea drepturilor salariate prin ordinele ministrului justiției, solicită a se constata că în speța de față sunt incidente dispozițiile legale invocate mai sus, care atrag competența exclusivă a Curții de Apel București în soluționarea cauzei.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., a susținut recurentul că există autoritate de lucru judecat în problema supusă analizei și, deși instanța reține că dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 au un obiect identic cu acțiunea ce face obiectul cauzei de față, fiind îndeplinită așadar cerința triplei identități de părți, cauză și obiect, impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., în mod eronat, a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare.

În continare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât Ministerul Justiției susține într-o primă critică faptul că instanța a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 32 C. proc. civ. și ținând cont că intimatului-reclamant i-au fost recunoscute deja diferențele salariate prin hotărârile pronunțate în materia dreptului muncii.

În condițiile în care reclamantul beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale potrivit hotărârilor judecătorești invocate în susținerea acțiunii, solicită a se aprecia că acesta nu mai justifică interesul, privit ca folosul practic urmărit prin declanșarea prezentei proceduri judiciare.

Într-o altă critică susține că, raportat la Ordinului nr. 959 din 12.04.2023 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea a rămas fără obiect, aratând că reclamantul beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale potrivit celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a stabilit prin Ordinul ICCJ nr. 959/2023.

În cadrul unei alte critici, recurentul mai arată că instanța de fond, cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii. Ministerul Justiției a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, având în vedere că reclamantul a formulat contestație împotriva OMJ nr. 6245/C/2021 și a OMJ nr. 431/C/2022, iar nu împotriva hotărârii prin care a fost soluționată contestația.

Consideră că prin formularea plângerii direct împotriva ordinului, reclamantul încearcă să schimbe ordinea legală privind exercitarea controlului de legalitate a unui act administrativ. Procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, motiv pentru care neîndeplinirea acesteia atrage inadmisibilității acțiunii, iar plângerea se îndreaptă împotriva hotărârii prin care a fost soluționată contestația iar nu împotriva ordinului înseși.

Deopotrivă, recurentul mai susține că hotărârea este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește anularea ordinelor contestate cu privire la dispoziția privind plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 pentru indemnizațiile de încadrare.

În mod eronat, instanța de fond a apreciat că drepturile solicitate se cuvine a fi acordate cu depășirea limitelor prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, considerând că plafonarea prevăzută de aceste prevederi legale are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, deci prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

Distincția făcută de instanță între drepturile stabilite prin lege, respectiv prin acte administrative emise în temeiul dispozițiilor legii, pe de o parte, și cele recunoscute prin hotărâri judecătorești, pe de altă parte, induce ideea că hotărârea judecătorească nu ar fi pronunțată în temeiul legii, ci ar exista în afara acesteia și ar putea funcționa ca izvor distinct de drept, în mod paralel cu legea.

Solicită recurentul a se constata că intenția legiuitorului, atât prin art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât și prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost aceea ca drepturile salariale sa fie doar cele prevăzute în mod exclusiv, de legile de salarizare.

Mai susține recurentul ca fiind neîntemeiată și obligarea la stabilirea drepturilor salariate prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021.

Având în vedere jurisprudența instanțelor de litigii de muncă, precum și a instanțelor de contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia civilă nr. 3021/20.05.2021, în sensul acordării valorii de referință sectorială de 605,225 RON, în temeiu1 art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, la date de 30.12.2021, a fost emis OMJ nr. 6245/C/30.12.2021.

Ținând seama de faptul ca, prin stabilirea indemnizațiilor de încadrare pentru toți judecătorii cu funcții de execuție cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislaț anterioară de salarizare.

Ca urmare a majorării de VRS, toți judecătorii cu funcții de execuție, indiferent de gra nivel, instanță, vechime, au atins nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017.

Așadar, potrivit dispozițiilor legale mai sus-citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariate conform dispozițiilor legale, invocând în acest sens Decizia nr. 763 din 22 octombrie 2020 pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) aleart. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Totodată, mai susține recurentul - pârât că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu și sporurile, pentru consilierii de probațiune, nefiind vorba de o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție". În acest sens, invocă dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, din interpretarea cărora reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referință sectorială.

Prin urmare, apreciază că prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Într-o altă critică mai susține recurentul Ministerul Justiției că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. -20 din Legea nr. 153/2017.

Obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare Ia coeficientul de multiplicare 19,000 este neîntemeiată.

Solicită astfel a se observa că dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare aduse prin Legea nr. 71/2015, precum și cele ale art. (3

1

) alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate.

Pentru a pronunța hotărârea, instanța de fond reține Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, Decizia nr. 23/2016 și Decizia nr. 36/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și faptul că intimatul-reclamant deține o hotărâre judecătorească de care nu poate face abstracție, precum și împrejurarea că, în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" există judecători cărora le-a fost recunoscută indemnizația de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 obținut prin hotărâri judecătorești și prin urmare, indiferent dacă a fost sau nu emis ordin de salarizare, indemnizația de încadrare trebuie stabilită la nivelul maxim.

În primul rând, contrar celor reținute de instanța de fond, solicită a se constata că nu au fost administrate probe din care să rezulte că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret instanța făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, însă despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate ș drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzător procurorilor DNA si DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizații de încadrare a celor care au beneficiat de acestea și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim.

Ca atare, solicită a se constata că situația intimatului-reclamant este diferită față de ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5)' din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată ci modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și prin urmare, sunt corecte, pertinente și legale argumentele Ministerului Justiției referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea și calcularea indemnizațiilor acestora, respectiv nivelul instanțeloi sau parchetelor, funcția deținută, vechimea în magistratură.

Actele normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006 au stabilit că salarizarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a ll-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secțiunea a ll-a a Legii nr. 284/2010), iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea intimatului-reclamant potrivit dispozițiilor acesteia.

Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5

1

)

1

din O.U.G nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. I, cuprinzând art. 1-121, art. 13 și 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor și nici deciziile instanței supreme prin s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acțiunii.

În ce privește stabilirea indemnizației lunare de încadrare urmare a înlăturării dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, recurentul - pârât Ministerul Justiției solicită a se observa că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, iar prin emiterea Ordinului nr. 959/2023 de către Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale judecătorilor prin acordarea sporurilor într-un cuantum cumulat de 30%, motiv pentru care solicită a se admite recursul și a se respinge acest capăt de cerere, ca fiind neîntemeiat.

Solicită astfel a se avea în vedere considerentele Deciziei nr. 15/28.06.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în Dosarul nr. x/2021, publicata"-în Monitorul Oficial nr. 921/27.09.2021, în sensul admiterii recursului în interesul legii, care se aplică mutatis mutandis și în prezenta speță.

Astfel, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:

"în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale".

Mai susține recurentul că dispozițiile Legii nr. 153/2017 lasă la aprecierea ordonatorului de credite condițiile de acordare a acestor sporuri, evident cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii, respectiv încadrarea în procentul de 30% precizat la art. 25, care fixează doar pragul maxim pe care ordonatorul credite trebuie să-l respecte, acesta având însă libertatea de a acorda sporuri al căror cuantum să fie chiar mai mic de un procent de 30% din suma totală a salariilor, sens în care invocă mai multe decizii, respectiv Decizia nr. 520/2020, nr. 126/2020 referitoare la excepții neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) și ale art, 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în cadrul cărora Curtea Constituițională a statuat că "34. în ceea ce privește critica vizând existența unor diferi de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în mi și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, Curtea a rei că principiul egalității în drepturi' nu este încălcat, de vreme ce, pe de o parte, lege stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, ia de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite. 36. (..) Ca atare, Curtea a constatat că stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării."

Având în vedere dispozițiile invocate anterior, recurentul Ministerul Justiției solicită a se lua act de subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției și, în concluzie solicită, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 și 8 și art. 496 din C. proc. civ., admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și admiterea excepțiilor invocate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, respectiv ca rămasă fără obiect.

La rândul său, pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, promovând recurs împotriva încheierilor de ședință din data de 05 decembrie 2022 și din data de 16 mai 2023, dar și împotriva sentinței nr. 218 din data de 27 octombrie 2023, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3,4 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut recurenta - pârâtă că, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., invocată în condițiile legii, prin încheierea pronunțată la data de 05 decembrie 2022, instanța de fond a respins în mod eronat excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Ploiești, reținând faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. c) și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că intimatul - reclamant a solicitat anularea unor ordine de salarizare și emiterea unui alt ordin de încadrare rugăm instanța să rețină incidența dispozițiilor legii speciale de salarizare, care stabilesc expres modalitatea de contestare a stabilirii drepturilor salariale, prevederi derogatorii de la Codul muncii, care atrag competența exclusivă a Curții de Apel București în soluționarea cauzei.

Această competență specială este reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, aceasta reținând la pct. 35-37 din decizie, cu referire expresă la familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", ca " ... în această situație, legea instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ."

In raport cu obiectul învestirii instanței, care a survenit în contextul unor raporturi juridic guvernate de o lege specială, protecția drepturilor subiective se realizează în fața unei jurisdicții speciale, respectiv Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și Fisca conform art. 7 din Anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, arată recurenta că nici dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reclamantul este nemulțumit de modul de stabilire indemnizației de încadrare, solicitând emiterea unui nou ordin de încadrare salariali recalcularea și plata unor diferențe bănești rezultate în urma luării în calcul a unor componente salariale, care nu au fost avute în vedere la stabilirea drepturilor salariale prin ordine ale Ministrului justiției, astfel că, solicită instanței să constate că în speța de față sunt incidente dispozițiile legale invocate mai sus, care atrag competența exclusivă a Curții de ApelBucurești în soluționarea cauzei.

In ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susține recurenta că hotărârea pronunțată este nelegată, instanța de fond dispunând în mod eronat obligarea sa la emiterea unui ordin de salarizare prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000 acordat prin sentința nr. 995/07.04.202. pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraților j realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiune a Il-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 284/2010.

Această modalitate de stabilire și de diferențiere a salariilor în funcție de niveli instanțelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea și natura cauzelor diferă.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale un categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, și instanța de contencios constituțional, a constatat neconstituționalîtatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Consideră astfel că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a dispus emiterea unui act administrativ pentru acordarea unor drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților.

Într-o altă critică, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susține recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție că atât încheierea pronunțată la data de 16 mai 2023 cât și sentința pronunțată la data de 27 octombrie 2023 sunt nelegale, fiind date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin încheierea pronunțată la data de 16 mai 2023 instanța de fond a respins în mod eronat excepția tardivității cererii de chemare în judecată și nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii.

Cu privire la excepția tardivității, instanța de fond a reținut în mod eronat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din anexa V la Legea nr. 153/2017.

Invocând dispozițiile art. 7 alin. (1), Cap VIII din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, pe care le consideră a fi aplicabile, susține recurenta că reclamantul a înregistrat acțiunea pe rolul Curții de Apel București la data de 06.09.2022, deși prin adresa nr. x/2022 a fost respinsă contestația împotriva Ordinelor nr. 6245/C/30.12.2021 și nr. 431/C/07.02.2022, cererea de chemare în judecată fiind depusă peste termenul prevăzut de art. 7 alin. (1), Cap VIII din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.:

Cu privire la excepția inadmisibilității, susține recurenta - pârâtă că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestei excepții, deși a fost invocată de Ministerul Justiției prin întâmpinare.

Consideră astfel că acțiunea este inadmisibilă pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1), Cap VIII din Anexa nr. Via Legea-cadru nr. 153/2017.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, susține că instanța de fond nu a avut în vedere Legea nr. 554/2004 care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ, reglementează, în cuprinsul art. 11, două termene, respectiv un termen de prescripție și un termen de decădere.

În ceea ce privește termenul de prescripție, acesta este de 6 luni și curge de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii, de la data expirării termenului de soluționare a plângerii, prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii și de la data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

In ceea ce privește termenul de decădere, acesta este de 1 an și curge de la data comunicării actului sau data luării la cunoștință despre acesta.

Solicită instanței de control judiciar să constate că intimatul-reclamant s-a adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru anularea ordinelor nr. 6245/C/30.12.202I și nr. 431/C/07.02.2022 subsecvent Ordinului nr. 6245C/31.12.2021, emise de Ministerul Justiției, considerând că acestea sunt nelegale "în privința datei de la care au stabilit acordarea VRS 605, respectiv data de 30 decembrie 2021, iar nu data de 01.08.2016, când această valoare a fost acordată colegilor judecători.

Or, intimatul - reclamant în perioada anterioară a fost salarizat prin ordine care nu au fost contestate de acesta în privința datei de la care ar fi trebuit să beneficieze de VRS 605,22 RON.

Prin urmare, acesta a stat în nelucrare în privința pretenției de a fi salarizați potrivit VI 605,22 RON cu începere din 1 august 2016, până la emiterea Ordinului prin care Ministrul Justiției, a decis să extindă drepturile câștigate de alte persoane din familia ocupaționala; "Justiție" a acestei VRS, prin emiterea Ordinului nr. 6245/C/2021.

Or, în condițiile în care demersul judiciar al intimatului-reclamant are o evidenta componentă materială, intimatul - reclamant urmărind să obțină drepturi salariale diferite cele obținute deja pentru o perioadă mai mare decât pentru cea pentru care respectivele drepturi i-au fost deja acordate, este evident că rămânerea lor în nelucrare pentru o perioadă aproximativ 6 ani (2016-2022) nu poate rămâne nesancționată doar pentru că a înțeles să atace un ordin de salarizare ulterior.

Altfel spus, intimatului - reclamant nu îi poate fi asigurată repunerea în termenul de acțiune prin recunoașterea dreptului de a ataca ulterior un ordin de salarizare asupra unui aspect pe care ar fi trebuit să îl sesizeze și eventual să îl atace, cu privire la ordinele de salarizare anterioare, sens în care invocă Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019.

În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, recurenta invoca aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dar și dispozițiile art. 2500, coroborat cu art. 2517 și art. 2524 din Noul C. civ. în temeiul cărora solicită a se constata că în mod greșit instanța de fond a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Într-o altă critică, în ceea ce privește obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la acordarea și recalcularea sporurilor în procent maxim de 45%, începând cu data de 07.09.2019, prin încheierea pronunțată la data de 16 mat 2023, susține recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție că instanța de fond a respins în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Justiției cu privire la pretențiile referitoare la plata unor eventuale drepturi salariate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a preluat atribuțiile și competențele Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului instanțelor judecătorești pentru cheltuielile de personal, fără a avea și calitatea de angajator a intimatului - reclamant.

Între acest ordonator principal de credite și intimatul - reclamant nu există raporturi juridice de dreptul muncii sau de altă natură și nu se poate reține o identitate între o persoană ce poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății și pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiției. întrucât raporturile de muncă pot exista numai între două persoane, context în care legitimarea procesuală pasivă revine doar instituției cu care intimatul - reclamant se află în raporturi de muncă, în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale, intimata - pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Ca atare, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu a avut raporturi de serviciu cu intimatul - reclamant, de natură a naște drepturi și obligații reciproce, nu este justificată chemarea sa în judecată în calitate de ordonator principal de credite pentru stabilirea și plata drepturilor bănești.

De asemenea, Curțile de apel și tribunalele au personalitate juridică, raportul de muncă al intimatului - reclamant s-a stabilit cu instanța angajatoare, astfel că drepturile salariale sunt calculate, datorate și plătite direct de către aceasta.

În acest sens invocă Deciziile nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesu legii și nr. 60/2019, pronunțată tot de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitând a se admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a se respinge cererea cu privire la acordarea și recalcularea sporurilor în procent maxim de 45%, începând cu data de 07.09.2019 ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În continuare, recurenta susține căși pe fond hotărârea primei instanțe cu privire la obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la acordarea și recalcularea sporurilor în procent maxim de 45% este nelegală având în vedere că Legea-cadru nr. 153/2017 prevede un procent al sporurilor de până la 45% aplicat la indemnizația de încadrare, determinat conform art. 24 din cap. III-secțiunea III a Legii nr. 153/2017, raportat la art, 4 și 5 din Anexa nr. V, cap. VIII, care prevăd în domeniul de activitate "Justiție" sporul pentru condiții de muncă grele - 15%, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică 25%, sporul pentru păstrarea confidențialității de 5%, lăsând la aprecierea ordonatorului de credite condițiile de acordare a acestora, evident cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel, pentru personalul din justiție, sporurile sunt reglementate în Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea cadru nr. 153/2017, iar aceste dispoziții trebuie analizate coroborat cu cele ale art. 25 alin. (1) di Cap. II al Legii nr. 153/2017.

Așadar, art. 24 din Legea nr. 153/2017 face trimitere la o limită maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial (cum este cazul sporurilor Anexa V), limită care poate fi acordată, însă cu respectarea prevederilor art. 25 din același act normativ, care impun ca suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare.

Față de aceste considerente, solicită instanței să aibă în vedere că singurul criteriu relevant în dimensionarea sporurilor este respectarea plafonului impus de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea 153/2017, prevăzut pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale, iar singurul grup comparator permis prin prisma deciziei nr. 15/2021 a înaltei Curți de Casație și Justiție este personalul încadrat în subordinea aceluiași ordonator de credite.

Prevederile art. 24 și cele ale art. 25 din Legea nr. 153/2017 se completează și se aplică coroborat, menirea primului text fiind aceea de a stabili o limită maximă pentru fiecare spor în parte (acestea nefiind reglementate în cuantum fix, ci într-un procent maxim în care pot fi acordate), iar a celui de-al doilea text normativ, de a limita suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite.

Limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat ordonatorului de credite, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale, astfel că, în funcție de condițiile specifice și de resursele din buget, calculele efectuate pe fiecare ordonator de credite pot conduce la acordarea sporurilor la procentul maxim prevăzut în anexe sau într-un procent mai mic, sens în care invocă paragraful 90 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

Cu toate acestea, chiar dacă într-un anumit interval temporal, bugetul unui ordonator de credite ar permite acordarea sporurilor în procentul maxim de 45% pentru fiecare angajat, acest procent poate și se impune a fi revizuit periodic, astfel încât sa fie asigurată conformarea la limitarea prevăzută de art; 25 din lege.

Așadar, dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017 nu prevăd un procent fix al sporurilor de 45%, ci doar un procent maxim, care lasă la aprecierea ordonatorului de credite o marjă de acordare a acestor sporuri, evident cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii.

Prin urmare, la nivelul fiecărui ordonator de credite, în privința sporurilor, alăturat limitelor maxime pe care legea le stabilește pentru fiecare categorie de sporuri în parte, plafonarea acestora este determinată de necesitatea de a se asigura respectarea cerinței impuse de art. 25 din Partea generală a Legii nr. 153/2017 - articol a cărui denumire marginală este tocmai "Limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi".

În concluzie, limitarea prevăzută în articolul 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depășit și care poate comporta diferențieri între ordonatorii de credite. Mai mult, în cadrul fiecărui ordonator de credite pot exista fluctuații ale cuantumului sporurilor determinate, spre exemplu, de modificările care pot interveni în numărul de posturi efectiv ocupate în anumite perioade de timp.

Așadar, eventualele diferențe între sporurile ce se cuvin salariaților din aceeași categorie profesională, stabilite și acordate de ordonatori de credite diferiți, pot proveni din aplicarea legii la situații de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie același. în acest sens, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 137/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite.

Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6), din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută Ia art. 25 din lege, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene s-a prevăzut, la art. 34 alin. (2), că:

"(2) Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Acest text a fost modificat prin O.U.G. nr. 1/2020 (art. I. pct. 12), în sensul că:

"(2) Începând cu luna ianuarie 2020, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2019, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Și în anul 2021, cuantumul sporurilor a fost plafonat, prin art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, potrivit căruia:

"(3) In anul 2021, începând cu luna ianuarie, cuantumul sporurilor, (...) de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține cel muli la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2020, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, începând cu data de 1 ianuarie 2022, prin art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, s-a dispus:

"(5) În anul 2022, începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2021, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

În același sens sunt și dispozițiile art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, conform cărora:

"(5) In anul 2023, începând cu data de l ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de cure beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2022, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții,"

Mai menționează recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justițe că existența dreptului ordonatorului de apreciere cu privire la acordarea unui procent mai mic sau egal cu cel maxim prevăzut de lege este recunoscut și prin deciziile pronunțate de Curtea C