ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4279/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 februarie 2021, sub nr. x/42/2021 pe rolul Curții de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții  A, B, C, D, în calitate de magistrați-judecători în cadrul Curții de Apel București au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției  și Curtea de Apel București să se dispună:

a. obligarea pârâtului Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizațiilor noastre de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. l53/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariate în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - OUG nr. 27/2006);

b. obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salariată rezultată dintre noua indemnizație de încadrare calculată cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și indemnizația actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Prin sentința nr.93 pronunțată la 28 mai 2021, Curtea de Apel Ploiești - Secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de intimatul Ministerul Justiției, ca inadmisibilă, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Justiției în raport de capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la recalcularea indemnizațiilor de încadrare a reclamanților, ca operațiune accesorie plății și la plata diferențelor salariale invocată de acesta prin întâmpinare ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 09.04.2015-19.02.2018 invocată de pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare, a respins acțiunea în ceea ce privește recunoașterea și plata drepturilor salariale solicitate pentru această perioadă ca fiind prescrisă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții C, D, B și A, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților ordine noi de încadrare începând cu data de 19.02.2018 și în continuare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000 și a obligat pârâții la plata către reclamanți, începând cu data de 19.02.2018 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plății efective.

Prin încheierea din data de 29 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești a respins excepția inadmisibilității cererii de lămurire a dispozitivului Sentinței nr. 93 din data de 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/42/2021 invocată de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată și a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 93/28.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/42/2021, formulată de reclamanții C, D; B și A, în sensul că dobânda legală penalizatoare acordată și indicele de inflație aferent vor fi calculare începând cu data scadenței lunare a fiecărei diferență de drepturi salariale recunoscute în favoarea fiecăruia dintre reclamanți prin sentință și până la data plății efective a acestor drepturi.

Împotriva sentinței nr.93 pronunțată la 28 mai 2021 de Curtea de Apel Ploiești - Secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Ministerul Justiției, în locul căruia s-a subrogat în timpul procesului Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al M.J., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

După o amplă prezentare  a  situației de fapt, în motivarea  recursului se arată următoarele:

- în mod nefondat prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe capătul de cerere privind recalculare și plată, întrucât nu există raport juridic dintre Ministerul Justiției și personalul instanțelor judecătorești cu referire la plata drepturilor salariale. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat anularea ordinului ministrului justiției prin care au fost stabilite aceste drepturi salariale, astfel că cererea este inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile.

- pe fond, soluția pronunțată este nelegală, întrucât dispozițiile art. 1 alin. 5 ind. 1 din OUG nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 3 ind. 1 alin. (1 ) din O.U.G. nr. 57/2015, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. II din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. 5 ind. 1 din OUG nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. l, cuprinzând art. 1-12 ind. 1 , art. 13 și 16 OUG nr. 57/2015, cu modificările aduse prin OUG nr. 20/2016. Astfel, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 794/2016.

Prin Legea nr. 153/2017 s-a dispus la Cap. 1 Secțiunea 1, art. 1 alin. 3 că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut Ea alin. (1 ) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.” Art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a din lege statuează că ”indemnizația de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. I - IX". De asemenea, art. 8 Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 prevede că ”(I) Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi. Art. 9 prevede că „indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor si ale procurorilor sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. A si, respectiv, lit. B. ”

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional, a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor DNA și DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare OUG nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Totodată, subliniază faptul că instanța constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În ceea ce privește Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, reținută de instanța de fond, învederează că aceasta statuează că „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare”, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 ind. 1 din OUG nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 2012016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică".

Potrivit OUG nr.43/2016 care a modificat și completat OUG nr.57/2015, de la data de 31.08.2016 art. 3 ind. 1 are următorul cuprins: „începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”

Așadar, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice ta data intrării în vigoare a Legii nr. 71 12015.

Decizia RIL nr. 11/2020 din 4 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justitie stabilește că „32. Din această perspectivă, cerința de admisibilitate desprinsă din dispozițiile art. 515 C. proc. civ. nu este întrunită, deoarece hotărârile judecătorești definitive atașate recursului în interesul legii nu relevă, în realitate, o tranșare divergentă asupra existenței dreptului la coeficienții de multiplicare 19,00 - 23,00 prevăzuți de art. 11 alin. (1) din OUG nr. 27/2006, drept a cărui recunoaștere să fi fost pretinsă de către judecători și asistenți judiciari, prin revendicarea, pentru ei înșiși, a unui beneficiu pe care legea îl acorda exclusiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.; o atare concluzie rezultă din prezentarea divergenței jurisprudențiate în cuprinsul recursului în interesul legii.”

Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/201 6 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu „aplicabilitate generală” așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 1 1% de Ia care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea indemnizațiilor de încadrare și ca atare, deciziile reținute de instanța de fond nu sunt aplicabile prezentei cauze.

De asemenea începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25 din lege, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cete stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Nivelul salarial, după intrarea în vigoare a Legii nr.153/2017, se stabilește în funcție de coordonatele carierei fiecărui reclamant (grad, vechime în muncă și funcție), nu ale unui procuror cu grad de PÎCCJ, întrucât hotărârea judecătorească nu atribuie grade profesionale noi, care sa conducă la încadrare pe alte coordonate a intimatului, ci acordă drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul).

Ulterior, la data de 05 noiembrie 2021, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs și împotriva încheierii din data de 29 septembrie 2021 pronunțate de către  Curtea de Apel Ploiești- Secția contencios administrativ și fiscal, susținând că nu este necesară o lămurire a dispozitivului sentinței, aceasta fiind suficient de clară.

A susținut că în soluționarea recursului este necesar a se avea în vedere HP 21/2015, respectiv faptul că în mod legal și temeinic judecătorul fondului a aplicat această hotărâre prealabilă, respingând petitul 2 din acțiune ce viza perioada anterioară datei de 19 februarie 2018 și obligând pârâții la plata diferențelor salariale solicitate în mod actualizat cu indicele de inflație, la care se aplică dobând legală penalizatoare pentru 3 ani anteriori datei introducerii acțiunii.

Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note de ședință prin care a solicitat admiterea recursului și pe fond, în principal admiterea excepției lipsei calității sale procesale, iar în secundar, aplicarea deciziilor RIL nr. 3/2024 și nr. 4/2024.

Înalta Curte a constatat modificarea cadrului procesual ca urmare a intervenirii modificărilor legislative prin Legea nr. 304/2022 art. 142 și transmiterea calității procesuale de la Ministerul Justiției la ICCJ, devenită recurentă-pârâtă în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art.496-499 C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

Referitor la criticile legate de lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, Înalta Curte reține că prin susținerile recurentului nu sunt combătute în mod explicit de argumentele instanței de fond care a reținut calitatea procesuală pasivă a instituției recurente în raport de caracterul subsidiar al capătului de cerere privind plata drepturilor salariale față de primul capăt de cerere.

Totodată, Înalta Curte apreciază că obligația Ministerului Justiției de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanților trebuie privită în contextul temeiului juridic avut în vedere de instanța fondului pentru respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, respectiv calitatea acestuia de ordonator principal de credite, în virtutea căreia gestiona bugetele instanțelor.

Instanța de recurs reține că potrivit dispozițiile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea, în temeiul legii, a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal ale curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În aceste condiții, urmare a transmisiunii calităților procesuale, Ministerul Justiției nu se mai regăsește în cadrul procesual pasiv.

Critica din recurs prin care se invocă faptul că instanța de fond a aplicat greșit legea prin faptul că nu a respins ca inadmisibilă acțiunea ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art.7, Cap VIII, Secțiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, este nefondată.

Înalta Curte apreciază că, necontestând niciun ordin de salarizare, reclamanții se plasează în ipoteza în care solicită acordarea unor drepturi salariale care ar fi prevăzute de lege, dar pentru care nu s-au emis acte administrative de recunoaștere, astfel încât, ținând seama de cele statuate prin decizia nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii, nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile. Pe de altă parte, acțiunea are un caracter mixt, de dreptul muncii și de contencios administrativ, astfel că paralizarea acțiunii pentru neformularea plângerii prealabile ar înfrânge considerentele deciziei de unificare mai sus amintite.

În ceea ce privește motivul de casare referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată că este fondat.

Recurenta-pârâtă critică soluția dată capătului de cerere privind obligarea sa la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizației de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluționat un litigiu vizând recunoașterea stării de discriminare și repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la acest petit, prima instanță a admis acțiunea, reținând, în esență, că hotărârile judecătorești prin care au fost acordate respectivele drepturi vizează situații cu aplicabilitate generală, astfel încât reprezintă temei pentru înlăturarea inechităților salariale.

Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin  Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că ,,Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri”. S-a reținut astfel că ,,respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială,, (considerentul nr. 94).

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia ,,constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată,, (considerentul nr. 72). Or, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 se reținuse că: „Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări.“

În urma acestor dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va stabili că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârile judecătorești invocate de intimații-reclamanți impun obligarea recurentei-pârâte la emiterea ordinului prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 ulterior datei de 19.02.2018.

Având în vedere cele expuse anterior se constată că este fondat și recursul promovat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva încheierii din 29 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal. Conform dezlegărilor obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței și a soluției preconizată pentru fondului cauzei, instanța de recurs conchide că nu mai este necesară lămurirea aspectului vizând acordarea dobânzii legale penalizatoare și indicele de inflație pentru perioada ulterioară datei de 19.02.2018.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 407 raportat la art. 488 alin.(1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 93 din 28 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va respinge acțiunea în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 19.02.2018 și va menține în rest sentința recurată.

Totodată va admite și recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva încheierii din 29 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal, va casa încheierea atacată și, rejudecând, va respinge cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nr. nr. 93 din 28 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva sentinței nr. 93 din 28 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința și rejudecând:

Respinge acțiunea în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 19.02.2018.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Admite recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva încheierii din 29 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea atacată și, rejudecând, respinge cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 93 din 28 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 octombrie 2024.