Decizia nr. 2359/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 30.03.2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Galați, Ministerul Justiției și Tribunalul Vrancea, emiterea de către Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 și în continuare, dar și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006); luarea de către pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamantă a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă. În fapt, reclamanta a arătat că potrivit deciziei civile nr. 555 din 30.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2018, definitivă ca urmare a respingerii apelurilor formulate de către pârâți, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și să-i plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din O.G. nr. 13/2011, începând din data de 23.10.2015 și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare a reclamantei. Prin urmare, reclamanta a susținut că deține deja hotărâre judecătorească definitivă în ceea ce privește recalcularea indemnizației sale de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1350 din 4 octombrie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Respinge excepțiile invocate de pârâți, ca neîntemeiate. Admite în parte cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției. Obligă pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantei un nou ordin de încadrare, începând cu data de 23.10.2015 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19. Respinge în rest acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Galați, Ministerul Justiției și Tribunalul Vrancea, ca nefondată."

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea cauzei și respingerea cererii de chemare în judecată în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Recurentul a solicitat, în primul rând, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că litigiile de natura celui de față urmează a fi soluționate după o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum și de la cele din materia contenciosului administrativ. Astfel, reclamanta nu a învestit instanța de contencios competentă cu verificarea legalității hotărârii prin care s-a soluționat o contestație împotriva ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare, ci a formulat acțiunea de față solicitând exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizației de încadrare în baza unei hotărâri care a obligat instanța angajatoare și ministerul la plata diferențelor salariale rezultate din luarea în considerare a coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Întrucât acțiunea în contencios are ca obiect hotărârea pronunțată în urma soluționării contestației împotriva modului de stabilire a indemnizației de încadrare printr-un ordin al ministrului justiției, se solicită a se observa că solicitarea reclamantei reprezintă, de fapt, o eludare a dispozițiilor legale care statuează procedura de modificarea a actelor administrative emise de ministrul justiției pentru stabilirea indemnizațiilor de încadrare. De asemenea, solicitarea reclamantei transmisă pe mail, pe de o parte nu este valabilă pentru că nu poartă semnătură electronică atașată, dar și pentru că nu poate fi considerată plângere prealabilă în sensul dispozițiilor legale invocate anterior, întrucât nu se critică modul de stabilire a indemnizației printr-un ordin al ministrului justiției, ci se solicită emiterea unor ordine de salarizare raportat la decizia civilă nr. 555/2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2018 prin care pârâții au fost obligați la plata unor diferențe salariale. Acestea fiind circumstanțele, răspunsul Ministerului Justiției la cererea reclamantei de emitere a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare, nu poate fi considerat refuz nejustificat de soluționare a unei cereri în sensul Legii nr. 554/2004, așa cum opinează reclamanta, nefiind îndeplinite condițiile impuse de lege. În concluzie, având în vedere că reclamanta a învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității respectivului act administrativ, se solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată. De altfel, aceasta nu a atacat niciun răspuns emis de o autoritate publică la o solicitare emisă în termen (solicitarea de emitere a ordinului a depășit cele 30 de zile de la data la care reclamanta cunoștea poziția autorității emitente), lipsind și procedura prealabilă. Pe fondul cauzei, recurentul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, S-a arătat, astfel, că anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 0l ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantei potrivit dispozițiilor acesteia. Potrivit actelor normative ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, salarizarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire și de diferențiere a salariilor în funcție de nivelul instanțelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea și natura cauzelor diferă. Prin Legea nr. 153/2017 s-a dispus la Cap. 1 Secțiunea 1, art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege." Art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a din Legea nr. 153/2017 statuează că "indemnizația de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. 1 - IX". De asemenea, art. 8 Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 prevede că "(1) Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi." Art. 9 prevede că "Indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor și ale procurorilor sunt prevăzute în prezenta anexă (la cap. I lit. A) și, respectiv, lit. B)." Principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instanței/parchetului, or Direcția Națională Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorii care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, prin decizia nr. 794/2016, Curtea Constituțională a României a reținut nivelul maxim "pentru fiecare functie, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz al salariului de bază/indemnizației de încadrare." Invocând statuările din deciziile CCR nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008 etc., conform cărora instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, recurentul a arătat că solicitarea reclamantei de stabilire a indemnizațiilor în funcție de coeficienții de multiplicare prevăzuți de un act normativ abrogat nu poate fi primită, întrucât ar reprezenta o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare acestui act normativ. De asemenea, la acest moment nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului. Textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate și implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susținerea pretențiilor. Dispozițiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, care au constituit temeiul de drept al acțiunilor prin care s-a solicitat acordarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. x sunt abrogate. Prin urmare, prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016. Astfel, este neîntemeiată cererea referitoare la stabilirea indemnizațiilor "și în continuare" în funcție de coeficienții de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2007 pentru procurorii DNA și DIICOT, ignorându-se plafonul maxim prevăzut de art. 28 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite conform prevederilor legale mai sus menționate și cu luarea în considerare a coeficientului stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006, câtă vreme acest coeficient prezenta relevanță pentru stabilirea indemnizațiilor cuvenite magistraților. În schimb, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale s-a stabilit în functie de coordonatele carierei profesionale (grad, vechime în munca și în funcție) a reclamantei și a fiecărui judecător în favoarea căruia a fost pronunțată sentința civilă nr. 2538/18.11.2018, iar nu ale unui procuror cu grad de P.I.C.C.J., întrucât această hotărare judecătorească nu a atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci a acordat drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul de multiplicare prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006) câtă vreme acest coeficient era aplicabil. Pentru aceste motive, maximul la care se oprește indemnizația lunară a unui judecător este cel stabilit de lege pentru funcția de judecător cu grad de curte de apel (Cap. I lit. A) nr. crt. 2 din Anexa V La Legea-cadru nr. 153/2017), iar nu de procuror cu grad de P.Î.C.C.J. (Cap. I lit. B) nr. crt. 1 din aceeași anexă). Coeficientul 19, ca și valoarea de referință sectorială (VRS), reprezintă elemente care se utilizează în prima etapa a calculului indemnizației, însă ori de câte ori valoarea acesteia atinge maximul din anexă corespunzător pentru funcția ocupată - în speță, de judecător cu grad de curte de apel-, indemnizația este limitată, în mod corespunzător, la acest maxim.

Apărările formulate de intimată și alte aspecte relevante Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. Recurentul Ministerul Justiției a depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca fiind rămasă fără obiect, ca urmare a emiterii O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, iar prin notele scrise depuse la data 28.02.203 a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de dispozițiile art. 142 din Legea nr. 304/2022 care reglementează subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile acestuia.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat al excepției rămânerii fără obiect a acțiunii reclamantei invocate de recurentul-pârât în cuprinsul răspunsului la întâmpinare. Astfel, rămânerea fără obiect a acțiunii a fost invocată de recurentul-pârât în raport de emiterea O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, prin care s-au stabilit drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și al curților de apel, la nivelul maxim din grilele de salarizare din anexa V a Legii nr. 153/2017, fără a se mai ține seama de vechea salarizare bazată pe VRS și coeficienți de multiplicare, care a devenit inaplicabilă. Se constată, însă, că prin Ordinul colectiv de salarizare - O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021 de care se prevalează recurentul-pârât, emis la 30 decembrie 2021, au fost stabilite drepturi salariale începând cu luna ianuarie 2022. În speță însă, prin raportare la petitul acțiunii, se constată că reclamanta a solicitat instanței cenzurarea refuzului recurentului-pârât, de executare întocmai a obligațiilor stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-a dispus ca recalcularea drepturilor să se realizeze începând cu data de 23.10.2015. În aceste condiții, va reține instanța de recurs că recalcularea dispusă prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, ce produce efecte de la 01.01.2022, nu este de natură a lăsa fără obiect acțiunea introductivă, în legătură cu refuzul de emitere a unui act care să ducă la îndeplinire obligații stabilite în sarcina Ministerului Justiției, prin hotărâre judecătorească definitivă a Curții de Apel Ploiești (dosar nr. x/2018). În privința excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de către recurent prin notele scrise, Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 555 din 30.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2018, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Vrancea au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei A., conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și să-i plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din O.G. nr. 13/2011, începând din data de 23.10.2015 și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare. Reclamanta a pretins prin cererea administrativă și, mai apoi, prin acțiunea formulată, că deși se află în posesia unei hotărâri definitive de recalculare a drepturilor salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, debitorul obligației de recalculare, care este printre alții și Ministerul Justiției, refuză să emită actul de salarizare corespunzător. Or, din această perspectivă, având în vedere că în speță se contestă refuzul, apreciat nejustificat, de emitere a unui act în materia salarizării în acord cu cele reținute deja prin hotărâre judecătorească definitivă, iar acest refuz emana, la momentul introducerii prezentei acțiuni, de la recurentul-pârât Ministerul Justiției (debitor al obligației de recalculare, conform hotărârilor din dosarul nr. x/2018 al CA Ploiești), Înalta Curte va reține că subrogarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile Ministrului Justiției, în virtutea prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022, nu este de natură a conduce la înlăturarea din cauză a recurentului-pârât, legalitatea acestui refuz urmând a se aprecia, în continuare, prin raportare la condițiile de la momentul emiterii sale, precum și în contradictoriu cu emitentul, care justifică astfel calitate procesuală pasivă. Analizând punctual motivele de recurs formulate, instanța de control judiciar nu poate primi critica recurentului vizând greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii. În speță, reclamanta nu a învestit instanța de contencios cu o acțiune privind anularea unui ordin de încadrare, pentru a fi incidentă procedura specială prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 și dispozițiile similare din Legea nr. 153/2017, ci a înțeles să sesizeze instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâților de a emite un act administrativ, respectiv de a pune în executare întocmai dispozițiile deciziei nr. 555 din 30.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2018. Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.". Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din același act normativ, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2), se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, anterior formulării acțiunii, reclamanta a solicitat recurentului emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, iar prin adresa din 15.03.2021 acesta a comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat. În consecință, instanța de fond a constatat, în mod corect, că nu a fost învestită cu o acțiune în anulare a unui ordin de reîncadrare salarială, pentru a fi incidentă procedura specială de contestare invocată de către recurent și a făcut o justă aplicare a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, reținând că acțiunea reclamantei vizează refuzul pârâtului, act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, materializat prin adresa nr. x/15.03.2021, de a pune în executare titlul executoriu deținut de aceasta, prin emiterea unui ordin de salarizare corespunzător. În privința argumentelor vizând fondul acțiunii, se constată că, în esență, acestea sunt subsumate ideii conform căreia admiterea solicitării reclamantei, de acordare a indemnizației de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor DNA și DIICOT, determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Înalta Curte constată că susținerile recurentului, expuse la pct. 3 al prezentei decizii, ignoră motivația esențială ce a stat la baza admiterii acțiunii de către prima instanță, care nu a analizat fondul dreptului dedus judecății, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive (decizia nr. 555/30.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2018,) prin care Ministerul Justiției a fost obligat la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamanților, începând cu 23.10.2015 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19, precum și la plata diferențelor salariale rezultate. Această decizie a intrat în puterea lucrului judecat și, în raport de considerentele acesteia, prima instanță a constatat corect că apărările formulate de pârâtul Ministerul Justiției în prezenta cauză, reiterate în recurs, au fost deja analizate prin decizia nr. 555/2020, devenind aplicabile prevederile art. 430 si art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Mai mult decât atât, prin recursul de față, recurentul-pârât nu combate în niciun mod cele avute în vedere de Curtea de Apel București, referitoare la incidența efectului pozitiv al lucrului judecat, ci reiterează argumente de fond, ce au fost în mod legal înlăturate de prima instanță, care, în mod corect și cu justa aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a constatat caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite reclamantei un nou ordin de salarizare, aceasta fiind singura modalitate prin care puteau fi duse la îndeplinire obligațiile de recalculare stabilite cu caracter definitiv în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Ploiești. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge atât excepțiile rămânerii fără obiect a acțiunii și lipsei calității procesuale pasive, cât și recursul promovat în cauză.