ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4374/2024
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4374/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 9 octombrie 2024
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-prin Procurorul General și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, obligarea pârâților la emiterea unor noi ordine de încadrare în care pentru perioada 03.03.2018-28.02.2019 drepturile salariale să fie calculate ca diferențe dintre drepturile salariale calculate prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19% (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DII COT și DNA - O.U.G. nr. 27/2006) și drepturile salariale primite efectiv în perioada menționată, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și Ia care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plății efective.
De asemenea, a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin nepunerea în aplicare a sentinței nr. 1252 din data de 23.09.2021 a Tribunalului Buzău, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 766 din 14 martie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și plata către subsemnata a diferenței dintre drepturile salariale calculate prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19% (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DIICOT și DNA - O.U.G. nr. 27/2006) și drepturile salariale primite efectiv în perioada 03.03.2018-28.02.2019, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plății efective.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 161 din 25 septembrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:
A respins excepția litispendenței în raport de dosarul nr. x/2022 și excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepții invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ, ca neîntemeiate.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca neîntemeiată.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin procurorul general, și Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ la emiterea ordinelor de salarizare pentru perioada 03.03.2018- 28.02.2019, în vederea punerii în aplicare a sentinței civile nr. 1252/23.09.2021 a Tribunalului Buzău, definitivă prin decizia nr. 766/14.03.2022 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2021 și cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea cadrul nr. 153/2017.
A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite reclamantei prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, conform sentinței civile nr. 1252/23.09.2021 a Tribunalului Buzău, sus arătată, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 și drepturile salariale primite efectiv de reclamantă în perioada 03.03.2018-28.02.2019, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plății efective.
A respins în rest acțiunea.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, in condițiile art. 483 C. proc. civ.
Prin memoriul de recurs, pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și, in rejudecare admiterea excepției prescripției dreptului la acțiunea pentru pretențiile anterioare perioadei 16 . 03. 2020 și, în consecință respingerea acțiuniii pentru această perioadă ca fiind prescrisă și, în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În susținerea căii de atac, recurentul - pârât a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum și pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)
1
din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. (3)
1
alin. (1)
1
- alin. (1)
4
din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 și ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la sentința civilă nr. 1252 23 . 09. 2021 a Tribunalului Buzău.
Printr-un set de argumente subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - pârât a invocat interpretarea și aplicarea greșită, de către prima instanță, a prevederilor art. 171 alin. (1) și ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și a prevederilor art. 2517 și art. 2523 C. civ., învederând că, întrucât reclamanta a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 03.03.2018, iar acțiunea a fost înregistrată la 16.03.2023, instanța de fond trebuia să constate că a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 16.03.2020.
În continuare, recurentul - pârât a arătat că dovada inopozabilității sentinței civile nr. 1252 din 23. 09. 2021 a Tribunalului Buzău față de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o face chiar dispozitivul acesteia, prin care Tribunalul Buzău a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, soluție menținută de către instanța de control judiciar.
În acest sens, recurentul - pârât a arătat că reclamanta nu deține un titlu executoriu împotriva Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind pronunțată într-un litigiu de muncă, fără a institui în sarcina recurentului obligația de a emite ordine de salarizare.
Recurentul a arătat și că, din economia prevederilor Legii nr. 500/2002 și a celor ale O.G. nr. 22/2002, ar rezulta că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate.
Recurentul a invocat și incidența, în cauză, a prevederilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, învederând, în esență, că legea nu condiționează executarea sentinței civile nr. 1252 din 23. 09. 2021 de emiterea unor ordine de salarizare.
Totodată, recurentul a apreciat incorect raționamentul primei instanțe referitor la faptul că salarizarea procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. și D.N.A. ar avea la bază doar criteriul apartenenței la un domeniu restrâns de realizare a justiției, sens în care recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 79
1
și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Printr-un alt set de argumente, recurentul a arătat că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale și a subliniat că, începând cu data de 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare concretizat în prevederile Legii nr. 330/2009 și Legii nr. 284/2010, din analiza cărora ar rezulta că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute de sus indicatele legi, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege. Recurentul a invocat și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017. În opinia recurentului, dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi, astfel încât, cu atât mai mult, acest drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.
În continuare, recurentul a evocat prevederile art. 8 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 și a arătat că, din coroborarea acestora cu cele ale art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 rezultă că, începând cu data de 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depășit. Calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectoriale și la coeficienți de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017.
Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, fără existența unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.
În speță, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut.
Recurentul a evidențiat faptul că reclamanta nu a deținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind greșit demersul instanței de fond de a dispune recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Recurentul a făcut trimitere și la prevederile art. 1 alin. (5)
1
din O.U.G. nr. 83/2014, art. 3
1
alin. (1)
3
din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016 și la Legea nr. 71/2015, arătând că nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și dreptul acordat de prima instanță și a evocat Deciziile Curții Constituționale nr. 289/2005 și nr. 693/2006, precum și hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Kechko vs. Ucraina și Wieczorek vs. Polonia, privind dreptul statului în determinarea sumelor ce vor fi plătite cu titlu de drepturi salariale.
Prin cererea de recurs declarată pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingea în totalitate a cererii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată, fără a dezvolta motivele de recurs încadrate prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Apărările formulate în cauză
Legal citată, intimata- reclamantă A. a formulat întâmpinare față de recursurile promovate de părțile adverse, solicitând respingerea acestora ca nefondate, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței atacate.
II. Soluția instanței asupra excepției nulității recursului invocată din oficiu
Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., excepția nulității recursului promovat de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Înalta Curte o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:
Pentru o motivare corespunzătoare a recursului, recurentul avea obligația să indice explicit și clar care sunt normele juridice interpretate sau aplicate greșit și să demonstreze concret în ce mod a fost încălcată sau aplicată eronat respectiva dispoziție legală.
În absența unor argumente care să reflecte critici privind sentința recurată, Înalta Curte nu poate decela aspectele de nelegalitate pe care recurentul urmărește a le invoca și nici dacă acestea se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., context în care intervine sancțiunea nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.
III. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurate, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 161 din 25 septembrie 2023 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal este fondat, pentru considerentele ce succedă:
Cu titlu prealabil, în scopul identificării limitelor învestirii instanței de control judiciar în cauza pendinte, Înalta Curte reține că, judecătorul fondului a respins, în mod corect excepția litispendenței, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepții invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ, precum și soluția instanței referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul București, in mod corect.
Astfel, reținând că excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13.03.2020 invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond a constatat că, prin sentința civilă nr. 1252 din 23 septembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 766 din 14 martie 2022, s-a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptățirea reclamantei la plata despăgubirilor echivalente diferențelor dintre drepturile salariale, calculate prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) și drepturile salariale primite efectiv de reclamantă începând cu 03.03.2018 și în continuare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.
Așadar, de la data rămânerii definitive a sentinței menționate (14 martie 2022) începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, în interiorul căruia reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în prezenta cauză, astfel că sunt neîntemeiate apărările pârâtului conform cărora pretențiile anterioare datei de 14.03.2020 ar fi prescrise prin raportare la data depunerii cererii de chemare în judecată (14.03.2023), întrucât contravin autorității de lucru judecat a sentinței menționate, care a recunoscut dreptul la despăgubiri reclamantei începând cu data de 03.03.2018, astfel că termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței pronunțate de Tribunalul Buzău.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București, se reține că prin întâmpinarea formulată, pârâtul a arătatat că stabilirea indemnizațiilor de încadrare cuvenite procurorilor, cu consecința emiterii unor acte administrative, este în competența ordonatorului principal de credite din cadrul Ministerului Public, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București neavând legitimare procesuală pasivă.
Or, petitul acțiunii din prezenta cauză nu cuprinde doar obligarea la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care, pentru perioada 03.03.2018- 28.02.2019, drepturile salariale ale reclamantei să fie calculate prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,000, ci și repararea prejudiciului cauzat prin nepunerea în aplicare a sentinței nr. 1252 din data de 23.09.2021 a Tribunalului Buzău, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 766 din 14 martie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, prin obligarea la plata către aceasta a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, conform sentinței civile sus arătate și drepturile salariale primite efectiv de reclamantă în perioada 03.03.2018-28.02.2019, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plății efective, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plății efective.
Ca atare, plata drepturilor salariale se realizează de instituția în cadrul căreia a funcționat reclamanta în perioada dedusă judecății, adică Parchetul de pe lângă Tribunalul București, aspect care reiese din cuprinsul adeverinței nr. x/2019 din data de 11.06.2019, eliberată de pârâta în cauză.
Nu în ultimul rând, referitor la excepția litispendenței, se reține că această excepție, a fost invocată în dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel Ploiești care se află în calea extraordinară de atac a recursului. Ca urmare, instanța de fond a constatat corect că nu sunt aplicabile prevederile art. 138 alin. (2) C. proc. civ. totodată, verificând incidența dispozițiilor art. 138 alin. (6) C. proc. civ., care impun instanței de fond să suspende judecata până la soluționarea recursului în celălalt dosar, Curtea a reținut că nu există identitate de obiect și nici de părți între dosarul de față și dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel Ploiești, ci numai unele similitudini, referitoare în special la cauza acțiunii, în timp ce perioada dedusă judecății este în mod cert diferită, astfel că nu se impune suspendarea judecății, întrucât nu sunt întrunite cerințele cumulative prev. la art. 138 alin. (1) C. proc. civ.
Instanța de control judiciar reține caracterul corect al modului în care prima instanță a stabilit că obiectul cauzei este unul aferent materiei contenciosului administrativ, întrucât instanța a fost învestită cu verificarea legalității unui act administrativ (refuz nejustificat de a soluționa o cerere) și cu solicitarea de obligare a autorității pârâte la emiterea acestuia, în sensul art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, în materia contenciosului administrativ, prescripția este guvernată de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu de prevederile art. 171 alin. (1) și ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii sau de cele ale art. 2517 și art. 2523 C. civ., astfel încât instanța de fond a identificat corect norma aplicabilă chestiunii în discuție.
Revenind la recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 161 din data de 25 septembrie 2023, Înalta Curte apreciază utilă reiterarea unor aspecte de fapt.
Astfel, reclamanta a obținut, prin hotărâre judecătorească definitivă (sentința nr. 1252 din data de 23.09.2021 a Tribunalului Buzău, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 766 din 14 martie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă), dreptul la recalcularea drepturilor salariale prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor D.N.A și D.I.I.C.O.T - O.U.G. nr. 27/2006), începând cu data de 3.03.2018, suma cuvenită urmând să fie actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.
Hotărârea judecătorească prin care reclamantei i s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000 a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ceea ce înseamnă că această hotărâre este obligatorie față de pârât în sensul prevederilor art. 435 alin. (1) C. proc. civ.
În demersul de punere în executare a componentei dispozitivului sentinței indicate anterior ce se referea la plata diferențelor pentru perioadele în care reclamanta va activa în cadrul pârâtului, reclamanta a apreciat necesar să se adreseze Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu solicitarea de emitere a unui ordin de salarizare prin care drepturile sale salariale să fie stabilite în funcție de aspectele avute în vedere prin sentința civilă nr. 1252/2021 a Tribunalului Buzău.
Prin adresele nr. x/12.02.2021, nr. y/01.04.2022 și nr. x/18.11.2021), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în esență din care rezultă că, în ceea ce privește pretențiile reclamantei în sensul necesității stabilirii indemnizației de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, modul de calcul prin raportarea la valori de referință sectorială și la coeficienți de multiplicare este realizabil doar până la data de 31.12.2017, Legea nr. 153/2017 stabilind un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale care nu poate fi depășit.
Un atare răspuns al autorității recurente - pârâte a fost calificat de instanța de fond drept refuz nejustificat de emitere a ordinului de salarizare, prima instanță reținând, în esență, caracterul opozabil față de recurent (terț de litigiul, urmare admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive) al dezlegărilor din cuprinsul sentinței civile nr. 1252/2021 a Tribunalului buzău, precum și insuficiența evocării art. 38 din Legea nr. 153/2017, în justificarea refuzului de a emite ordinul de salarizare.
Soluția dată de instanța de fond prin sentința civilă recurată nu este împărtășită de Înalta Curte, câtă vreme reflectă o eronată interpretare și aplicare atât a prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., cât și a prevederilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind, astfel, fondate criticile aduse de recurentul - pârât acestei hotărâri și care au fost subsumate de parte cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, efectul opozabilității față de terți a hotărârii judecătorești, reglementat de acest text normativ, vizează, în esență, faptul că terții sunt ținuți să respecte cele statuate prin hotărâre, fără ca prin hotărâre să se nască/stingă drepturi sau obligații și față de terți. Pe de altă parte, terții pot face dovada unei situații juridice diferite, ipoteză în care nu mai poate fi reținut un caracter opozabil al hotărârii.
Într-un atare context, un prim aspect ce se impune a fi examinat este cel al chestiunilor concret dezlegate prin sentința civilă nr. 1252/2021 a Tribunalului Buzău, spre a verifica dacă situația juridică invocată de recurentul - pârât (inclusiv în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017) este diferită de aspectele dezlegate prin hotărârea arătată mai sus.
Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în motivarea sentinței civile amintite anterior, Tribunalul Buzău a reținut, drept argument central, căruia i-a circumscris întreaga analiză și interpretare a prevederilor normative, conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).
Or, în raport de acest argument central, Înalta Curte reține că natura juridică a obligațiilor de plată stabilite prin sentința civilă nr. 1252/2021 este cea de despăgubiri, inclusiv din perspectiva componentei dispozitivului prin care instanța a statuat în sensul obligării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București la plata către reclamantă, pentru perioadele în care aceasta va activa în cadrul pârâtului, a sumelor reprezentând diferențele dintre sumele efectiv încasate cu titlu de drepturi salariale de către aceasta și cele calculate potrivit coeficientului de multiplicare 19,000.
În acest sens relevante sunt aspectele statuate prin paragrafele 74 - 77 ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 9 mai 2024, mai precis:
"74. Prima chestiune divergentă ce se impune a se rezolva este legată de natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigiile de dreptul muncii, punându-se problema dacă sumele acordate cu acest titlu reprezintă drepturi salariale sau, dimpotrivă, despăgubiri.
Din analiza hotărârilor judecătorești atașate prezentului recurs în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferențele rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa paguba pricinuită magistraților reclamanți în privința cărora instanțele judecătorești au reținut că au fost supuși unui tratament discriminatoriu sub aspectul plății drepturilor salariale. În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)". Potrivit acestui text legal, legiuitorul a calificat în mod explicit ca fiind despăgubiri sumele de bani acordate pentru a acoperi situația creată prin discriminare.
În concluzie, natura juridică a diferențelor de drepturi bănești rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este aceea de despăgubiri, iar nu aceea de drepturi salariale. Pe cale de consecință, aceste despăgubiri echivalente cu diferențele dintre drepturile încasate și drepturile calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți.
În raport cu această clarificare, trebuie subliniat că, așa cum s-a arătat mai sus, indemnizațiile de încadrare ale magistraților se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială, care este constantă pentru tot personalul care activează în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", și prin raportare la coeficienții de multiplicare corespunzători nivelului instanței sau al parchetului și funcției ocupate, element variabil apt să asigure respectarea principiului ierarhizării. Aceasta înseamnă că despăgubirile echivalente drepturilor rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu intră în cuantumul indemnizației de încadrare și, pe cale de consecință, nici nu vor fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu, conform art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004."
Într-un atare context, Înalta Curte reține că emiterea unui ordin de salarizare implică existență unui drept salarial, iar nu a unui drept la plata unor despăgubiri, astfel încât, prin adresa nr. x/2022 din 25 mai 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat tocmai teza unei situații juridice diferite, de natură a exclude, în privința cererii reclamantei, incidența efectului opozabilității sentinței civile nr. 2184/2021 a Tribunalului Dâmbovița.
De altfel, prin paragraful 94 al Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, s-a arătat astfel:
"94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială".
Or, câtă vreme, prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimata - reclamantă a solicitat emiterea unui astfel de ordin în considerarea dispozițiilor sentinței civile nr. 1252/2021 a Tribunalului Buzău și de obligația de plată stabilită prin sentința indicată anterior, nu se poate reține un caracter opozabil al dezlegărilor date prin această hotărâre judecătorească prevederilor art. 38 din Legea nr. 153/2017 în planul solicitării de emitere a unui ordin de salarizare, întrucât premisa acestor dezlegări este una diferită, mai precis cea a verificării existenței sau inexistenței unui drept la despăgubiri pentru acoperirea situației create prin discriminare.
Într-un atare context, caracterul opozabil față de terți al sentinței civile nr. 2184/2021 nu poate fi evocat în calificarea ca fiind nejustificat a refuzului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de emitere a unui ordin de salarizare prin care să stabilească drepturi salariale cu aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000.
În continuare, analizând modul în care prima instanță a interpretat și aplicat prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței atacate, a fost publicată decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, care conține considerente ce infirmă raționamentul primei instanțe.
Prin această hotărâre s-a stabilit că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte".
În plus față de cele statuate în paragraful 94 al acestei Decizii nr. 4/2024 citat în precedent, Înalta Curte a mai dezlegat, cu caracter obligatoriu, și aspecte privind conținutul și aplicarea în timp a legilor de salarizare anterioare (paragrafele 61 -75), iar prin paragrafele 77-78, 82 - 84, respectiv 95 - 100 a statuat în următorul sens:
"77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă.
Prin urmare, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii.
(...)
Așadar, distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectoriale distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.
În schimb, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată. Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.
Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017 legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională "Justiție".
(...)
Reținând așadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizației de încadrare, instanța supremă constată, totuși, că aceste despăgubiri au fost determinate și acordate prin raportare la norme legale, respectiv la dispozițiile ce reglementează coeficienții de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistrați (procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind așadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale.
Prin urmare, atât timp cât despăgubirile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive reprezintă echivalentul unor diferențe salariale calculate prin aplicarea unor anumiți coeficienți de multiplicare prevăzuți de lege, ca element component variabil pentru determinarea indemnizațiilor de încadrare, în raport cu dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 mai sus analizată, trebuie să se țină seama de dispozițiile legale incidente în privința acestor diferențe de drepturi salariale, inclusiv de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, de îndată ce dispozițiile acestui act normativ și ale anexelor sale devin aplicabile.
Așa fiind, în raport cu limitele învestirii instanței supreme, stabilite prin prezentul recurs în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ținând seama de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionează că problema de drept care a suscitat controverse în practica judiciară a primit o rezolvare corectă din partea instanțelor care au conturat opinia jurisprudențială majoritară și care au conchis că drepturile acordate prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost recunoscute diferențe bănești determinate prin utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism trebuie să fie limitate la nivelul indemnizației lunare pentru anul 2022, atunci când depășirea acestui plafon ar rezulta din utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.
Pe cale de consecință, în perioada relevantă pentru aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017, nivelul despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătorești definitive în discuție se impune a fi determinat prin scăderea din cuantumul rezultat prin utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu aplicarea plafonului legal stabilit de noua lege de salarizare în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017, la care face trimitere art. 38 alin. (6) din acest act normativ, a cuantumului rezultat prin utilizarea coeficienților de multiplicare corespunzători, prevăzuți de legislația anterioară, în raport cu nivelul instanței sau parchetului și al funcției ocupate, pentru fiecare judecător și procuror în parte.
În același context, instanța supremă mai subliniază că, de vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive, care au recunoscut judecătorilor și procurorilor drepturi constând în diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, efectul acestor hotărâri judecătorești definitive nu se poate întinde în timp decât pe perioada în care actele normative respective, în temeiul cărora au fost pronunțate hotărârile judecătorești definitive în trecut, sunt în vigoare și produc efecte juridice.
Însă, din momentul aplicării efective a unui act normativ nou, cum este și Legea-cadru nr. 153/2017, care așează pe noi principii sistemul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, inclusiv a magistraților, eventuala existență a unui tratament juridic discriminator, în ceea ce privește nivelul indemnizației brute de încadrare, trebuie analizată din perspectiva principiilor și efectelor noului act normativ edictat, dar și a jurisprudenței obligatorii dezvoltate între timp atât la nivelul Curții Constituționale, cât și la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție."
Aceste dezlegări sunt obligatorii și în cauza pendinte, conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. și infirmă raționamentul instanței de fond referitor la interpretarea și aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Într-un atare context, refuzul recurentului - pârât de a emite ordinul de salarizare solicitat de intimata - reclamantă nu are natura unui refuz nejustificat.
Față de cele arătate în precedent, Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor aduse de recurentul - pârât sentinței recurate și incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., impunându-se, astfel, casarea sus-indicatei hotărâri. Totodată, în raport de aspectele indicate anterior, nu se mai impune analiza restului argumentelor invocate de recurentul - pârât.
În rejudecare, pentru considerentele arătate în paragrafele anterioare, Înalta Curte constată că refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de emitere a unui ordin de salarizare prin care drepturile salariale ale intimatei - reclamante să fie stabilite potrivit dispozitivului sentinței civile nr. 1252/2021 a Tribunalului Buzău, definitivă prin decizia civilă nr. 766/2022 a Curții de Apel Ploiești nu a fost emis cu exces de putere, dreptului de apreciere al autorității nefiind exprimat prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, astfel încât nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004.
Față de considerentele mai sus expuse, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 161 din 25 septembrie 2023 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte această sentință și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de Pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Procurorul General și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția nulității recursului invocată din oficiu si, în consecință, anulează recursul formulat de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 161 din 25 septembrie 2023 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Procurorul General împotriva sentinței nr. 161 din 25 septembrie 2023 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de Pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Procurorul General și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca neîntemeiată.
Menține soluția instanței cu privire la excepția litispendenței, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepții invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ, precum și soluția instanței referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 9 octombrie 2024.