ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1248/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Covasna, secția civilă, la data de 12.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați: obligarea acestor pârâți la reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare a celorlalte drepturi aferente la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați, potrivit legii, începând cu data de 09.04.2015 și în viitor, pentru reclamații A., B. și C. și până la data pensionării pentru reclamanta D.; obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la calcularea, plata și alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 128/02.02.2023, Tribunalul Covasna, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a completului de litigii de muncă și asigurări sociale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 962/29.05.2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Covasna, secția civilă și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Prin Decizia nr. 4968/01.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., D., B., C. și pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați, în favoarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

După stabilirea competenței de soluționare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a data de 27.12.2023.

Prin sentința nr. 42/2024 pronunțată la 1 aprilie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Justiției, invocată de acest pârât, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea plății fondurilor necesare plății drepturilor salariale solicitate, excepție invocată de acest pârât, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Galați în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamanții B., C. și D., excepție invocată de această pârâtă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Galați, invocată de acest pârât, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, pentru pretențiile aferente perioadei 09.04.2015-10.10.2019, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați, a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamanților și a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare 19.00 stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați, potrivit legii: începând cu data de 11.10.2019 și în continuare, pentru viitor, în favoarea reclamanților A., B. și C.; pentru perioada 11.10.2019-01.12.2019, în favoarea reclamantei D., a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați la calcularea și plata în beneficiul reclamanților a sumelor necesare pentru fiecare lună din perioada pentru care s-a dispus recalcularea, până la recunoașterea efectivă a dreptului, cu titlu de diferență dintre venitul la care reclamanții sunt îndreptățiți conform celor dispuse mai sus și venitul efectiv plătit, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective și a respins pretențiile reclamanților, aferente perioadei 09.04.2015-10.10.2019, ca fiind prescrise.

Împotriva sentinței nr. 42/2024 pronunțată la 1 aprilie 2024 de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs Înalta Curte de Casație și Justiție (succesor în drepturi și obligații al Ministerului Justiției), Tribunalul Galați și Curtea de Apel Galați, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Galați, în calitate de recurentă-pârâtă, a criticat greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Galați, instanța de fond reținând că aceasta are calitatea de ordonator secundar de credite, prin intermediul căruia se alocă fondurile de la Ministerul Justiției către Tribunalul Galați. Recurenta susține că această motivare este neîntemeiată, întrucât calitatea procesuală pasivă trebuie analizată în raport cu perioadele efectiv lucrate de fiecare reclamant în cadrul instanței respective. Astfel, pentru reclamanta A., încadrarea la Curtea de Apel Galați a început abia la 15.12.2019, iar anterior acestei date, raporturile de muncă au fost cu Tribunalul Galați. Reclamantul B. a fost încadrat la Curtea de Apel Galați abia din 01.04.2023, anterior acestei date fiind delegat sau încadrat la Tribunalul Galați. Reclamanta C. a fost încadrată la Curtea de Apel Galați abia din 01.11.2023, anterior acestei date activând în cadrul Tribunalului Galați. Reclamanta D. a fost eliberată din funcție prin pensionare la 01.12.2019, funcționând exclusiv în cadrul Tribunalului Galați, fără a avea vreodată raporturi de muncă cu Curtea de Apel Galați.

În acest context, recurenta susține că instanța de fond nu a ținut cont de aceste aspecte esențiale, iar calitatea procesuală pasivă a Curții de Apel Galați nu poate fi reținută pentru întreaga perioadă vizată de acțiune, ci doar pentru intervalele în care reclamanții au fost efectiv încadrați în cadrul acestei instanțe.

În susținerea acestei critici, recurenta invocă Decizia ÎCCJ nr. 13/2016, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., care stabilește că raportul juridic de muncă poate exista doar între două persoane, iar ordonatorii principali sau secundari de credite nu au calitate procesuală pasivă în litigiile privind drepturi salariale dacă nu sunt angajatori.

De asemenea, face trimitere la art. 21 din Legea nr. 500/2002, art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, art. 4 din O.G. nr. 22/2002 și art. 222 din C. civ., precum și la art. 39, art. 40, art. 49 și art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care reglementează structura instanțelor și rolul ordonatorilor de credite.

Recurenta subliniază că Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, nu are obligația de a vira sume suplimentare decât cele prevăzute în legea bugetului de stat, conform Deciziei nr. 10/19.09.2011 pronunțate de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

În concluzie, solicită admiterea recursului, cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Galați, în raport cu perioadele efectiv lucrate de fiecare reclamant în cadrul acestei instanțe, și respingerea acțiunii pe fond, întrucât nu există raporturi juridice de muncă între reclamanți și Curtea de Apel Galați pentru întreaga perioadă vizată de cererea introductivă.

Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Justiției invocă patru critici principale.

Prima critică vizează respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile. Ministerul Justiției susține că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 7 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 și art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, ignorând faptul că reclamanții contestă, în mod mascat, ordinele administrative de stabilire a drepturilor salariale. În acest context, invocă Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care distinge între cererile ce vizează drepturi salariale neacordate și cele ce contestă încadrarea sau reîncadrarea, stabilind că doar în prima ipoteză nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile. În speță, fiind vorba despre o contestare indirectă a actelor administrative, Ministerul Justiției consideră că acțiunea este inadmisibilă.

A doua critică privește respingerea eronată a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției. Invocă dispozițiile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care consacră subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale, începând cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023.

În acest sens, Ministerul Justiției arată că instanța de fond a omis să soluționeze cererea de introducere în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși aceasta este ordonatorul principal de credite și emitentul actelor de salarizare pentru instanțele judecătorești. Invocă art. 38 din C. proc. civ. privind transmiterea calității de parte, precum și Decizia nr. 13/2016 a ÎCCJ, care stabilește că ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă în litigiile privind drepturi salariale ale angajaților instituțiilor subordonate.

În concluzie, Ministerul Justiției solicită constatarea lipsei calității sale procesuale pasive și continuarea judecării cauzei în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție.

A treia critică se referă la respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește capătul de cerere privind alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale.

Ministerul Justiției argumentează că reclamanții nu au calitatea de a solicita îndeplinirea obligațiilor ce revin ordonatorului principal de credite, întrucât sunt terți în raporturile juridice de drept financiar dintre Ministerul Finanțelor Publice și ordonatorii principali. Invocă dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, art. 143 din Legea nr. 304/2022, precum și art. 64 din Legea nr. 69/2010, care reglementează responsabilitățile ordonatorilor de credite.

În susținerea acestei critici, Ministerul Justiției indică jurisprudența Curții de Apel București, respectiv sentințele civile nr. 1750/2019, nr. 456/2019 și nr. 988/2019, care au statuat că legea nu recunoaște reclamanților dreptul de a formula cereri privind alocarea de fonduri între autorități publice.

A patra critică se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ministerul Justiției susține că instanța de fond a instituit un sistem de salarizare paralel, acordând prin hotărâre judecătorească indemnizații corespunzătoare procurorilor DNA și DIICOT, în contradicție cu dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017. Se invocă art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c), art. 8 și art. 9 din Anexa V, precum și art. 38 alin. (6) din aceeași lege, care stabilesc că drepturile salariale sunt exclusiv cele prevăzute în lege, iar plafonarea se face la nivelul stabilit pentru anul 2022. Menționează Decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale, care sancționează subrogarea instanțelor în atribuțiile legiuitorului, precum și Deciziile nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008 și nr. 838/2009, care reafirmă principiul separației puterilor în stat. În plus, indică Deciziile nr. 55/2021, nr. 80/2023 și nr. 4/2024 ale ÎCCJ, care clarifică regimul juridic al coeficienților de multiplicare și natura despăgubitoare a diferențelor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești, subliniind că plafonarea se face în raport cu funcția, gradul profesional, vechimea și gradația fiecărui magistrat, conform Anexei V din Legea nr. 153/2017.

În concluzie, Ministerul Justiției solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii Curții de Apel Brașov și respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru neparcurgerea procedurii prealabile, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar capătul de cerere privind alocarea fondurilor ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție susține că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția inadmisibilității, ignorând obligația reclamanților de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 și art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

În motivarea sa, instanța de fond a invocat Decizia nr. 9/2017 a ÎCCJ, însă a interpretat eronat dispozițiile acesteia, întrucât în speță pretențiile reclamanților derivă dintr-o încadrare salarială pretins nelegală, ceea ce impune parcurgerea procedurii prealabile. Prin urmare, acțiunea era inadmisibilă, iar instanța trebuia să admită excepția formulată.

Critica privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției se fundamentează pe dispozițiile art. 142 alin. (6) și (8) din Legea nr. 304/2022, coroborate cu art. 38 din C. proc. civ., care consacră subrogarea ope legis a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale, începând cu data de 22 decembrie 2022, data intrării în vigoare a Legii bugetului de stat nr. 368/2022.

Instanța de fond a omis să introducă în cauză ÎCCJ, deși aceasta dobândise calitatea de parte în proces, iar Ministerul Justiției nu mai avea calitate procesuală pasivă. În acest sens, indică Decizia nr. 13/2016 a ÎCCJ, care stabilește că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile privind drepturi salariale, întrucât raportul juridic de muncă există între angajat și instituția angajatoare, nu între angajat și ordonatorul principal de credite.

Critica privind calitatea procesuală activă a reclamanților se întemeiază pe faptul că aceștia nu pot solicita alocarea fondurilor între autorități publice, întrucât nu sunt titulari ai raportului juridic de drept financiar dintre Ministerul Finanțelor Publice și ordonatorii principali de credite. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, art. 143 din Legea nr. 304/2022 și art. 64 din Legea nr. 69/2010, alocarea fondurilor este o obligație legală de diligență, care nu poate fi impusă prin hotărâre judecătorească la cererea unor terți. În acest sens, indică jurisprudența Curții de Apel București, respectiv sentințele civile nr. 1750/2019, nr. 456/2019 și nr. 3675/2018, care confirmă lipsa dreptului reclamanților de a formula cereri privind alocarea fondurilor între autorități publice.

Susține că încălcarea Deciziei nr. 80/2023 a ÎCCJ se bazează pe faptul că instanța de fond nu a respectat caracterul obligatoriu al acestei decizii, publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 30 ianuarie 2024, anterior pronunțării sentinței.

Potrivit art. 521 din C. proc. civ., instanțele sunt obligate să aplice dezlegările date de ÎCCJ. Decizia nr. 80/2023 stabilește că principiile egalității și nediscriminării pot fi invocate pentru egalizarea salariilor doar dacă majorările recunoscute prin hotărâri judecătorești au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale. În speță, coeficientul de multiplicare 19,000 nu are aplicabilitate generală, fiind destinat exclusiv procurorilor DNA și DIICOT, astfel că nu poate fi utilizat pentru recalcularea indemnizațiilor reclamanților.

Critica privind aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de fond a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006, ignorând dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c), art. 8 și 9 din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și art. 38 alin. (6) din aceeași lege. Aceste norme prevăd că drepturile salariale sunt cele stabilite exclusiv prin legea-cadru, iar indemnizația de încadrare se determină prin grila prevăzută în anexele legii, fără utilizarea coeficienților de multiplicare, care nu mai au aplicabilitate în sistemul actual de salarizare. Invocă Deciziile nr. 55/2021, nr. 60/2019 și nr. 4/2024 ale ÎCCJ, care confirmă că diferențele salariale rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare au natura juridică a unor despăgubiri și sunt supuse plafonului prevăzut de lege, iar raportarea se face exclusiv la funcția, gradul profesional, vechimea și gradația fiecărui magistrat.

Tribunalul Galați a formulat recurs incident solicitând casarea în parte a sentinței recurate, în ceea ce privește soluția de admitere parțială a acțiunii și obligarea pârâților la recalcularea și plata indemnizației de încadrare a reclamanților, precum și a celorlalte drepturi salariale aferente, prin raportare la indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., utilizând coeficienții de multiplicare 19.00 prevăzuți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13.

Prima critică vizează nelegalitatea reținerii de către instanța de fond a existenței unei discriminări salariale între judecători și procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Tribunalul Galați susține că salarizarea magistraților este reglementată distinct prin Legea nr. 153/2017, Anexa V, Capitolul VIII, Secțiunea a 2-a, art. 8, care stabilește indemnizația de încadrare în funcție de nivelul instanței, gradul profesional, funcția deținută și vechimea în muncă și în funcție. Sporurile salariale sunt reglementate prin art. 4 și 5 din aceeași anexă, fiind acordate în funcție de condițiile de muncă, riscul neuropsihic și confidențialitate. Astfel, aplicarea coeficienților specifici procurorilor DNA/DIICOT nu poate fi extinsă judecătorilor, întrucât aceștia nu desfășoară activități similare, nu sunt încadrați în structuri cu atribuții în combaterea corupției sau criminalității organizate și nu beneficiază de regimul juridic special prevăzut de O.U.G. nr. 43/2002 și O.U.G. nr. 78/2016.

A doua critică privește aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006 după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și ulterior a Legii nr. 153/2017. Tribunalul Galați arată că, începând cu 01.01.2010, drepturile salariale ale magistraților sunt reglementate exclusiv de Legea nr. 330/2009, conform art. 1 alin. (2), iar ulterior de Legea nr. 153/2017, astfel încât dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006 nu mai pot constitui temei pentru stabilirea indemnizațiilor de încadrare. În acest sens, invocă faptul că despăgubirile acordate anterior prin hotărâri judecătorești nu au fost incluse în indemnizația de încadrare și nu pot produce efecte juridice în prezent.

A treia critică se referă la natura juridică a despăgubirilor acordate prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe salariale rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți în O.U.G. nr. 27/2006. Potrivit Deciziei ICCJ nr. 3/2024, aceste despăgubiri nu sunt incluse în indemnizația de încadrare și nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu, fiind supuse plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Subliniază că valoarea de referință sectorială are aplicabilitate generală, în timp ce coeficienții de multiplicare au aplicabilitate restrânsă, diferențiată în funcție de nivelul instanței sau parchetului și de funcția ocupată.

A patra critică privește lipsa comparabilității între reclamanți și procurorii DNA/DIICOT, în sensul jurisprudenței CEDO privind discriminarea, conform art. 14 din Convenție și Protocolului nr. 12. Tribunalul Galați susține că reclamanții nu se află într-o situație similară cu procurorii DNA/DIICOT, având în vedere diferențele de activitate, responsabilitate, pericol și mediu profesional. Astfel, nu se poate reține existența unei discriminări, întrucât tratamentul diferențiat are o justificare obiectivă și rezonabilă, urmărind un scop legitim, cu respectarea principiului proporționalității.

A cincea critică vizează imposibilitatea invocării principiului egalității de tratament în raport cu hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze. Potrivit Deciziei ICCJ nr. 2/2015, reclamantul trebuie să probeze temeinicia cererii sale prin interpretarea și aplicarea corectă a legii, iar invocarea unei hotărâri judecătorești nu poate constitui singurul argument juridic. De asemenea, punerea în executare a unor hotărâri judecătorești nu reprezintă un tratament discriminatoriu față de ceilalți angajați.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele și pentru următoarele considerente.

În prealabil, în ceea ce privește critica vizând greșita aplicare a legii de către prima instanță prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, Cap VIII, Secțiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată că este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, declinată de la secția de litigii de muncă la secția de contencios administrativ, reclamanții au solicitat reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare, începând cu 09.04.2015 și până în prezent și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la calcularea, plata și alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Or, necontestând niciun ordin de salarizare, reclamantii se plasează în ipoteza în care solicita acordarea unor drepturi salariale care ar fi prevăzute de lege, dar pentru care nu s-a emis acte administrative de recunoastere, astfel încât, ținând seama de cele statuate prin decizia nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casatie si Justitie, în cadrul unui recurs in interesul legii, nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile. Pe de altă parte, acțiunea are un caracter mixt, de dreptul muncii și de contencios administrativ, astfel că paralizarea acțiunii pentru neformularea plângerii prealabile ar înfrânge considerentele deciziei de unificare mai sus amintite.

Ca urmare, acest prim motiv de casare invocat de recurenții-pârâți va fi respins ca nefondat.

Critica formulată de recurenta Curtea de Apel Galați vizând lipsa calității sale procesuale pasive este nefondată. Instanța de fond a reținut în mod corect că această instituție are calitatea de ordonator secundar de credite, prin intermediul căruia se realizează alocarea fondurilor de la ordonatorul principal (Ministerul Justiției, ulterior Înalta Curte de Casație și Justiție) către ordonatorii terțiari, respectiv Tribunalul Galați.

Conform art. 44 alin. (1) și art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (aplicabilă ratione temporis), Curtea de Apel Galați are atribuții în circuitul bugetar care justifică legitimarea procesuală pasivă, în raport cu pretențiile formulate de reclamanți. Faptul că unii dintre reclamanți au activat anterior în cadrul Tribunalului Galați nu exclude calitatea procesuală pasivă a Curții de Apel Galați, întrucât acțiunea vizează inclusiv perioada în care aceștia au fost încadrați la instanța de apel, iar alocarea fondurilor salariale se face în mod integrat, în cadrul aceleiași familii ocupaționale.

În plus, jurisprudența relevantă (Decizia nr. 13/2016 a ÎCCJ - RIL) nu exclude calitatea procesuală pasivă a ordonatorilor secundari în litigiile privind drepturi salariale, atunci când aceștia sunt implicați în circuitul financiar și în executarea obligațiilor de plată.

Și critica formulată de Tribunalul Galați sub aspectul lipsei calității sale procesuale este, de asemenea, nefondată. Instanța de fond a reținut în mod corect că Tribunalul Galați, în calitate de ordonator terțiar de credite și angajator direct al reclamanților, are calitate procesuală pasivă în cauză.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 142 din Legea nr. 304/2022, instanțele judecătorești sunt beneficiare directe ale fondurilor alocate, iar președinții acestora sunt ordonatori terțiari de credite, responsabili cu plata efectivă a drepturilor salariale. În acest context, Tribunalul Galați este parte în raportul juridic obligațional dedus judecății și nu poate fi exclus din proces.

Critica formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție (succesor în drepturi al Ministerului Justiției) sub aspectul faptului că reclamanții nu au calitate procesuală activă este nefondată. Instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanții, în calitate de judecători activi sau pensionari, sunt titularii drepturilor salariale pretins încălcate și, în consecință, au calitate procesuală activă.

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și art. 166 alin. (4) din Codul muncii, reclamanții au dreptul de a solicita stabilirea și plata diferențelor salariale, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare. Faptul că alocarea fondurilor se face între ordonatori de credite nu exclude dreptul angajaților de a solicita recunoașterea și executarea obligațiilor salariale, în condițiile legii.

În ceea ce privește solicitarea de emitere a ordinului cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod nelegal a admis acest capăt de cerere.

În acest sens, se reține că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte".

S-a reținut astfel că "respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială." (considerentul nr. 94).

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este, așadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată," (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reținut că:

"Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări."

În ceea ce privește hotărârile invocate de către intimații-reclamanți în susținerea capătului de cerere privind calcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (decizia nr. 1746/04.11.2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă; decizia nr. 1266/01.03.2022 a Curții de Apel București; sentința civilă nr. 1222/28.11.2019 a Tribunalului Covasna, secția civilă, definitivă prin Decizia nr. 921/AP/19.10.2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă; sentința civilă nr. 741/03.06.2019 a Tribunalului Buzău, secția I civilă, definitivă prin Decizia nr. 259/10.02.2021 a Curții de Apel Ploiești), Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin hotărârile judecătorești menționate, nu s-a instituit în sarcina pârâților obligația de a emite noi ordine de salarizare și nici nu îi vizează în mod direct pe reclamanți.

Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte, contrar celor reținute de judecătorul fondului, constată că, prin hotărârile invocate, drepturile câștigate au avut caracterul unor despăgubiri, și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive menționate prinn acțiune și sentință rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare fiind indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre părțile reclamante.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârilor menționate în sensul dorit de reclamanți, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanți în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică).

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea/modificarea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va constata că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârile judecătorești invocate de intimații-reclamanți impun obligarea recurenților-pârâți la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare a normelor de drept material, impunându-se casarea în parte a acesteia și respingerea cererii privind acordarea coeficientului 19,000, ca neîntemeiată.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte sentința și, în rejudecare, va respinge acțiunea și va menține restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Înalta Curte de Casație și Justiție (succesor în drepturi și obligații al Ministerului Justiției), Tribunalul Galați și Curtea de Apel Galați împotriva sentinței nr. 42/2024 pronunțate la 1 aprilie 2024 de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și rejudecând cauza, respinge acțiunea.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 martie 2025.