ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1673/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 17.08.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Galați, Ministerul Justiției, Tribunalul Galați, Tribunalul Brașov și Înalta Curte de Casație și Justiție ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

Prin sentința civilă nr. 209/26.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub același număr unic, nr. 669/42/2022, la data de 19.12.2022.

Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosar note de ședință prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de prevederile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022.

Prin sentința civilă nr. 781 din data de 14 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a Contencios dministrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI și respinge în consecință cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Brașov, a pârâtului Tribunalul Galați, a pârâtei Curtea de Apel Galați și a pârâtei Curtea de Apel Brașov ca neîntemeiată.

A admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și în consecință respinge cererea de chemare în judecată pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019 ca prescrisă.

A respins excepțiile tardivității, inadmisibilității acțiunii și a autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de C., B., A. și D., în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL BRAȘOV, TRIBUNALUL BRAȘOV, CURTEA DE APEL GALAȚI, TRIBUNALUL GALAȚI și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

A anulat în parte Ordinele nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021, nr. 406/C/07.02.2022 și nr. 431/C/07.02.2022.

A obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 RON începând cu data de 17.08.2019 și cu înlăturarea plafonării prevăzute de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri - Sentința Civilă nr. 781 din data de 14 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a Contencios dministrativ și fiscal - au promovat cereri de recurs reclamanții D., C. și B., dar și pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Brașov.

3.1. Recurenții - reclamanți D. și C. au formulat atât cereri de recurs individuale, cât și o cerere de recurs comună, împreună cu recurenta - reclamantă B., formulând aceleași critici.

Astfel, în cadrul cerilor individuale de recurs formulate de recurenții - reclamanți D. și C. au solicitat admiterea admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, urmând a se dispune:

1.înlăturarea dispoziției de admitere a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și de respingere a cererii de chemare în judecată pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019 ca prescrisă și respingerea, ca neîntemeiată, a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, și

În cadrul cererii de recurs comune, cei trei recurenți - reclamanți D., C. și B. au solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate cu consecința respingerii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârât și admiterea cererii de obligare a pârâtei la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 RON, începând cu data de 16.04.2019, în ceea ce îl privește pe reclamantul C., începând cu data de 22.12.2017, în ceea ce îi privește pe reclamanții D. și B. și cu înlăturarea plafonării prevăzute de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în toate cele trei cereri de recurs, într-o primă critică reclamanții și-au exprimat nemulțumirea față de soluția dată de prima instanță cu privire la excepția prescipției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019, susținând că, în ceea ce privește reținerea instanței cu privire la faptul că, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulat, reclamanții tind la obținerea recunoașterii și plătii drepturilor pentru perioada 01.08.2016 -17.08.2019 motiv pentru care a constatat ca fiind prescrise pretențiile bănești formulate pentru perioada 01.08.2016- 17.08.20J9., aceasta este eronată și incompletă.

În fapt instanța de fond a ignorat faptul că recurenții au formulat anterior cerere de chemare în judecată care a întrerupt excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la drepturile solicitate, cf. art. 2.357 alin. l pct. 2 C. civ. și au obținut recunoașterea acestor drepturi de către instanța de judecată prin hotărâri judecătorești care reprezintă titluri executorii și care se bucură de putere de lucru judecat, astfel cum rezultă din:

- Cererea de chemare în judecată formulată la data de 22.12.2020 de către reclamanții B. și C., în Dosarul nr. x/2020 înregistrat la Tribunalul Prahova, soluționat prin sentința civilă nr. 3143 din data de 13.12.2021, (definitivă prin Hotărârea 1441/2022 din data de 19.05.2022 a Curții de Apel Ploiești), prin care Tribunalul Prahova a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Brașov și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să recalculeze indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariale aferente cuvenite reclamanților, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,22 RON. Obligă pârâții la plata către fiecare reclamant a diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, potrivit prezentei sentințe, începând cu data de 22.12.2017 pentru B. începând cu data de 16.04.2019 pentru C. și în continuare, până la recunoașterea drepturilor de către pârât sau până la apariția unei modificări legislative, diferențe ce vor fi actualizate la zi cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculata de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data achitării efective,

- Cererea de chemare în judecată formulată la data de 06.02.2020 de către reclamantul D. în Dosar nr. x/2020 înregistrat Ia Tribunalul Bacău, soluționat prin Decizia nr. 357/2022, Ședința publică de la 15 aprilie 2022, din Dosar nr. x/2020, prin care Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin care instanța a admis apelul civil formulat de apelanții-reclamanți D., ...împotriva sentinței civile nr. 608/07.12.2020 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție și a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: Admite acțiunea. Obligă intimatul Tribunalul Galați să recalculeze fiecărui reclamant indemnizația de încadrare și celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 06.02.2017 și să le plătească începând cu aceeași dată, la zi și în continuare până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare astfel stabilită, diferența dintre venitul salariat la care sunt îndreptățiți astfel recalculat și cel efectiv încasat, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestor drepturi, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective a sumelor cuvenite.

Astfel, Decizia nr. 357/2022 din data de 15 aprilie 2022 pronunțată în Dosarul nr. x/2020, în ceea ce privește obligarea intimatului Tribunalul Galați să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 Iei începând cu 06.02.2017 și să le plătească începând cu aceeași dată, se aplică recurentului - reclamant D. începând cu data încadrării 22.12.2017.

Prin urmare, susțin recurenții în toate cererile de recurs că, în cauză nu se poate reține că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune pentru drepturile anterioare datei de 17.08.2019, termenul de prescripție fiind întrerupt prin formularea cererilor de chemare în judecată, dar totodată fiind și recunoscut de către instanțele de judecată prin cele două hotărâri judecătorești menționate mai sus.

Mai susțin în același timp recurenții că hotărârile de recunoaștere a drepturilor lor, menționate la pct. 3 de mai sus, se bucură de putere de lucru judecat, aceștia înțelegând să invoce excepția puterii de lucru judecat, în acord cu prev art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată fiind obligată să țină cont de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nefiind necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ. și indiferent de calitatea soluției anterioare (dacă este sau nu corectă).

Drept urmare, susțin recurenții că, în prezenta cauză, instanța nu mai poate face evaluări proprii asupra prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecată pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019 ca prescrisă, întrucât drepturile recurenților - reclamanți privind recalcularea îndemnizației de încadrare și celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 22.12.2017 pentru reclamanții B. și D. și începând cu data de 16.04.2019 pentru reclamantul C., au fost stabilite prin DECIZIA Nr. 357/2022, din 15 aprilie 2022, din Dosar nr. x/2020, a CURTȚII DE APEL BACĂU și prin SENTINȚA CIVILĂ nr. 3143 din data de 13.12.2021din Dosar nr. x/2020 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Hotărârea 1441/2022 din data de 19.05.2022 a Curții de Apel Ploiești, aceste aspecte constituind premise demonstrate de la care trebuie să pornească instanța în noul proces, și pe care nici nu le poate ignora.

3.2. În cadrul cererii sale de recurs, pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, și, rejudecând cauza să se admită excepțiile invocate, iar pe fond să se respingă cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, într-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta - pârâtă susține că prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Ministerul Justiției a invocat excepția tardivității contestării ordinelor atacate în prezenta cauză, arătând în esență că nu au fost respectate prevederile art. art. 7 alin. (1) din Anexa V din Lcgca-cadru nr. 153/2017, în ceea ce privește respectarea termenului legal de 20 de zile, în care se poate sesiza organul de conducere al Ministerului Justiției.

Astfel, deși argumentele în susținerea excepției tardivității contestării ordinului vizează în fapt apărări ce sunt circumscrise inadmisibilității formulării acțiunii în contencios administrativ, Ministerul Justiției, în mod eronat, a apreciat că acestea vizează excepția tardivității.

Invocând prevederile art. 22 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de fond, în baza rolului său activ, avea obligația de a recalifica excepția tardivității în excepția inadmisibilității.

Prin soluționarea excepției tardivității fără ca anterior instanța de fond să dispună recalificarea excepției și fără ca aceasta să pună în discuția contradictorie a părților acest aspect, apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor de drept procesual.

În ceea ce privește incidența cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține recurenta că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu toate că instanța de fond a reținut că termenul de 20 de zile calendaristice prevăzut de art. 7 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 nu a fost respectat, aceasta, în mod nelegal, a reținut că " fiind esențială împrejurarea că reclamanții au formulat contestație administrativă împotriva celor trei ordine, aceasta a fost analizată și soluționată pe fond de către pârâtul Ministerul Justiției, iar împotriva adreselor de răspuns reclamanții au sesizat instanța de contencios administrativ".

Solicită astfel instanței de recurs să constate că nerespectarea termenului de formulare a contestației administrative duce la neparcurgerea procedurii prealabile prevăzută de către legiuitor, ca o etapă obligatorie.

Termenul de 20 de zile calendaristice este un termen absolut a cărei nerespectare, duce la decăderea contestatorilor din dreptul de a formula plângere prealabilă.

Plângerea prealabilă sau recursul administrativ prealabil este o modalitate alternativă de reglementare a litigiilor dintre autoritățile administrative și persoanele private (particularii), sens în care, conform Recomandării Rec (2001) 9 adoptată la 05.09.2001 de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei către Statele membre, recursurile față de administrație pot fi obligatorii, înainte de sesizarea instanței, fiind necesar să fie examinate cu atenție și să conducă la o decizie din partea administrației publice competente.

Legiuitorul român a instituit un termen înăuntrul căruia persoana vătămată, destinatar al actului administrativ vătămător, are dreptul și obligația de introduce plângerea prealabilă.

Nerespectarea acestei formalității atrage după sine imposibilitatea legală de a învesti instanța de contencios administrativ cu o cerere legată de anularea actului respectiv.

Aspectul potrivit căruia Ministerul Justiției a analizat și soluționat pe fond contestația, nu poate acoperi formularea contestației cu nerespectarea termenului de 20 zile.

Prin urmare, formularea contestației administrative cu nerespectarea termenului stabilit de legiuitor reprezintă un fine de neprimire a acțiunii, din perspectiva neparcurgerii procedurii prealabile.

Pe cale de consecință, susține recurenta - pârâtă că instanța de fond avea obligația de a respinge acțiunea, ca inadmisibilă pentru neparcurgerca procedurii prealabile.

Față de cele menționate mai sus, solicită instanței a admite recursul, a casa sentința și pe fond, a admite excepția inadmisibilității cu consecința respingerii acțiunii, ca inadmisibilă.

Deopotrivă, mai susține recurenta că înțelege să aducă critici și cu privire la dispozițiile instanței privind anularea actelor administrative menționate și în ceea ce privește obligarea ÎCCJ la emiterea de noi ordine prin care drepturile salariale ale intimaților-reclamanți să fie stabilite prin raportare la VRS 605,225, fără plafonare, începând cu data de 17.08.2019.

Cu titlu prealabil menționează că intimații-reclamanți B. și C. dețin hotărâre judecătorească, respectiv sentința civilă nr. 3143/13.12.2021 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I Civil în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care s-a dispus obligarea Tribunalului Brașov și a Curții de Apel Brașov la recalcularea indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente prin raportare la VRS 605,225 RON.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susține recurenta că instanța că de fond a apreciat, asupra legalității ordinelor atacate, cu interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 153/2017. în ceea ce privește aplicarea, în cauza dedusă judecății a principiilor nediscriminării si al egalității. Astfel, urmează a reține că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunțarea și motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistrați aflați in situații identice, instanțele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive și de statuat asupra necesității egalizării indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", iară a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

În cuprinsul Deciziei nr. 29/17.05.2021, hotărârea anterioară care viza practic aceeași problemă de drept, nu se reținuse existența acestei stări de fapt.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiției au acordat, potrivit competențelor, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ținând cont de necesitatea egalizării indemnizațiilor care s-a impus prin evoluția jurisprudenței, urmând ca hotărârile deja pronunțate să fie executate potrivit prevederilor legale.

Prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de către Ministerul Justiției s-a hotărât ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și al curților de apel, precum și ale asistenților judiciari să se stabilească având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 Iei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Art. 4 al ordinului a prevăzut că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Astfel, în actele administrative s-a menționat, la art. 4, faptul că, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinelor, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

În consecință, pentru persoanelor care au obținut recunoașterea dreptului la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în instanță (cum este cazul reclamanților B. și C. din prezenta cauza), anterior emiterii ordinelor, recalcularea și plata drepturilor, pentru perioada anterioară emiterii actelor administrative, se va face eșalonat, fiind o chestiune ce ține de punerea în executare a titlului executoriu iar nu de nelegalitate a ordinelor atacate, care să conducă Ia obținerea unei noi hotărâri judecătorești favorabile reclamanților, prin care să le fie din nou recunoscut dreptul de a fi salarizați prin raportare la Vrs 605.225 RON, intimații-reclamanți menționați mai sus obținând deja dreptul începând cu data menționată prin deciziile invocate.

Totodată, pentru soluționarea cauzei apreciază recurenta - pârâtă ca fiind relevantă Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 606/16.07.2018, prin care instanța supremă a reținut că " în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5A1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Rezultă, așadar, că singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021.

În paragraful 73 al deciziei evocate s-a reținut că diferențierea veniturilor magistraților - în considerarea Ce a nivelului instanței ori al parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă - se face "în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienți de multiplicare distincți, nivelul valorii de referință sectorială rămânând însă constant"'; paragrafele 74, 80 și 81 ale aceleiași decizii vin să întărească aceeași idee, a aplicabilității generale doar a elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, al valorii de referință sectorială, ca reper "unic, de referință în sectorul în care este incident".

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Pe cale de consecință, susține recurenta - pârâtă că, în acord cu cele reținute de către Curtea Constituțională cât și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, și în dezacord cu interpretarea instanței de fond, hotărârile judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON sunt avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Contrar celor reținute de instanța de fond, în cauza dedusă judecății nu poate fi vorba de existența unei situații discriminatorii în condițiile în care prin ordinele contestate nu s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați prin raportare Ia VRS 605,225 Iei în mod diferit, ci s-a stabilit că toți judecătorii dobândesc vocație generală de a fi salarizați prin raportare la VRS 605.225 RON, începând cu aceeași dată, respectiv 30.12.2021.

Faptul că anumitor persoane le-a fost recunoscut dreptul de a fi salarizate cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON pentru o perioadă anterioară datei de 30.12.2021 și că, în privința acestora, s-a reținut, prin ordinul atacat, că sumele reprezentând diferențe de drepturi salariale vor fi executate în raport de cele statuate pe cale judecătorească nu reprezintă o situația discriminatorie, în condițiile în care aceștia au înțeles să iasă din starea de pasivitate și au înțeles să se adreseze instanței cu o solicitare prin care să Ie fie recunoscut acest drept.

Pe cale de consecință, apreciază că, aspect reținut și de către instanțele de judecată " în mod corect pârâtul a stabilit dreptul reclamanților de a fi salarizați cu un VRS de 605,225 începând cu data emiterii ordinului, iar pentru perioada anterioară emiterii ordinului, potrivii titlurilor executorii deținute de fiecare reclamant, respectiv potrivit hotărârilor judecătorești, drepturile urmând a fi eșalonate conform prevederilor legale. Curtea observă caprin ordinul nr. 6245/2021 se subliniază existența a două situații care nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, care se completează: persoanele care dețin hotărâri judecătorești pentru VRS 605,225 RON și cele care nu dețin astfel de hotărâri, pentru care se aplică ordinul contestat" (sentința civilă nr. 2054/15. ii. 2022 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2022).

Astfel cum a reținut și instanța supremă, dreptul la calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON este prevăzut și de dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicare în lumina Deciziei CCR nr. 794/2016 și a deciziilor interpretative ale ÎCCJ, date în dezlegarea unor chestiuni de drept, intimații-reclamanți putând solicita recunoașterea dreptului de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.08.2016, data de la care aceștia cunoșteau sau ar fi trebuit să cunoască nașterea dreptului de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON (ÎCCJ, decizia nr. 4940/31.10.2023 pronunatăîn dosarul nr. x/2021).

Într-o altă critică, mai susține recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție că recunoașterea pe cale administrativă a dreptului judecătorilor de a le fi calculată indemnizația de încadrare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON a fost o decizie administrativă, ce intră în sfera de apreciere a Ministrului Justiției, instanța neputând cenzura ordinele emise de către Ministerul Justiției sub acest aspect.

Instanța de contencios poate și trebuie să cenzureze actul administrativ sub aspectul legalității, dar nu poate exercita o cenzură asupra oportunității, deoarece judecătorul s-ar substitui autorității administrației publice, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat.

Instanța de contencios administrativ controlează legalitatea actului administrativ, Iară a putea decide asupra oportunității, așa cum a fost aceasta apreciată de autoritatea publică emitentă, cu excepția cazului de exces de putere - art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, atunci când oportunitatea a fost exercitată cu încălcarea legii - prin depășirea competenței legale a autorității sau prin încălcarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice sau juridice.

Oportunitatea reprezintă posibilitatea, puterea, discreția, marja sau dreptul de apreciere al autorității publice privind alegerea mijloacelor de a-și realiza competența prevăzută de lege, în limitele legii și fără a afecta drepturile și libertățile persoanelor fizice sau juridice.

Solicită instanței să observe că instanța de fond nu a analizat sub niciun aspect legalitatea actelor atacate, pronunțând o hotărâre de anulare a actelor administrative fără a arăta, în concret, care sunt dispozițiile legale ce au fost încălcare la emiterea actelor administrative.

Motivele reținute de către instanța de fond sunt străine de natura pricinii deduse judecății și nu pot fundamenta, în mod legal, soluția pronunțată de către instanța de fond cu privire la anularea ordinelor menționate.

Nici chiar reținerea puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 3143/13.12.2021 a Tribunalului Prahova, secția I civilă definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2020 (în privința intimților-reclamanți B. și C.) nu poate fundamenta soluția instanței de anulare a actelor administrative în condițiile în care, actele atacate nu au avut ca obiect executarea hotărârii judecătorești a căror beneficiari sunt și nici nu suntem în prezenta unui refuz neiustificat.

În ceea ce privește condițiile de valabilitate ale actelor administrative, condiții ce trebuiau a fi verificate de către instanța de fond prin raportare la motivele invocate de către intimații-reclamanți, rugăm instanța de control judiciar să observe că acestea au fost respectate la emiterea actelor administrative contestate în cauză.

Ordinul Ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021 a recunoscut drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială 625,225, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din-Legea nr. 153/2017, doar pentru viitor, aceasta reprezentând o decizie exclusiv administrativă, aflată în limita de apreciere a ordonatorului principal de credite de la acel moment.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în temeiul art. 142 alin. (6), înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției (așadar, în limitele unor drepturi și obligații preexistente), astfel că actele administrative emise de Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție (Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/1/2023 și Ordinul nr. 959/1/12.04.2023 prin care s-a recunoscut dreptul la VRS de 605,225 RON fără plafonare, începând cu 31.12.2021 și pentru viitor) nu au putut ignora cele asumate de anteriorul ordonator principal de credite.

Tot ce se putea realiza de actualul ordonator principal de credite era o corectare a ordinului anterior, prin punerea în aplicare a legii, în interpretarea oferită de instanțele de judecată, cu înlăturarea plafonării reglementată de art. 3 8 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

In raport de această critică recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică si nelegala, având în vedere că intimații-reclamanti nu au arătat care este vătămarea produsă prin actul atacat, respectiv îndeplinirea condiției prevăzute la art. 8 coroborate cu prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care, așa cum a arătat, la art. 4 din ordinul contestat s-a arătat în mod clar că hotărârile judecătorești anterior obținute vor fi executate potrivit dispozițiilor legale Incidente.

Având în vedere scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiției constatând incidența unei anumite stări de fapt și de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, apreciază că acesta nu poate fi cenzurat de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, mergând către o dată anterioară emiterii ordinului.

Prin urmare, susține recurenta - pârâtă că acest ordin nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor, mergând către o dată anterioară emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite.

Deopotrivă, recurenta formulează critici și cu privire la soluția instanței de acordare a drepturilor salariale, cu înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, încadrând această critică atât în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. cât și în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ce reglementează situația când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat)

Obiectul acțiunii constă, practic, în înlăturarea aplicării unor dispoziții legale în vigoare, iar o astfel de solicitare nu se poate realiza decând în urma admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor vizate. Or, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, constatând că acestea nu contravin prevederilor constituționale invocate.

Solicită astfel a se avea în vedere că, în cauza dedusă judecății, nu prezintă relevantă faptul că unii intimați-reclamanți au câștigat, prin hotărâri judecătorești, dreptul de a fi salarizați prin raportare la o VRS de 605.22 RON, în condițiile în care intimații-reclamanti nu dețin o hotărâre de recunoaștere a dreptului de a fi salarizați prin raportare la VRS 605.225 RON cu înlăturarea plafonării reglementată de art. 38 alin. f61 din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Încălcarea autorității lucrului judecat se reține în privința intimaților-reclamanți B. și C., care au obținut recunoașterea dreptului Ia valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în instanță, pentru perioadă anterioară emiterii ordinelor, însă cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Instanța de fond, încălcând cele reținute cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 3143/13.12.2021 respectiv " obligă pârâții să recalculeze indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariale aferente cuvenite reclamanților, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON" a pronunțat sentința atacată în cauză, prin care a apreciat că aceleași persoane sunt îndreptățite, ca începând cu 17.08.2019 să fie salarizate prin raportare la VRS 605,225 RON cu înlăturarea plafonării prevăzute de dispozițiile ar. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Apreciază astfel ca fiind relevantă în speță motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistrați aflați în situații identice, instanțele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive și de statuat asupra necesității egalizării indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plata", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

De altfel, luarea în considerare ca moment al stabilirii drepturilor calculate prin raportare la VRS 605,22 neplafonată a datei de la care intimații-reclamanți au obținut pe cale judecătorească dreptul de a fi salarizate potrivit acestei valori [însă fără ca prin dispozitivul hotărârii judecătorești să se fi stabilit înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017], ar conduce Ia o eludare a dispozițiilor legale privind termenul de exercitare a acțiunii în anularea ordinelor anterioare de salarizare, și a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului material la acțiune în privința drepturilor pretinse.

Astfel, solicită instanței să constate că intimații-reclamanți, în perioada anterioară datelor indicate, au fost salarizate prin ordine care nu au fost contestate de aceștia în sensul recunoașterii salarizării prin raportare la VRS 605,22 fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, aceștia au stat în pasivitate în privința pretențiilor formulate în prezenta cauză până la data emiterii ordinelor contestate, acțiunea acestora fiind prescrisă, atât din perspectiva prevederilor Legii nr. 554/2004 în ceea ce privește atacarea ordinelor de salarizare cât și din perspectiva dreptului comun.

În concluzie, susține recurenta - pârâtă că doar în situația în care intimații-reclamanți ar fi invocat hotărâri prin care VRS 605,22 RON era câștigată fără aplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, s-ar fi putut, eventual, vorbi despre temeinicia cererii lor de modificare a Ordinelor contestate, în sensul stabilirii dreptului lor de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,22 RON neafectată de aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data stabilită pe cale judecătorească.

Având în vedere toate aceste aspecte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și în rejudecarc, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3.3. La rândul său, recurenta-pârâtă Curtea de Apel Brașov, în cadrul recursului, întemeindu-și în drept cererea pe dispozițiile Legii nr. 153/2017, Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004, O.G. nr. 137/2000 și Codului de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și în urma judecării cauzei pe fond să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată față de Curtea de Apel Brașov.

În esență recurenta susține că înțelege să critice soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Brașov, pe de o parte, iar, de cealaltă parte, soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Brașov, față de cererea de recalculare a indemnizației, susține recurenta că prima instanță a respins această excepție pentru motivul că ordonatorul secundar de credite este direct implicat în procesul recalculării drepturilor salariale ce se cuvin reclamanților. Pentru a reține calitatea procesuală pasivă a Curții de Apel Brașov, curtea a subliniat că litigiul nu este unul administrativ de drept comun, în cadrul căruia calitatea procesuală pasivă incumbă exclusiv emitentului actului litigios, ci, prezenta cauză are o pronunțată componentă de dreptul muncii, ceea ce justifică prezența în litigiu a autorităților cu care există raporturi de muncă și care au calitatea de beneficiar al muncii prestate, având, prin urmare, un rol indirect la stabilirea și plata drepturilor salariale ale judecătorilor.

Raționamentul primei instanțe are unele neconcordanțe care determină netemeinicia soluției privind calitatea procesuală a Curții de Apel Brașov.

Precizează că în cauză, conform principiului disponibilității, intimații-reclamanți au solicitat "recalcularea indemnizațiilor de încadrare", adică, așa cum a reținut prima instanță, au demarcat cadrul procesual ca fiind unul de drept administrativ cu efecte în cadrul relațiilor de muncă.

Asupra calității procesuale pasive a ordonatorilor de credite, în cauzele care au ca obiect salarizarea personalului ce își desfășoară activitatea sub un ordonator de credite subsecvent, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 13/13.06.2016, stabilind că "Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică a/late în sttbordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Astfel, susține recurenta - pârâtă că dezlegarea dată de Înalta Curte acestei cbestiuni procedurale se aplică "mutatis mutandis* și prezentei cauze, poziția procesuală a părților și obiectul cauzei fiind similare cu cele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea Deciziei nr. 13/13.06.2016.

Prin considerentele reținute în pronunțarea acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul competent să judece recursul în interesul legii a relevat locul și rolul procesual al ordonatorilor de credite în litigiile dintre angajați și autoritățile publice:

"în cazul în care reclamantul înțelege sâ acționeze în justiție pentru recunoașterea și valorificarea drepturilor sale atât instituției/autoritatea publică angajatoare, cât și autoritatea publică centrală, în considerarea calității acesteia de ordonator principal de credite, determinarea calității procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv titularul obligației de plată a drepturilor salariale."

Având în vedere că raportul juridic de munca are ca o caracteristică specială faptul că nu poate exista decât între două persoane, Înalta Curte a subliniat că "ținând seama de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice) ... legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale".

"Interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizăr \ creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății."

Consideră recurenta - pârâtă Curtea de Apel Brașov că petitul privind "recalcularea indemnizațiilor de încadrare" nu poate fi soluționat de o instanță judecătorească, fie ea civilă sau de contencios administrativ, decât în contradictoriu cu autoritatea care are atribuții legale de a stabili sau modifica salarizarea judecătorului, îndreptarea cererii către orice altă autoritate lipsind de eficiență acțiunea judiciară, deoarece, în final, partea reclamantă nu va putea obține satisfacerea dreptului pretins, lipsind "identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății" (art. 36 din C. proc. civ.).

Recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale judecătorilor nu poate fi efectuată decât la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, chiar dacă aceștia și-au desfășurat activitatea la Curtea de Apel Brașov sau în instanțele din circumscripție.

În calitate de ordonator secundar de credite, Curtea de Apel Brașov poate, cel mult, să asigure plata indemnizațiilor judecătorilor din aparatul propriu, recalculate de autoritatea competentă, dar, în nici un caz să stabilească sau sâ recalculeze indemnizațiile acestei categorii profesionale.

Contrar celor susținute de prima instanță, susține recurenta că instanța unde funcționează judecătorul nu este angajatorul acestuia și nici nu îndeplinește un rol similar, contractul de muncă al judecătorului fiind unul atipic, angajator fiind "lato sensu" Statul Român, funcția judecătorului Fiind independentă și subordonată numai legii. Astfel, intimații-reclamanți sunt numiți și eliberați din funcție de Președintele României, în calitate de reprezentant al statului, sunt salarizați prin ordin al înaltei Curți de Casație și Justiție și sunt plătiți de instanța unde efectuează actul de justiție, ca serviciu public.

După cum se poate observa, în activitatea judecătorului nu intervine un angajator, în sensul acordat de Codul muncii, ci o serie de autorități cu rol specific și limitat, instanța unde funcționează judecătorul nefiind beneficiar al muncii prestate de aceasta, actul de justiție adresându-se cetățenilor, fiind un serviciu public administrat de stat, de care beneficiază justijiabilii. Prin urmare, calitatea procesuală a Curții de Apel Brașov nu poate fi determinată de faptul că judecătorul își desfășoară activitatea în cadrul acestei instanțe sau a unei instanțe din circumscripție, raportul de muncă al judecătorului, în ceea ce privește salarizarea, este strict stabilit prin lege, înalta Curte de Casație și Justiție fiind singura autoritate abilitată să stabilească și să modifice indemnizația cuvenită judecătorului.

Prima instanță a obligat, practic, Curtea de Apel Brașov să recalculeze indemnizațiile judecătorilor, deși nu există niciun act normativ care să justifice această obligație (instanța creând pe cale judecătorească o normă legală) și în condițiile în care această atribuție este dată, prin lege, înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apreciază astfel că așezarea Curții de Apel Brașov ca și parte în cauză, cu referire la petitul privind recalcularea indemnizației, nu concordă cu prevederile art. 36 din C. proc. civ.

Pe fondul cererii de recurs, referitor la aplicabilitatea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 asupra indemnizaților reclamanților, arată recurenta - pârâtă că înlăturarea incidenței acestor norme legale asupra salarizării stabilită în baza VRS 605,225 RON are un caracter de excepție și nu poate fi extinsă dincolo de data stabilită prin Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin acest ordin, a revizuit incidența prevederilor Ordinului nr. 959/I/12.04.2023 și asupra perioadei reglementată de Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 și Ordinul nr. 431/C/07.02.2022 ale Ministerului Justiției, stabilind că indemnizațiile judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor, calculate începând cu 30.12.2021 raportat la VRS 605,225 RON, vor fi recalculate fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Așadar, ordonatorul principal de credite, prin cele două ordine, a reglementat drepturile salariale ale judecătorilor, raportat la valoarea de referință 605,225 RON și la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 30.12.2021 și pană în prezent. Această salarizare este aplicabilă tuturor judecătorilor care sunt sau au fost în activitate în perioada vizată de Ordinul nr. 959/I/12.04,2023 și Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023 (30.12.2021 și până în prezent), fără nicio excepție și fără nicio diferență de tratament.

Toate salariile din sistemul public, inclusiv indemnizațiilor judecătorilor, trebuie stabilite în concordanță cu nivelul salarial prevăzut de Anexa V a Legii nr. 153/2017 și cu prevederile art. 12 din acest act normativ, text care, alături de principiul constituțional al suveranității legii, ar trebui să stea la baza oricărei hotărâri judecătorești prin care se soluționează probleme privind salarizarea persoanelor plătite din fonduri publice.

Solicită astfel recurenta - pârâtă ca instanța să aibă în vedere că art. 38 alin. (6) este încă în vigoare, a fost declarat constituțional printr-o serie de hotărâri ale instanței de contencios constituțional, dintre care evocă Decizia nr. 700/31.10.2019, prin care Curtea Constituțională a soluționat (respins) excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Raportat la aceste considerente, recurenta susține că Ordinului nr. 959/I emis de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12.04.2023 are un caracterul excepțional și nu poate fi extins asupra tuturor elementelor salariaie cuprinse în indemnizația judecătorului, determinând, astfel, ineficienta prevederilor unei legi (art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017) pentru o întreagă familie ocupațională.

Față de aceste motive solicită admiterea cererii de recurs, casarea în parte a sentinței recurate, în ceea ce privește obligațiile stabilite în sarcina Curții de Apel Brașov și respingerea cererii de chemare în judecată față de această instanță, ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, pe de o parte și ca neîntemeiată, de cealaltă parte.

Doar recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat apărări în această etapă procesuală, față de cererile de recurs promovate de recurenții - reclamanți, solicitând respingerea acestora, cu consecința menținerii soluției instanței de fond în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și