ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4154/2024

Ședința publică din data de 27 septembrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24.08.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a formulat plângere împotriva Hotărârii Ministerului Justiției nr. 2/26179/2022 pronunțată referitor la contestația formulata împotriva Ordinului nr. 953/C/2022 din 02.03.2022, și revocarea/modificarea parțială a:

Prin sentința civilă nr. 2461 din 20 decembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția tardivității formulării plângerii împotriva ordinului nr. 953/C/02.03.2022 ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în privința capătului de cerere referitor la plata diferențelor salariale.

A fost respins capătul de cerere referitor la plata diferențelor salariale în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Au fost respinse pretențiile aferente perioadei 01.08.2016-18.03.2017 ca urmare a incidenței autorității de lucru judecat.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 18.03.2017 ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, și a dispus anularea în parte a ordinului nr. 953/C/2022 din 02.03.2022 în ceea ce privește data și modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, în sensul stabilirii acestora începând cu data de 19.03.2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 și valorii de referință sectorială de 602,225 RON, astfel cum au fost stabilite în favoarea reclamantei în dosarul nr. x/2020.

S-a respins cererea de înlăturare a aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

3.1. Recursul formulat de reclamanta A.

Recurenta A. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii primei instanțe in ceea ce privește capătul de cerere privind înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) C. proc. civ., urmând a se dispune admiterea cererii astfel cum a fost formulată, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În esență, în motivare, a arătat că Ordinul nr. 953/C/2022 din 02.03.2022 a fost emis de pârât cu nesocotirea titlului executoriu.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 nu pot constitui un temei suficient pentru ca pârâtul să ignore opozabilitatea hotărârilor judecătorești emise în dreptul muncii, întrucât aceste norme legale nu pot fi desprinse de contextul în care au fost adoptate, de celelalte prevederi ale art. 38 și de interpretarea dată de Curtea Constituțională.

În acest sens, art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziții prin care se determină în mod specific condițiile de aplicare în timp a legii.

Stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice, integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege. O asemenea soluție legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, și anume acela de "eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare", și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice (decizia CCR nr. 700/2019).

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

În acest context, ipoteza de aplicare a normei privește situația în care, "începând cu I ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate".

O atare situație nu poate interveni decât în procesul de aplicare etapizată a legii, care presupune acordarea de creșteri salariale ori de alte majorări salariale, conform art. 38 alin. (35), fără ca legiuitorul să fi urmărit plafonarea la nivelul stabilit pentru anul 2022 a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariile de funcție, indemnizațiilor de încadrare aflate/menținute în plată la nivelul pentru luna iunie 2017. Dacă legiuitorul ar fi procedat altfel, în sensul stabilirii cu valoare de principiu a plafonului maxim al drepturilor salariale, cum susține pârâtul, atunci norma de la art. 38 alin. (6) nu ar fi fost limitată la data de 1 ianuarie 2018 și nu ar fi fost plasată în cadrul art. 38, după norme legale care prevedeau majorări anuale ale drepturilor salariale.

Limita impusă de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (2)-alin. (5), iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, cum este cazul dedus judecății.

Astfel, simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlurilor executorii ale reclamantei.

3.2. Recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție

Recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunțate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către reclamanți.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește participarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în proces, au fost invocate prevederile art. 142 si 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, arătându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției ce decurg din prezenta cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile ministerului și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 956/16.06.2021, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2020, a fost admisă acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Tribunalul Prahova și a fost obligat Tribunalul Prahova la recalcularea indemnizației de încadrare și la plata, începând cu 19.03.2017 și în continuare, până la recunoașterea dreptului de către Ministerul Justiției, prin emiterea ordinului corespunzător și alocarea fondurilor necesare plății, a diferențelor dintre drepturile salariale efectiv încasate și salariile majorate cu luarea în considerarea a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON. Totodată, Tribunalul Prahova a fost obligat la recalcularea indemnizațiilor de încadrare și la plata, începând cu 19.03.2017, a diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19,000.

Prin aceeași hotărâre, pârâții au fost obligați la plata tuturor acestor diferențe salariale actualizate cu rata inflației și a dobânzii legale penalizatoare.

Prin decizia civilă nr. 959/2021, pronunțată în data de 02.11.2021 de către Curtea de Apel Galați, în dosarul nr. x/2020, a fost admis apelul Ministerului Justiției împotriva sentinței civile nr. 956/16.06.2021 a Tribunalului Galați, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu acesta pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prin urmare, Ministerul Justiției nu are calitate în ceea ce privește executarea hotărârilor invocate de reclamantă, acestea urmând a fi executate de către pârâtul obligat, respectiv Tribunalul Prahova.

Instanțele nu au dispus obligarea Ministerului Justiției la reîncadrarea reclamanților și emiterea vreunui ordin de salarizare, ci doar la plata diferențelor de drepturi salariale.

Litigiul a fost unul de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare și plata diferențelor salariale, hotărârile executându-se de către instanțele angajatoare, care au atribuții cu privire la operațiunile de recalculare și plată a diferențelor de drepturi salariale.

Totodată, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 pentru indemnizațiile care au ajuns la maximul prevăzut de această lege, recalcularea și plata diferențelor nu se poate face peste acest maxim.

Legea-cadru nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege." iar art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 instituie plafonarea salariului la nivelul maxim, neputând fi depășită această valoare.

Astfel, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

Maximul la care se oprește indemnizația lunară este cel stabilit de lege pentru funcția de judecător (anexa A), nu procuror, coeficientul 19, ca și valoarea de referință sectorială (VRS) reprezintă elemente care se utilizează în prima etapa a calculului indemnizației, însă ori de câte ori valoarea acesteia depășește maximul din anexă, indemnizația se reduce, în mod corespunzător, la acest maxim.

După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale se stabilește în funcție de coordonatele carierei profesionale a reclamantelor (grad, vechime în munca și în funcție), iar nu ale unui procuror cu grad pe P.I. C. civ..J., întrucât cele două sentințe nu au atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci au acordat drepturi salariale, intervenind, fiecare, asupra unui element de calcul, însă de la data atingerii nivelului maxim nu mai au relevanță nici coeficientul de multiplicare, și nici valoarea de referință sectorială (VRS), reglementate de actele normative anterioare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate și în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile ministerului, și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii pronunțate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către reclamanți.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

În primul rând, în ceea ce privește participarea Ministerului Justiției în proces, au fost invocate prevederile art. 142, 148 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022; prin aceste dispoziții a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiției în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății."

Așadar, văzând atât prevederile generale din C. proc. civ. cât și dispozițiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a avut loc transmiterea calității procesuale a Ministerului Justiției către înalta Curte de Casație și Justiție.

În speță, deși hotărârea atacată a fost pronunțată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, rezultă că Ministerul Justiției nu mai justifică la acest moment calitatea procesuală în prezenta cauză, dar justifică, în continuare, interesul în formularea căii de atac.

În ceea ce privește drepturile și obligațiile sale, Înalta Curte de Casație și Justiție și, după caz, președintele acesteia, trebuie să se bucure de independență procesuală, respectiv să aibă deplina posibilitate de a face acte procesuale de dispoziție și de a ataca hotărârea judecătorească formulând propriile critici, inclusiv pe fondul cauzei.

Pentru aceste motive, a solicitat scoaterea din cauză a Ministerului Justiției și introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile dezvoltate sunt identice cu cele formulate de recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Întâmpinare în cauză a formulat recurentul – pârât Ministerul Justiției, solicitând respingerea cererii de recurs formulate de recurenta – reclamantă A., ca nefondată.

II. Soluția instanței de recurs

Reclamanta are calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Ploiești, iar prin Ordinul nr. 953/C/02.03.2022, s-a dispus stabilirea drepturilor salariale ale acesteia, prin raportare la un coeficient de 5,48, respectiv o indemnizație brută de încadrare lunară 13690 lei, spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 2054lei, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității de 2172lei.

Reclamanta a parcurs procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresând contestația nr. 26179/2022 Ministerului Justiției împotriva ordinului contestat, soluția acestei proceduri fiind nefavorabilă acesteia, așa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. x/2022.

Prin acțiunea de la fond, reclamanta a avut următoarele pretenții:

Reclamanta a recurat soluția primei instanțe de judecată formulând critici strict din perspectiva înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De cealaltă parte, motivele de recurs invocate de către recurenții-pârâți se referă exclusiv la pretențiile pentru care a fost admisă acțiunea de prima instanță, opinia pârâților fiind în sensul că acțiunea este neîntemeiată.

A. Analiza recursului pârâților

Precizări prealabile din punct de vedere al legitimării procesuale active în cadrul recursului

Astfel cum a fost invocat prin ambele cereri de recurs ale pârâților, prin dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății."

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât față de prevederile generale din C. proc. civ., cât și față de dispozițiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

Din perspectiva Ministerului Justiției, sentința atacată a fost pronunțată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actului atacat cu acțiunea din prezenta cauză, astfel că acesta justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, instanța de recurs s-a considerat învestită cu două cereri de recurs, fiind depuse la dosar în mod distinct de către cele două entități mai sus menționate și le-a recunoscut amândurora calitatea de recurent.

Analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

a. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coefici­entul de multiplicare 19,00

Pentru a pronunța hotărârea recurată, prima instanță a reținut că reclamanta contestă stabilirea drepturilor lor începând cu data de 01.03.2022, făcând referire la existența unei decizii judecătorești anterioare care o privesc, dar și prin raportare la situația altor colegi magistrați, respectiv procurori DIICOT și DNA sau judecători beneficiari ai unor hotărâri judecătorești în acest sens, față de care ordonatorul de credite a acceptat aplicarea măsurii cu o altă dată. În privința coeficientului de multiplicare 19,00, prima instanță a reținut că nu poate proceda în prezenta cauză la o nouă analiză a îndreptățirii reclamantei de a beneficia de drepturile salariale prin luarea în considerare a celor două repere (coeficientului de multiplicare 19,00 și valoarea de referință sectorială de 602,225 RON, începând cu data de 19.03.2017) aceste aspecte fiind lămurite cu autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte constată următoarele:

- prin decizia nr. 959 din 02.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, a fost modificată sentința civilă nr. 956/16.06.2021 pronunțată de Tribunalul Galați în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a fost respinsă acțiunea față de acesta pentru lipsa calității sale procesuale pasive; fiind menținute restul dispozițiilor sentinței atacate (acțiunea a fost respinsă ca prescrisă pentru perioada 01.08.2016-18.03.2017 și admisă în rest, cu obligarea Tribunalului Prahova la recalcularea indemnizației de încadrare și la plata pentru perioada cuprinsă între 19.03.2017 și până la data pronunțării sentinței definitive, dar și în continuare, până la recunoașterea de către pârâtul Ministerul Justiției, prin emiterea ordinului corespunzător și alocarea fondurilor necesare plății, a diferențelor bănești dintre drepturile salariale efectiv încasate și salariile majorate în acord cu nivelul maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție și gradație/prin raportare la nivelul maxim de salarizare de care au beneficiat alți judecători în situații similare de vechime, cu luarea în considerare a unei VRS 605,225 RON și a coeficientului de multiplicare 19,00).

În cadrul primului palier de argumentație, Înalta Curte constată că primul argument invocat de către recurenții-pârâți, în privința reclamantei A., este fondat. Cât timp a fost admisă definitiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Galați – secția de conflicte de muncă și asigurări sociale, titlul obținut de către reclamant nu este opozabil Ministerului Justiției, care nu a fost parte în acel dosar. Din această perspectivă, se constată o greșită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătorești definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiției nu a fost parte, iar față de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe un al doilea palier de argumentație, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârii judecătorești definitive de mai sus, chiar și doar opozabile conform art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondată critica recurenților-pârâți, în sensul că prin această decizie din dreptul muncii, drepturile câștigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate, rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare sunt indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți.

Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de aceștia.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziilor menționate în sensul dorit de recurenta - reclamantă, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017).

O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțată de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanta în cauză și contravin acestora.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică).

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. În plus, în cazul recurentei – reclamante, după cum s-a arătat, nu există nici identitatea de părți, pârâtul Ministerul Justiției fiind scos din cauză în dosarul menționat.

În cadrul celui de-al treilea palier de argumentație, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existența unor hotărâri judecătorești anterioare de stabilire a despăgubirilor, ci și egalizarea cu alți magistrați care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,00, se constată că situația recurentei – reclamante este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Totodată, din Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătorești respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizației de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% și 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizației de încadrare, la care se face egalizarea.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3

1

prevede "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții ".

Paragrafele 74, 80 și 81 ale Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vin să întărească aceeași idee, a aplicabilității generale doar a elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază al valorii de referință sectorială, ca reper unic, de referință în sectorul în care este incident.

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădește, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

Îndreptățirea magistraților la stabilirea indemnizației lunare brute prin utilizarea coeficienților 19,00 - 23,00 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut inițial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanțe iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor la nivelul maxim aflat în piață, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, nici prin decizii de speță anterioare și nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptățirea magistraților -judecători și procurori - de la orice instanță din țară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.LC.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării.

În considerarea acestui temei - al existenței unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunțate hotărâri judecătorești definitive, cum este și cea menționată de recurenta – reclamantă din cauza de față, ce provine de la o altă instanță din sistemul judiciar, având în vedere conținutul legislației anterioare de salarizare și a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs.

De vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existența unor hotărâri judecătorești nu constituie temei pentru recunoașterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalității, prevăzut de dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În fine, ca un ultim argument, nu s-a demonstrat, în cadrul situației de fapt reținute de prima instanță, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanța făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00.

b. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 19.03.2017

Astfel cum invocă în mod corect recurenții-pârâți, prin decizia civilă nr. 959 din 02.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, în dosarul nr. x/2020, pe care își întemeiază pretențiile recurenta - reclamantă, a fost admisă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a fost respinsă acțiunea în con­tradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulată împotriva unei persoane lip­site de calitate procesuală pasivă, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței civile nr. 956/16.06.2021 pronunțate de Tribunalul Galați, prin care se admisese acțiunea, cu obligarea Tribunalului Prahova la recalcularea indemnizației de încadrare și la plata pentru perioada cuprinsă între 19.03.2017 și până la data pronunțării sentinței definitive, dar și în continuare, până la recunoașterea de către pârâtul Ministerul Justiției, prin emiterea ordinului corespunzător și alocarea fondurilor necesare plății, a diferențelor bănești dintre drepturile salariale efectiv încasate și salariile majorate în acord cu nivelul maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție și gradație/prin raportare la nivelul maxim de salarizare de care au beneficiat alți judecători în situații similare de vechime, cu luarea în considerare a unei VRS 605,225 RON și a coeficientului de multiplicare 19,00.

Din această perspectivă, se constată o greșită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătorești definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiției nu a fost parte și față de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din O. MJ. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată pretenția reclamantei de obligare a pârâților la emiterea ordinului de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 19.03.2017, din aceleași considerente ca cele expuse mai sus cu privire la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 430 din C. proc. civ. pentru reținerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat (lipsa identității de părți, deoarece Ministerul Justiției nu a fost parte în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020; lipsa identității de obiect și cauză juridică, explicate anterior pe larg).

Aspectele privind discriminarea față de alți colegi judecători sau cele privind egalizarea cu alți colegi judecători, invocate prin cererea de chemare în judecată, au format obiectul cauzei judecate anterior și au fost soluționate în favoarea reclamantei prin hotărârea judecătorească definitivă cu privire la care se invocă puterea de lucru judecat; această hotărâre consacră un drept câștigat în favoarea acestora din perspectiva dreptului la acordarea despăgubirilor, dar, pentru rațiunile expuse mai sus, nu poate genera consecința efectului pozitiv al puterii de lucru judecat din perspectiva obligării la stabilirea unei indemnizații de salarizare. De altfel, ordinul atacat în prezenta cauză stabilește plata eșalonată a drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești definitive având ca obiect VRS 605,225 RON pe perioada anterioară emiterii ordinului contestat.

Astfel, și din această perspectivă, raportat la capătul de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu 19.03.2017, motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat.

B. Analiza recursului reclamantei

În ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A., așa cum am reținut anterior, aceasta a formulat critici doar din perspectiva neincidenței în cauză a disp. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care sunt apreciate ca nefondate de către Înalta Curte și în virtutea argumentației dezvoltate anterior, cu ocazia analizei cererii de recurs a pârâților.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că, din cuprinsul deciziei nr. 82/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aplicarea acestor dispoziții legale se realizează în trei etape:

Prima etapă, reglementată prin art. 38 alin. (2) lit. a), privește perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2017 iar această perioadă s-a adoptat măsura menținerii în plată, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

A doua etapă, reglementată potrivit art. 38 alin. (3) lit. a), privește anul 2018, începând cu luna ianuarie 2018. Pentru acest an se prevede acordarea cuantumului brut al salariilor de bază și al celorlalte drepturi salariale avute în luna decembrie 2017, majorate cu 25%, fără a se depăși limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

A treia etapă privește perioada anilor 2019-2022, reglementată prin art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru această perioadă salariile de bază vor fi determinate utilizând salariile de bază și majorările salariului de bază stabilite prin lege, inclusiv în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, și salariile de bază avute în luna decembrie 2018. Astfel, în perioada 2019-2022, s-a stabilit acordarea unei creșteri anuale a salariilor de bază, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 și cel din luna decembrie 2018.

În cadrul mecanismului de aplicare a Legii 153/2017 unul dintre elementele de stabilire a drepturilor salariale - nivelul salariului de bază - este cel existent la data intrării în vigoare a legii iar acesta este inițial menținut la același nivel (prima etapă), majorat cu 25% (a doua etapă) și majorat apoi pentru perioada 2019-2022, anual, prin acordarea a 1/4 din diferența până la nivelul anului 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) ale Legii 153/2017 se regăsesc în cuprinsul capitolului IV Dispoziții tranzitorii și finale al Legii 153/2017 fiind aplicabile inclusiv în cadrul celei de-a treia etape descrise anterior.

Aceste dispoziții stabilesc un nivel maxim al drepturilor salariale care va fi atins de toți salariații din sistemul bugetar, potrivit anexei specifice fiecărei familii ocupaționale, cel mai târziu în anul 2022.

În aceste condiții, dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 nu pot primi interpretarea propusă de reclamantă și nu pot fi înlăturate de la aplicare câtă vreme acestea sunt dispoziții legale aflate în vigoare la momentul emiterii actelor administrative contestate în cauză ci trebuie aplicate etapizat, în funcție de anul de referință aferent fiecăreia dintre etape ce prevede tranșele de creștere salarială.

Astfel, și în cadrul primei etape de aplicare a Legii nr. 153/2017 a existat o plafonare dar aceasta nu viza nivelul stabilit pentru anul 2022 ci viza nivelul stabilit pentru luna iunie 2017. Recunoașterea în anul 2021, prin hotărâre judecătorească, pentru reclamantă, a unei valori de referință sectorială de 605,225 începând cu anul 2017, nu poate avea semnificația pretinsă de aceasta, fiind inaplicabile dispozițiile legale față de imposibilitatea depășirii nivelului salarial stabilit pentru anul 2022.

În concluzie, criticile expuse de reclamantă în cererea de recurs sunt nefondate și urmează a fi respinse față de argumentele anterior expuse și prin raportare la considerentele dezvoltate cu ocazia analizei cererii de recurs a pârâților.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile pârâților, va casa sentința civilă nr. 2461 din 20 decembrie 2022 și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Va respinge, ca nefondată, cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 2461 din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și, în rejudecare:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2461 din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.