Decizia nr. 4774/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 24.03.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea în parte a Ordinului nr. 547/08.12.2021 al procurorului șef direcție, respectiv a Ordinului nr. 230/22.02.2022 al procurorului șef direcție, prin care s-a respins contestația împotriva ordinului inițial, recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând din 01.08.2016 până în 31.12.2017 sau la zi, pentru personalul care a fost salarizat prin raportare la B. și după 31.12.2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015: 484,18+25%=605,225), obligarea pârâtei la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care este îndreptățit și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, cu plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1730 din 7 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate: - competența de soluționare a cauzei aparținea conform art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 instanței specializate în conflicte de muncă și asigurări sociale, fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., în condițiile în care, la verificarea din oficiu a competenței în condițiile art. 131 din C. proc. civ., instanța de fond, instanța de fond s-a considerat competentă cu încălcarea celor statuate prin decizia nr. 104/2018 pronunțată în conflict în interesul legii; - instanța de fond nu a motivat hotărârea, fiind realizată o înșiruire de texte de lege, iar referirea la "reclamanți" face dovada copierii motivării dintr-o cauză cu mai mulți reclamanți (caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.); - instanța a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material (caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) în ceea ce privește dispozițiile art. 2500, 2512 și 2517 din C. civ., art. 171 din Legea nr. 53/2003 (invocat de pârât) și art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 (norma specială); - termenul special de prescripției este de 3 ani curge de la data la care a putut lua cunoștință de săvârșirea faptei discriminatorii, materializată în pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care altor persoane din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizațiilor de încadrare și a celorlalte drepturi aferente acestora, la nivelul maxim, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, luând în considerare majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2016; - s-a considerat că se fac aplicabile dispozițiile art. 2537 pct. 1, coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ., referitoare la întreruperea termenului de prescripție și începerea curgerii unui nou termen și nu cum eronat, instanța fondului a dat aplicare dispozițiilor menționate, printr-o interpretare eronat civilă. Având în vedere, că însăși emitentul (pârâtul) actului contestat, recunoaște, prin art. 1 din ordin, aplicarea B. începând cu data de 01.08.2016; - s-a apreciat incidența situației prevăzute de art. 2506 alin. (4) din C. civ., Ordinul nr. 547/08.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage, în mod neechivoc, aplicabilitatea acestor prevederi. Astfel, data emiterii ordinului, este data de la care începe a curge termenului de prescriptive la care se poate renunța, suspenda sau prescrie; - totodată, prin emiterea Ordinului nr. 547/08.12.2021, Procurorul Șef Direcție a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv cele prevăzute de art. 2510 alin. (1) din C. civ. care stipulează că "După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel"; - în mod eronat prima instanță a reținut că deciziile invocate reprezintă doar soluții de speță, în condițiile în care prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum si alte masuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit că soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere si majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membrii ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare; - însuși actul atacat (ordinul 547/08.12.2021), Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al P.Î.C.C.J și chiar Ordinul 6245/C din 30.12.2021 al Ministrului Justiției, are la bază, practica/jurisprundența instanțelor de litigii de muncă, precum și a instanțelor de contencios administrativ, inclusiv a I.C.C.J., dar și deciziile administrative luate la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiției, în sensul acordării valorii de referință sectorială de 605,225 RON, astfel că recunoașterea acestui drept pentru un singur membru al familiei ocupationale "Justiție", obliga la egalizarea/uniformizarea B. tuturor membrilor familiei ocupationale, cum de altfel, chiar CCR si I.C.C.J. au dispus; - dreptul pretins a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive, sentința nr. 1208 din 28.07.2020 pronunțată de Tribunalul Alba, sentința nr. 3564/28.07.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, sentința civilă nr. 2361/26.06.2020 pronuțată de Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, sentința nr. 1559/30.07.2020 pronunțată de Tribunalul Alba; - în cadrul D.N.A. există categorii de personal (procurori și ofițeri de poliție judiciară) care prin Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal nr. 1221/29.06.2022 beneficiază de plata diferențelor fără a se reține termenul de prescripție de 3 ani, și o altă categorie de personal, în care se situează și reclamantul, care nu beneficiază de aceleași drepturi salariate și pentru aceeași perioadă, deși și-a desfășurat activitatea profesională în cadrul aceleiași instituții, pe aceeași funcție și în aceleași condiții în perioada 15.08.2007 - 02.04.2018, deci, implicit și după 01.08.2016; - cele două categorii, aflate în situații profesionale identice/comparabile, beneficiază de indemnizații de încadrare diferite, ori, tratamentul juridic diferit nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, încălcând totodată Decizia CCR 794/15.12.2016, dar și Decizia nr. 36/29.09.2018 pronunțată de Î.C.CJ. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din care rezultă necesitatea asigurării pentru toți salariații din familia ocupațională Justiție, în sensul recunoașterii dreptului de calcul al salariului raportat la o unică valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON; - Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că drepturile salariate constituie un bun patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției E.D.O. (Aubert și alții și 8 alte cauze c. Franței, hotărârea din 9 ianuarie 2007, cereri nr. 31501/03, 31870/03, 13045/04, 13076/04, 14838/04, 17558/04, 30488/04, 45576/04 et 20389/05; Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda, hotărâre din 29 novembre 1991 § 51; Dangeville c. Franța, hotărâre din 16 aprilie 2002, § 48; Lecarpentier c. Franța, cerere nr. 67847/01, § 37-38, hotărâre din 14 februarie 2006); de asemenea, legat de articolul 14 privind interzicerea discriminării din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă; - în mod eronat, instanța de judecată a arătat, că potrivit art. 2 din ordinul atacat s-a prevăzut ca începând cu 1.01.2018 că drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, însă, până la aplicarea acestei norme de drept material, erau în vigoare, cu efecte depline, succesive, alte acte normative, care au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) din Legea cadru nr. 153/2017, care a prevăzut, conform art. 1, un nou sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, astfel că nu se poate concluziona că efectele acestora au fost anulate (tempus regit actum); - s-a solicitat să se constate că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca mențiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Deciziei RIL 7/2019, Deciziei 23/2016 și a Deciziei 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin interpretarea și aplicarea greșită în prezenta speță. Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție nu a formulat întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs. Recurentul reclamant a depus la dosar Ordinul nr. x din data de 15.05.2023 emis de Procurorul Șef Direcție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin care, la Art. 1 s-a dispus ca începând cu data de 7 august 2017 drepturile salariale ale recurentului-reclamant să fie stabilite având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON recunoscut prin hotărâre judecătorească. (sentința Civilă nr. 699/20.07.2022 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2022 irevocabilă prin decizia civilă nr. 307 din 22.03.2023 a Curții de Apel Ploiești). A precizat recurentul reclamant că subzistă interesul în susținerea recursului pentru perioada 1.08.2016-7.08.2017.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată constată următoarele: 6.1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul a funcționat ca ofițer detașat în cadrul în cadrul D.N.A., în prezent fiind pensionat. Prin Ordinul nr. 547/8.12.2021 emis de procurorul șef al D.N.A s-au prevăzut următoarele: Art. 1 -Începând cu data de 01,08,2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerii și agenții de poliție judiciară și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în condițiile prezentului ordin. Art. 2 -Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Art. 3 - În cazul personalului menționat la art. I căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești. Art. 4 - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin. Art. 5 - Drepturile salariale ale procurorilor, procurorilor militari, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerilor și agenților de poliție judiciară și specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție; calculate potrivit art. 1 și 2 din prezentul ordin-se stabilesc prin ordine ale procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție. Art. 6 - Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Publiccu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. Art. 7 - Serviciul resurse umane, perfecționare profesională și documentare și Departamentul economico - financiar și administrativ din cadrul Direcției Naționale Anticorupție vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin." Împotriva Ordinului nr. 547/8.12.2021 emis de procurorul șef al D.N.A reclamantul a depus contestație, aceasta fiind respinsă prin Ordinul nr. 230/22.02.2022. 6.2. Înalta Curte, analizând cererea de recurs, constată că o primă critică formulată, deși încadrată de recurent în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. (când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), vizează încălcarea competenței de ordine publică a instanței. Față de aceste critici, din perspectiva competentei materiale/funcționale, Înalta Curte constată că recurentul a formulat în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 contestație împotriva Ordinului Procurorului Șef D.N.A., învestind instanța de contencios administrativ (curtea de apel) cu acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. (2) din Anexa V, cap VII din Legea nr. 153/2017, care reglementează procedura și competența exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Din perspectivă procedurală, Înalta Curte constată că potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe". Cum excepția necompetenței materiale nu a fost invocată în condițiile acestui text de lege, nu poate fi invocată pentru prima dată prin cererea de recurs, motivele invocate urmând a fi respinse. 6.3. Recurentul - reclamant a mai invocat ca motiv de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Din perspectiva acestor critici, reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele. În privința lipsei motivelor pe care se întemeiază sentința recurată, este evident că o astfel de critică are un caracter neîntemeiat, hotărârea primei instanțe fiind amplu motivată, răspunzând chestiunilor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața sa. Punctual, se observă că instanța fondului a răspuns criticilor formulate din perspectiva datei de referință a aplicării B. și intervenirii prescripției, stabilirii drepturilor salariale prin raportare la B. 605,225 RON cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, instanța apreciind și motivele pentru care nu se poate reține existența unei situații discriminatorii în raport de reclamanții din litigiile soluționate prin hotărârile judecătorești la care acesta face trimitere. Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului formulat de reclamant, în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. 6.4. În ceea ce privește criticile întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se constată că prin Ordinul nr. 547/8.12.2021 pârâtul a stabilit că începând cu data de 01.08.2016 salarizarea reclamantului se va face având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului urmând a se realiza în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești pentru persoanele care dețin o astfel de hotărâre (art. 3 din ordin) și cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului, pentru persoanele cărora li s-a stabilit valoarea de referință sectorială pe cale administrativă (art. 4 din ordin). Recurentul - reclamant nu a făcut în fața instanței de fond dovada deținerii unui titlu executoriu prin care să i se fi stabilit drepturile salariale, aceasta având loc ca urmare a egalizării veniturilor conform Deciziei CCR nr. 794/2016. 6.4.1. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a constatat legalitatea Ordinului nr. 547/8.12.2021 în privința acordării drepturilor salariale aferente valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON doar pentru ultimii de 3 ani anterior emiterii ordinului, cu respectarea termenului de prescripție. Așa cum s-a arătat la pct. 5.2., prezenta cauză reprezintă o acțiune în contencios administrativ având obiectul clar determinat de dispozițiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 și anume, anularea actelor administrative emise de organele de conducere ca răspuns la contestația reclamantului cu privire la modul de stabilire a drepturilor salariale. Legiuitorul a instituit o procedură și o competență specială de soluționare a contestațiilor formulate împotriva modului în care sunt stabilite drepturile salariale, pe care reclamantul a urmat-o. Contrar susținerilor din recurs, prezenta acțiune nu reprezintă o acțiune pentru constatarea discriminării întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, ci vizează aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și salarizarea reclamantului la nivelul salariului maxim în plată la nivel de familie ocupațională "Justiție", din perspectiva prevederilor art. 3 indice 1 din O.U.G. nr. 57/2015, așa cum acestea au fost dezlegate sub aspect de constituționalitate prin statuările Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale. În același sens sunt și deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Față de aceste considerente, este neîntemeiată susținerea recurentului - reclamant cu privire la incidența dispozițiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 care stabilesc că termenul de 3 ani de prescripție curge de la data luării la cunoștință de faptele de discriminare. În esență, s-a reținut prin sentința atacată că reclamantul invocă întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului efectuată la art. 1 din ordin, raportat la prevederile art. 2537 pct. 1, coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ. și art. 2506 alin. (4) din C. civ. Analizând aspectele referitoare la prescripție invocate de către reclamant, Înalta Curte reține că potrivit art. 2507 din C. civ. debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din C. civ. impun ca această renunțare să fie expresă sau tacită. Potrivit art. 2508 alin. (2) din C. civ., renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce. Așa cum rezultă din art. 4 și 6 din Ordinul nr. 547/8 decembrie 2021, pârâtul a dispus în mod expres ca pentru personalul căruia nu i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON printr-o hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate se fac cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului. Această împrejurare rezultă și din preambulul ordinului, precum și din cuprinsul Ordinului nr. 2295/7.12.2021 emis de Procurorul General al României, intenția pârâtului fiind de a egaliza veniturile conform Deciziei CCR nr. 794/2016, însă, cu privire la plata diferențelor rezultate s-a făcut distincție între personalul care deținea un titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească, cu privire la care plata s-a realizat conform dispozitivului hotărârii, și personalul care nu a avut hotărâre, pentru care s-a aplicat termenul legal de prescripție de 3 ani. Or, în raport de situația de fapt reținută nu se poate considera, în interpretarea dispozițiilor art. 2537 pct. 1, coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ. și art. 2506 alin. (4) din C. civ., invocate de recurentul - reclamant, că a existat un act voluntar de executare sau o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, soluția primei instanțe urmând a fi menținută sub acest aspect. 6.4.2. Criticile reclamantului au vizat, alături de prescripție, și eronata stabilire a drepturilor salariale prin raportare la B.. 605,225 RON cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. În fața instanței de recurs, recurentul - reclamant a depus Ordinul individual nr. 269 din data de 15.05.2023 emis de Procurorul Șef Direcție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin care s-au stabilit, începând cu data de 7 august 2017, drepturile salariale ale recurentului-reclamant având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, acesta beneficiind de salariul funcției de bază, la care se adaugă cuantumul aferent sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate și cuantumul aferent sporului pentru condiții de muncă vătămătoare. Potrivit art. 2 din ordin, cu aceeași dată, recurentul - reclamant a beneficiat de un salariu pentru gradul profesional deținut și de gradația de vechime în serviciul de poliție, precum și o bază de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale de stat, cu mențiunea că ultimele două elemente salariale se regăsesc până la 31.12.2017. Din cuprinsul ordinului rezultă că acesta a fost emis ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 699/20.07.2022 de către Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2022, definitivă prin decizia civilă nr. 307 din 22.03.2023 a Curții de Apel Ploiești. Observă Înalta Curte, în raport de actul emis, că pentru perioada ulterioară datei de 7.08.2017, capătul de cerere privind acordarea B.. în cuantum de 605,225 RON cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 a rămas fără obiect, în condițiile în care a intervenit o împrejurare nouă, neadusă la cunoștința instanței de fond, constând în recunoașterea parțială de către pârât, pe cale administrativă, a pretențiilor reclamantului și emiterea actului administrativ necesar recalculării și plății drepturilor salariale cuvenite acestora, în conformitate cu prevederile legale. 6.4.3. Cu privire la perioada anterioară emiterii Ordinului individual nr. 269 din data de 15.05.2023 emis de Procurorul Șef Direcție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce privește capătul de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseși motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, așa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilită. Or, în faza procesuală a recursului, la dosar a fost depus ordinul de salarizare emis în executarea sentinței civile nr. 699/20.07.2022 de către Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2022. Față de aceste motive, constată instanța de control judiciar, că se impune casarea cauzei și trimiterea capătului de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 spre rejudecarea fondului, în raport de modificarea situației de fapt și pentru respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție. De asemenea, mai reține Înalta Curte că, în condițiile în care instanța de fond a analizat legalitatea ordinului fără a avea în vedere înscrisurile reținute în cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (sentința nr. 699/20.07.2022) se impune ca la rejudecarea cauzei să fie analizate pretențiile recurentului - reclamat în raport și de considerentele care au stat la baza emiterii Ordinului individual nr. 269 din data de 15.05.2023 emis de Procurorul Șef Direcție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte în parte sentința recurată, urmând ca în rejudecare să respingă ca rămas fără obiect capătul de cerere privind acordarea B.. în cuantum de 605,225 RON pentru perioada ulterioară datei de 7.08.2017 și va trimite spre rejudecare la aceeași instanță capătul de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; va menține în rest sentința recurată, în ceea ce privește respingerea acordării B.. în cuantum de 605,225 RON anterior datei de 7.08.2017.