ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6064/2024

Ședința publică din data de 12 decembrie 2024

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4827/12.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, privind pe reclamanta A. S.A. și pârâții Consiliul Local al Sectorului 4 Bucuresti, Consiliul General al Municipiului Bucuresti, Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul Bucuresti, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal:

a) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Unității Administrativ Teritoriale a Municipiului București, cu consecința respingerii acțiunii formulate împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în motivarea acestei soluții, s-a arătat că Municipiul București nu este emitent al actelor a căror anulare se solicită, fiind un simplu beneficiar al efectelor acestora;

b) a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității determinată de lipsa plângerii prealabile în raport cu U.A.T. Municipiul București, reținându-se, pe de o parte, că societatea reclamantă a respectat condiția impusă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, adresându-se cu o plângere prealabilă emitenților actelor a căror suspendare s-a solicitat, respectiv C.L.S.4 București și C.G.M.B., iar, pe de altă parte, că reclamanta a chemat în judecată pârâtul U.A.T. Municipiul București în calitate de beneficiar al efectelor hotărârilor a căror anulare o solicită și nu în calitate de emitent al acestor acte; în plus, față de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu avea obligația parcurgerii procedurii prealabile față de fiecare dintre pârâții chemați în judecată, ci doar față de pârâții emitenți ai actelor sau față de autoritățile ierarhic superioare emitenților actelor contestate;

c) a admis excepția inadmisibilității acțiunii dintr-o dublă perspectivă: lipsa caracterului de act administrativ al hotărârilor de consiliu local contestate și incidența prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010;

Împotriva acestei hotărâri, precum și împotriva încheierii de dezbateri din 14.09.2020 in data de a declarat recurs reclamanta reclamanta A. S.A., invocând pronunțarea soluției instanței de fond fără administrarea unui probatoriu complet și corespunzător.

Prin decizia nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunțară în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

"Respinge excepția inadmisibilității, ca nefondată.

Respinge excepția de nelegalitate, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4827/12.10.2020 și încheierii de dezbateri din 14.09.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul Local al Sectorului 4 Bucuresti, Consiliul General al Municipiului Bucuresti, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucuresti și Tribunalul București, ca nefondat."

La data de 12.01.2024, A. S.A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei instanței de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei nr. 1084/2023, apreciind că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri definitive anterioare: - sentința nr. 114/1.11.2019 a Curții de Apel București, secția a III civilă și pentru cauze cu minori și de familie pronunțată în dosarul nr. x/2019; - încheierea de declinare a competenței din data de 21.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019; - încheierea din 27.04.2021 a Tribunalului București (dosar nr. x/2019), menținută în recurs prin decizia nr. 2482/22.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019.

În motivarea căii extraordinare de atac, după o expunere detaliată a situației de fapt și a succesiunii de acte administrative atacate în instanță, revizuenta a subliniat faptul că‚ în raportul juridic litigios dintre părțile prezentului dosar, generat de contestarea dispoziției de expropriere și a actelor administrative premergătoare acesteia, instanțele au avut o poziție unanimă în sensul posibilității contestării acestor acte în temeiul legii contenciosului administrativ, având în vedere, pe de o parte, natura acestora de acte administrative și, pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 255/2010 care statuează cu claritate că pot face obiectul contestației la instanța civilă doar aspectele ce țin de cuantumul despăgubirii.

Prin decizia nr. 1084/13.04.2023 a Curții de Apel București atacată prin prezenta cerere de revizuire, instanța a respins recursul formulat, menținând soluția instanței de fond care a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii, însă cu modificarea parțială a considerentelor hotărârii primei instanțe, în sensul că a reținut că aceste acte (H.C.L., H.C.G.M.B.) ar putea fi atacate doar în fața instanței civile și nu în fața instanței de contencios administrativ.

A apreciat revizuenta că soluția instanței de recurs este nelegală, prin raportare la motivul de revizuire circumscris art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care trebuie aplicate și în acord cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, privind procesul echitabil.

Astfel, în ceea ce privește contrarietatea de hotărâri în raport de sentința nr. 114/01.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în regulator de competență în dosar nr. x/2019, s-a arătat că prin sentința menționată s-au statuat următoarele două lucruri esențiale: - instanțele de drept comun pot analiza doar contestația formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și acțiunea prin care expropriatorul contestă despăgubirile estimate, iar aceste dispoziții care reglementează competența instanței de drept comun nu potfi extinse asupra etapelor anterioare ale procedurii de expropriere; - hotărârile emise în prima etapă a procedurii de expropriere, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 255/2010, care sunt acte administrative emise de autoritățile publice locale, în sensul art. 2 lit. c) din legea nr. 554/2004, fiind supuse controlului instanței de contencios administrativ.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 1084/13.04.2023 au fost reținute următoarele aspecte esențiale, în totală opoziție cu cele arătate mai sus: - pe de o parte instanța de recurs a reținut că actele prealabile emise în procedura exproprierii (hotărârile de consiliu ce fac obiectul acțiunii) nu pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ, nefiind acte administrative; - pe de altă parte, instanța de recurs a reținut că pentru contestarea acestor acte legiuitorul ar fi prevăzut o cale de atac specială, aceea fiind contestația în temeiul legii civile nr. 255/2010, care nu ar fi limitată, în opinia instanței de recurs, doar la cuantumul despăgubirii.

Instanța care a pronunțat sentința nr. 114/01.11.2019 și instanța din prezentul dosar ce a pronunțat decizia nr. 1084/13.04.2023 au avut de analizat una și aceeași problemă de drept, aspect ce evidențiază autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În concret, instanța învestită cu soluționarea regulatorului de competență a avut de ales ca instanță competentă în soluționarea acțiunii in anularea actelor emise în procedura de expropriere între secția civilă a tribunalului - în temeiul Legii nr. 255/2010 și secția de contencios a tribunalului, în temeiul Legii nr. 554/2004. În urma examenului comparativ al celor două legi, instanța din regulatorul de competență a statuat că instanța civilă poate judeca exclusiv contestația formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și acțiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate, iar această competență a instanței de drept comun nu poate fi extinsă asupra etapelor anterioare ale procedurii de expropriere.

Instanța din regulatorul de competență nu a stabilit competența sectiei de contencios administrativ în virtutea unor criterii abstracte și nici subiective, cum ar fi fost în raport de principiul disponibilității și temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost indicat de reclamantă. Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat anterior, instanța a făcut un examen comparativ al celor două legi, Legea nr. 554/2004 - ca drept comun în materia contenciosului actelor administrative și legea specială nr. 255/2010, statuând că în ceea ce privește actele ce fac obiectul dosarului (hotărârile de consiliu prealabile dispoziției de expropriere) sunt acte administrative și pot fi atacate doar pe calea contenciosului administrativ.

Pe de altă parte, în cuprinsul deciziei nr. 1084/13.04.2023, instanța a menținut soluția instanței de fond, însă cu modificarea considerentelor, menținând soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă. Astfel, instanța de recurs nu a analizat și confirmat existența unui fine de neprimire, specific unei excepții de inadmisibilitate, ci aceasta s-a limitat în analiză la competența secției de contencios în soluționarea pricinii, deși acest aspect fusese tranșat definitiv prin sentința nr. 114/2019.

Sentința nr. 114/01.11.2019 nu era supusă niciunei căi de atac, astfel că a produs efecte incontestabile în privința revizuentei, statuând competența secției de contencios administrativ și fiscal, în raport de calificarea dată actelor a căror anulare se solicită și de stabilirea inexistenței unei alte căi de atac speciale prin Legea nr. 255/2010 pentru atacarea acestor acte. Astfel, deși instanța inițial învestită, secția de contencios administrativ - și-a declinat competența către secția civilă, generând posibilitatea ca prezenta cauză să se judece de secția civilă, această posibilitate a fost exclusă în mod definitiv de regulatorul de competență, ce a avut în vedere ambele legi posibil incidente pentru stabilirea competenței.

Prin urmare, în prezentul dosar posibilitatea de a contesta aceste acte pe cale civilă a fost analizată și totodată exclusă de regulatorul de competență, astfel încât decizia nr. 1084/2023 pronunțată de instanța de recurs este în mod evident nelegală, ca urmare a contrarietății vădite cu sentința nr. 114/2019.

Deși, legiuitorul noului C. proc. civ. nu a mai păstrat necesitatea existenței triplei identități (aceleași părți în aceeași calitate, același obiect și aceeași cauză a cererii), ci a evocat existența unei (unor) hotărâri definitive potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, a apreciat revizuenta că în cauza de față condiția este cu atât mai evident îndeplinită cu cât ambele hotărâri au fost pronunțate în cadrul aceluiași dosar. De asemenea, în soluționarea prezentului motiv de revizuire, au relevanță și dispozițiile art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora principiul autorității de lucru judecat nu se limitează, precum în abordarea precedentă, la dispozitivul hotărârii și la acele considerente care sprijină în mod direct și necesar dispozitivul (așa-numitele considerente decisive), el fiind extins și către considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă (așa-numitele considerente decizorii).

Instanța învestită cu soluționarea cauzei era ținută de motivarea din sentința anterioară, în care hotărările de consiliu privind initierea exproprierii, aprobarea indicatorilor economico-financiari ai exproprierii (care a implicat și trasarea culoarului de expropriere și determinarea bunurilor expropriate) și cea de declanșare a procedurii de expropriere, au fost considerate acte administrative și nu operațiuni tehnicoadministrative și, totodată, faptul că nu există o altă cale de contestare a acestora pe baza Legii speciale nr. 255/2010.

Nelegalitatea gravă a deciziei atacate, care să justifice admiterea revizuirii ce formează obiectul revizuirii, se concretizează în aceea că, este pronunțată la peste 4 ani de la introducerea acțiunii, după ce se tranșaseră diferendele cu privire la competența materială de soluționare a prezentei pricini, aspect ce este mai presus de voința revizuentei. Un astfel de context este cumulat cu inexistența altor căi de atac cu privire la soluțiile din hotărârile definitive anterioare, care să asigure remediile pentru pronunțarea acestei hotărâri ultime, ce încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive mai sus invocate. Totodată, această incoerență generează în prezent efecte deosebit de grave, având în vedere că acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă prin această ultimă decizie definitivă, cu motivarea nelegală că o astfel de acțiune cade în competența instanței civile, contrar soluției definitive din regulatorul de competență, care a statuat că prezenta acțiune trebuie soluționată de secția de contencios, iar nu de cea civilă.

Această hotărâre a produs efecte în cascadă în situația revizuentei, astfel că instanțele învestite cu acțiunea în anularea Dispoziției de expropriere au respectat această hotărâre, având în vedere faptul că în situația în care actele prealabile ce fac obiectul prezentului dosar sunt supuse unui regim de contestare, atunci și actul final va fi supus aceluiași regim juridic.

Referindu-se la contrarietatatea de hotărâri în raport de încheierea de declinare a competenței din data de 21.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, revizuenta a arătat că în dosarul menționat, având ca obiect anularea dispoziției de expropriere în temeiul Legii nr. 255/2010, s-a reținut că instanța civilă poate cerceta doar aspectele ce țin de cuantumul despăgubirii, iar pentru criticile ce depășesc această sferă, este competentă instanța de contencios administrativ, în virtutea caracterului de act administrativ al acestora, având în vedere inclusiv sentința nr. 114/01.11.2019.

Cu alte cuvinte, competența instanței civile este relaționată strict dreptului de proprietate al expropriatului prin prisma despăgubirii la care acesta este îndreptățit (echivalenta valorică între ceea ce deținea în proprietate înaintea exproprierii și prejudiciul ce îi este cauzat prin expropriere, în accepțiunea sa extinsă). Or, în cauza de fată, așa cum s-a arătat, reclamanta nu contestă întinderea despăgubirii la care este îndreptățită - ceea ce ar plasa analiza în cea de-a treia etapă prevăzută de art. 4 din Legea nr. 255/2010 (această cerere făcând obiectul dosarului disjuns) - ci se opune însăși exproprierii, dispusă prin Dispoziția nr. 1002/14.06.2019.

De asemenea, dacă este de competența secției de contencios analiza unor acte administrative care au stat la baza dispoziției de expropriere, este evident că aceleiași secții îi revine competenta de a analiza și legalitatea dispoziției. Ulterior, după declinare, secția de contencios administrativ a respins excepția necompetenței invocată de intimați, reținând cauza spre competentă soluționare cu motivarea: "Într-adevăr, decizia de expropriere este un act administrativ de autoritate (art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010), astfel că devin aplicabile prevederile art. 126 alin. (6) teza întâia din Constituție, potrivit cărora "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat [...]. Cum Legea nr: 255/2010 nu instituie, cu privire la decizia de expropriere, o altă procedură judiciară de control, pentru a deveni aplicabile prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, decizia de expropriere rămâne să fie supusă cenzurii instanței de contencios administrativ în mod obișnuit competentă să soluționeze nu asemenea litigiu, cu distincțiile operate în cuprinsul art. 10 din Legea nr. 554/2004." Ulterior aceeași instanță a admis excepția litispendenței cu dosarul nr. x/2019 al Tribunalului București, iar revizuenta nu a avut niciodată posibilitatea de a acționa cu privire la toate aceste aspecte privind competența, având în vedere că aceste acte procedurale nu sunt supuse niciunei căi de atac, ci dimpotrivă, aceasta s-a bazat pe conformitatea acestora cu cele reținute în regulatorul de competență din prezentul dosar, astfel cum ar fi trebuit să procedeze și instanta de recurs.

Pentru aceste motive, prezenta revizuire pentru contrarietate de hotărâri devine singurul remediu pentru a corecta această gravă încălcare a autorității de lucru judecat, ce implică încălcarea principiului securității juridice - componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din C.E.D.O. și jurisprudența C.E.D.O. în această materie.

În susținerea punctului de vedere exprimat, revizuenta a invocat și considerente ale deciziilor CCR nr. 1470/8.11.2011, nr. 365/25.06.2014, nr. 650/25.10.2018, nr. 454/4.07.2018, nr. 102/17.02.2021, nr. 686/2014, Hotărârea C.E.D.O. din cauza Ryabykh împotriva Rusiei.

În ceea ce privește contrarietatea de hotărâri în raport de încheierea din 27.04.2021 din dosarul nr. x/2019 al Tribunalului București menținută în recurs prin decizia nr. 2482/22.11.2021 pronunțată în dosar nr. x/2019 al Curții de Apel Bucuresti, revizuenta a artat că

În cadrul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului București s-a solicitat distinct de anularea actului și suspendarea actului adminstrativ - Dispoziția de expropriere - în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, capăt de cerere soluționat în primă instanță prin încheierea din 27.04.2021 a Tribunalului Bucuresti. In cadrul acestui capăt de cerere, intimații (aceiași din prezenta cauză) au invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea, cu aceeași motivare, conform căreia dispoziția de expropriere nu ar fi act administrativ și nu i-ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, invocând întocmai ca în prezenta cauză puterea de lucru judecat din dosarul nr. x/2019 (având ca obiect o măsură provizorie).

Cu toate acestea, instanța din acel dosar a respins excepția și a analizat pe fond capătul de cerere privind suspendarea dispoziției de expropriere, respectiv îndeplinirea condițiilor prevăzute Legea nr. 554/2004, soluția fiind menținută în recurs prin decizia nr. 2482/22.11.2021 a Curții de Apel București. Astfel, inclusiv în cadrul acestui dosar, s-a stabilit competența secției de contencios de a judeca acțiunile privind Dispoziția de expropriere nr. 1002/2019 și incidența prevederilor legii nr. 554/2004.

În aceste condiții, decizia nr. 1084/2023 este în contradicție flagrantă cu hotărârile care au pronunțat soluții definitive cu privire la aceeași problemă de drept, în sensul că acțiunea în anularea dispoziției de expropriere nr. 1002/2019 și a hotărârilor de consiliu ce au stat la baza adoptării acesteia (acte atacate și în prezentul dosar) sunt acte supuse controlului conform legii contenciosului administrativ, nicidecum competenței instanței civile în baza legii speciale nr. 255/2010.

Astfel, inclusiv în analiza motivului de revizuire invocat, este necesar a se avea în vedere inclusiv încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum este și cazul încheierii din 21.10.2020 din dosarul nr. x/2019 și al încheierii din 27.04.2019 din dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 2482/22.11.2021. În concret, părțile din aceste dosare dosare sunt aceleași cu cele din prezenta cauză. Obiectul este diferit doar în sensul că în acele dosare a fost contestată dispoziția de expropriere nr. 1002/2019, ce reprezintă actul final al hotărârilor de consiliu atacate în prezenta cauză. Însă, în mod evident, sub aspectul competenței de soluționare a cauzei (act emis în aceeași procedură de expropriere), atât prezentul dosar, cât și cele două dosare anterior menționate având ca obiect dispoziția de expropriere, trebuie să urmeze același regim juridic statuat prin hotărâri definitive.

În opinia revizuentei nu ar putea fi imaginată o soluție în care dispoziția de expropriere să poată fi contestată sub imperiul legii contenciosului administrativ și hotărârile de consiliu care au stat la baza adoptării acesteia să fie contestate în temeiul Legii nr. 255/2010.

Revizuenta a invocat încălcarea principiului securității raporturilor juridice, astfel cum este acesta conturat în jurisprudența C.E.D.O. În justificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, a fost invocată cauza Rozalia Avram c. României, nr. 19037/07 din 16.12.2014 (statuările din p. 42) și s-a apreciat că în situația în care C.E.D.O. a constatat încălcarea principiului securității juridice pentru încălcarea autorității de lucru judecat rezultată din dezlegarea dată într-un alt dosar, cu atât mai mult trebuie constatată o încălcare în cauza supusă judecății în care instanța de recurs a desconsiderat total dezlegarea dată chiar de regulatorul de competență în mod definitiv. Principiul autorității de lucru judecat interzice părților, precum și instanței de judecată să nege, să conteste rezultatul finit al unei judecăți, readucând-o în dezbaterea judiciară și pretinzând o altă soluție.

Instituirea normei de la art. 509 pct. 8 C. proc. civ. răspunde imperativului respectării puterii de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce impune: - "ca soluția dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă în discuție" (cauza Brumărescu c. României, par. 61), - instanțele "să tină cont de constatările făcute anterior (...) fără să rejudece constatările instanțelor precedente" (cauza Amurăritei c. României, p. 28, 31), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (cauza Riabykh c. Rusiei, nr. 52.854/99, p. 52).

Astfel, în cauza de față a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice, prin lipsa de coerență a instanței în ceea ce privește hotărâri definitive care stabiliseră competența de soluționare a unei astfel de acțiuni de instanța de contencios administrativ.

Deși CEDO admite în jurisprudența sa că art. 6 par. 1 nu garantează, ca atare, niciun drept la o jurisprudență constantă, iar o evoluție în timp a jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției, acesta nu este cazul în speță, unde a fost nesocotită autoritatea unei hotărâri pronunțate în același dosar. Această divergență de jurisprudență poate crea o situație de incertitudine juridică de natură a submina încrederea publicului în sistemul judiciar (Albu și alții c. României, pct. 37-38 19). În acest sens este deosebit de relevant și raționamentul Curții Europene din cauza Parohia grecocatolică Lupeni și alții c. României, 79643/11, hotărârea din 29.11.2016.

În analiza încălcării sesizate, revizuenta a invocat și raționamentul Cuții Europene a Dreptului Omului cristalizat, în care s-a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție pe considerentul afectării puterii lucrului judecat, în hotărârile pronunțate în următoarele cauze: - Gôk si alții c. Turciei (cererile nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 și 74858/01, hotărârea 27 iulie 2006); - Tigrak c. Turciei, (nr. 70306/10, hotărârea din 6 iulie 2021); - Esertas c. Lituaniei (cererea nr. x/06, hotărârea din 31 mai 2012): - Lungu și alții c. României, (nr. 25129/06, hotărârea din 21.10.2014).

Intimații Consiliul Local al Sectorului 4 București, Consiliul General al Municipiului București și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul București au depus întâmpinare, invocând excepția tardivității cererii de revizuire, solicitând, de asemenea și respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac formulate.

În ședința publică din data de 31.10.2024 Înalta Curte a pus în discuția părților incidența dispozițiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ. pentru cererea de revizuire întemeiată pe contrarietatea față de încheierea Tribunalului București din data de 21.10.2020 și a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale strict pe această chestiune.

Totodată, la același termen de judecată, răspunzând excepției tardivității, revizuenta A. S.A. a invocat excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 634 alin. (2) din același cod. Aceeași revizuentă a formulat și cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (4) și art. 511 alin. (1) pct. 8, raportate la art. 634 alin. (2) C. proc. civ., cererea fiind înregistrată și soluționată în cadrul dosarului asociat nr. x/2024

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare și nedevolutivă, prin care partea interesată poate cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată să-și desființeze propria hotărâre, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 510 alin. (1) C. proc. civ. "cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere", singura excepție de la această regulă fiind situația reglementată de alin. (2) al textului de lege enunțat, respectiv cea în care se invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din același cod.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre."

În acest context, se constată că revizuenta din prezenta cauză a solicitat revizuirea deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, invocând și pretinsa contrarietate în raport de încheierea din data de 21.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Prin urmare, competența de soluționare a acestei cereri de revizuire aparține Curții de Apel București - instanța mai mare în grad față de Tribunalul București - instanța care a dat prima hotărâre, astfel încât Înalta Curte va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, întemeiată pe contrarietatea în raport de încheierea din data de 21.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Analizând, în continuare, excepția tardivității cererii de revizuire invocată de intimații din prezenta cauză, Înalta Curte constată că potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: ... în cazul prevăzut la art. 508 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

Importanța reglementării unui termen specific pentru formularea cererii de revizuire anterior menționate, rezidă în necesitatea respectării principiului siguranței raporturilor juridice, în strânsă legătură și cu interesul general al asigurării stabilității hotărârilor judecătorești definitive, astfel încât pentru motivul de revizuire anterior menționat există un singur termen, atât pentru introducerea revizuirii cât și pentru motivarea acesteia, respectiv o lună "de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri", neprezentând importanță din această perspectivă data comunicării hotărârii atacate.

Fără îndoială, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit să se raporteze la această dată, a comunicării hotărârii, ar fi prevăzut expres acest lucru, astfel cum, de altfel, este și stipulat în cazul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru care termenul de revizuire de 1 lună se va socoti de la comunicarea hotărârii.

Prin urmare, întrucât ultima hotărâre, respectiv decizia nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, este definitivă la data pronunțării, se constată că o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuia să fie atât introdusă la instanță cât și motivată în termen de o lună de la data de 13 aprilie 2023, indiferent de momentul comunicării deciziei, pe considerentul că în momentul cunoașterii soluției pronunțate de instanța de recurs, partea interesată putea aprecia în concret dacă este sau nu cazul să formuleze o cerere de revizuire.

Așadar, revizuenta nu poate invoca în mod valid faptul că necunoașterea considerentelor deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 a constituit o cauză de împiedicare a exercitării acestei căi de atac în termenul legal, la fel cum nu pot fi primite nici argumentele subsumate excepției de neconvenționalitate invocate de aceasta, aplicarea dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 coroborate cu cele ale art. 634 alin. (2) C. proc. civ. neaducând atingere drepturilor fundamentale, printre care și "dreptul la un proces echitabil", garantate de art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Constituționale a României, care a statuat constant că "Revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă, se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție. Este adevărat că art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea. Astfel, Curtea a observat că, în ceea ce privește considerentele decizorii, prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existența unei alte căi procedurale puse la îndemâna părții interesate încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, și anume posibilitatea acesteia de a invoca excepția autorității de lucru judecat cu referire la soluția dată cu privire la aceeași chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiții de diligență procesuală, se poate preveni apariția unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv.

În consecință, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și dreptul la apărare și nici nu contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită." (a se vedea deciziile CCR nr. 229/2021, nr. 416/2022, nr. 545/2022, nr. 23/2024)

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține argumentul revizuentei conform căruia cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. putea fi formulată doar după redactarea hotărârii și analizarea considerentelor instanței expuse în sprijinul soluției pronunțate.

Verificând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta a fost depusă la instanță la data de 12.01.2024, cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împlinit la data de 13.05.2023.

Întrucât revizuenta a exercitat calea extraordinară de atac după împlinirea termenului anterior menționat și nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, în conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că se impune admiterea excepției tardivității invocată de toți intimații din prezenta cauză

Pentru considerentele expuse și temeiurile de drept indicate, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, va declina în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, întemeiată pe contrarietatea în raport de încheierea din data de 21.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, va admite excepția tardivității cererii de revizuire invocată de intimați și va anula cererea de revizuire vizând contrarietatea aceleiași decizii în raport de sentința nr. 114/1.11.2019 a Curții de Apel București, secția a III civilă în dosarul nr. x/2019 și decizia nr. 2482/22.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, întemeiată pe contrarietatea în raport de încheierea din data de 21.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Admite excepția tardivității cererii de revizuire invocată de intimați.

Anulează cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1084 din 13 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, vizând contrarietatea în raport de sentința nr. 114/1.11.2019, a Curții de Apel București, secția a III civilă în dosarul nr. x/2019 și decizia nr. 2482/22.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a în dosarul nr. x/2019, ca tardiv formulată.

Fără cale de atac în privința soluției de declinare a competenței .

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în privința soluției pronunțate asupra cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 12 decembrie 2024.