ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5866/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.1 Prin încheierea din data de 27.04.2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019:

(i) a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării Dispoziției Primarului General nr. 1002/14.06.2019;

(ii) a respins capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării Dispoziției Primarului General nr. 1002/14.06.2019, astfel cum a fost precizat, ca neîntemeiat, în cauza privind pe reclamanta A. S.A, intervenienta B. S.A și pe pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul București prin Primarul General, Unitatea Administrativ Teritorială Sectorul 4 București prin Primar, Consiliul Local Sector 4, Consiliul General al Municipiului București și Primarul General al Municipiului București;

1.2. Împotriva încheierii din 27.04.2021 a Tribunalului București au declarat recurs reclamanta A. S.A., pârâții Primarul General al Municipiului București, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București și intervenienta B. S.A

Prin decizia nr. 2842 din 22 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal:

(i) a respins excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-reclamantă A. S.A, ca inadmisibilă.

(ii) a respins excepția nulității recursului declarat de B. S.A.;

(iii) a respins recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A, recurenții-pârâți Primarul General al Municipiului București, Unitatea Administrativ teritorială a Municipiului București și recurentul-intervenient B. S.A împotriva încheierii de ședință din 27.04.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local Sector 4 și Unitatea Administrativ Teritorială a Sectorului 4 București prin Primar, ca nefondate.

Împotriva soluției Curții de Apel București, de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 233/2018 pentru modificarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, în ansamblul ei, precum și a prevederilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (1), art. 8, art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 teza I, art. 9 alin. (4), art. 21 din Legea nr. 255/2010, recurenta-reclamantă A. S.A a formulat recurs, în termen legal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În dezvoltarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că textele de lege a căror neconstituționalitate a invocat-o încalcă prevederile Constituției României, mai exact a articolelor în raport de care a invocat neconstituționalitatea, astfel cum au fost expuse în cuprinsul paginilor 2-3 ale cererii de recurs, și, după prezentarea pe larg a contextului factual al cauzei, a arătat că respingerea cererii de sesizare a fost motivată generic și abstract (paginile 71-72 din decizie), fără vreo referire concretă la îndeplinirea condițiilor de sesizare a Curții Constituționale și, în primul rând, la condiția de sesizare privind legătura cu cauza.

Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost susținută de recurentă din perspectiva pronunțării instanței asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale prin însăși decizia de soluționare a recursului și nu printr-o încheiere distinctă, așa cum prevede art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, a considerat că instanța a nesocotit prevederile art. 29 alin. (4) și (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea Curții Constituționale, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, opinând în sensul că regimul special prevăzut de legiuitor cu privire la pronunțarea asupra sesizării Curții Constituționale, indiferent că soluția este de admitere sau de respingere, printr-o încheiere separată, are menirea de a da expresie principiului celerității soluționării cererilor de sesizare în care se reclamă încălcări de tip constituțional, astfel încât Curtea Constituțională să poată fi sesizată într-un termen urgent, având în vedere că o încălcare a Constituției reprezintă un pericol grav pentru statul de drept ce impune o intervenție neîntârziată în analiza de către singurul organ complet, și anume Curtea Constituțională a României.

De asemenea, rațiunea pronunțării printr-o încheiere de ședință separată de sentința asupra fondului cauzei rezidă chiar în oferirea posibilității justițiabililor de a exercita controlul judecătoresc de constituționalitate asupra acesteia în mod independent de orice hotărâre pronunțată în cauză, cu celeritate, având în vedere efectele și implicațiile pe care le poate avea pronunțarea Curții Constituționale asupra unei eventuale neconstituționalități cu privire la prevederile legale incidente în litigiu asupra soluției pronunțate în cauză.

În susținerea opiniei formulate, a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 16 decembrie 2010, redând considerentele apreciate relevante în speță, și a subliniat faptul că soluția își are sprijin chiar în art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, punând în evidență caracterul de chestiune prejudicială a excepției de neconstituționalitate. Totodată, pentru identitate de rațiune, a considerat că aceeași trebuie să fie soluția și în cazul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât legea prevede același regim de soluționare, prin încheiere distinctă, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. În plus, nelegalitatea rezultată din această modalitate de pronunțare derivă din regimul juridic diferit al căilor de atac ce pot fi exercitate. Astfel, pe de o parte, cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare, se poate formula calea de atac a recursului, iar, pe de altă parte, cu privire la respingerea recursurilor formulate în cauză, această soluție este definitivă, fiind supusă doar unei eventuale căi de atac de retractare.

A mai susținut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva regimului juridic aplicabil hotărârilor judecătorești, în speță a prevederilor art. 460 și art. 461 din C. proc. civ., din care rezidă unicitatea căii de atac, apreciind sub acest aspect că nulitatea hotărârii pronunțate cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este absolută, necondiționată de vătămare în sensul art. 176 pct. 6 din același Cod, provenind din nerespectarea unei cerințe legale extrinseci a actului de procedură, respectiv nepronunțarea prin încheiere distinctă asupra acestui incident procedural, astfel cum impune art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

În final a susținut necesitatea pronunțării unei încheieri distincte din rațiuni de ordin administrativ, având în vedere că nu se trimite Curții Constituționale întregul dosar al cauzei, și a concluzionat în sensul că, procedând în această manieră, instanța a încălcat principiul celerității ce guvernează această materie, reglementat în mod indirect de legiuitor prin termenele deosebit de scurte instituite: declararea recursului în 48 de ore de la pronunțare, precum și judecarea recursului în 3 zile, în acord cu art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din CEDO din perspectiva duratei rezonabile, evocând considerentele relevante din Decizia nr. 546 din 7 iulie 2020 a Curții Constituționale.

Hotărârea atacată a fost criticată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținându-se că în mod nelegal prima instanță nu s-a pronunțat motivat asupra condiției de admisibilitate a cererii de sesizare privind legătura cu cauza în raport de fiecare excepție de neconstituționalitate invocate, fiind incidentă teza potrivit căreia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, deși a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, art. 5 alin. (1), art. 7, art. 9 alin. (4) și art. 21 din Legea nr. 255/2010 prin raportare la principiile constituționale privind accesibilitatea, claritatea și precizia normei de drept, respectiv la predictibilitatea acesteia, precum și prin raportare la dispozițiile privind garantarea și ocrotirea proprietății private, în raport de motivarea primei instanțe privind neîndeplinirea condiției pagubei iminente prin prisma pretinsei consemnări a despăgubirii, prin decizia pronunțată instanța a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând în mod eronat că nu ar fi fost îndeplinite condițiile de admisibilitate cu o motivare succintă și abstractă, prin intermediul unui singur paragraf.

Așadar, instanța de recurs a limitat pretinsa analiză a situației normelor reclamate ca neconstituționale la o apreciere teoretică și abstractă, fără legătură cu modul concret în care a fost motivată prin recurs legătura cu cauza a acestor excepții, analizarea în bloc a excepțiilor de neconstituționalitate necorespunzând unei analize și cercetări concrete a acestora, conforme standardului național de motivare a unei hotărâri consacrat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și din perspectiva standardului european de protecție al art. 6 paragraful 1 din CEDO.

În opinia recurentei, verificarea condiției de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale constând în legătura cu cauza implica în mod necesar analiza argumentată, inclusiv sub aspectul temeiurilor înlăturării motivelor sale prin care justifica cererea de sesizare, în raport de fiecare dintre articolele din Legea nr. 255/2010 și Legea nr. 255/2010 însăși, ce făceau obiectul cererii de sesizare cu mai multe excepții de neconstituționalitate distincte, astfel cum le-a prezentat în pag. 16-18 ale cererii de recurs. De asemenea, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Astfel, a subliniat recurenta, în contextul trimiterilor făcute la jurisprudența europeană, la cea a instanței supreme naționale, precum și la cea constituțională națională în materie, aceste cerințe prezentate sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, motivarea hotărârii fiind edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în hotărârile judecătorești, pentru a da instanțelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar, în vederea îndeplinirii condiției procesului echitabil.

Cât privește ultimul motiv de casare invocat, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată este nelegală ca urmare a interpretării greșite a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanța a respins în mod greșit cererea de sesizare, apreciind că nu ar fi întrunită condiția de admisibilitate prevăzută de acest text de lege, în sensul legăturii cererii de sesizare cu soluționarea cauzei.

A considerat că toate excepțiile invocate aveau legătură cu recursul, iar aspectele invocate prin recurs nu numai că aveau legătură cu soluționarea cauzei, ci constituiau chiar baza motivării instanței de fond sub aspectul considerării ca fiind neîndeplinită condiția pagubei iminente doar prin raportare la consemnarea despăgubirii pe numele expropriatorului, în condițiile prevăzute de Legea nr. 255/2010.

A reluat recurenta argumentele în considerarea cărora a considerat că legătura cu cauza era pe deplin justificată și a arătat că instanța de recurs a interpretat în mod eronat semnificația sintagmei legale "(...) care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acesteia" prin raportare la problematica cazului, expunând în susținere concluziile rezultate din interpretarea istorică și teleologică a normei incidente.

Reținând că excepțiile invocate nu pot avea efect hotărâtor în soluționarea cauzei, iar în situația în care acestea ar fi declarate neconstituționale nu ar afecta cu nimic modalitatea de soluționare a cererii de suspendare, instanța, practic, nu a aplicat art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 232/2004, în sensul că nu a analizat legătura cu cauza, ci o altă condiție neprevăzută de Legea nr. 47/1992, respectiv aceea de a stabili dacă există un efect hotărâtor asupra cauzei.

Subliniază că nelegalitatea soluției este cu atât mai evidentă cu cât argumentele principale din recurs se referă chiar la modul în care prima instanță a calificat greșit noțiunea de consemnare a despăgubirii la dispoziția expropriatorului, având mai mult decât legătură cu cauza, având chiar un efect hotărâtor neconstituționalitatea normelor ce reglementează consemnarea despăgubirii. Faptul că instanța a aplicat normele din Legea nr. 255/2010, reclamate ca neconstituționale, ca urmare a respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, reprezintă o denegare de dreptate, mai ales în condițiile refuzului instanței de a înlătura normele vădit neconstituționale prin mecanismul de protecție instituit prin art. 20 din Constituție raportat la CEDO în materia protecției dreptului de proprietate.

În concret, recurenta susține că instanța s-a substituit Curții Constituționale în atributul ei exclusiv de a da o interpretare constituțională dispoziției legale atacate și pe care și-a întemeiat soluția atât prima instanță, cât și instanța de recurs prin decizia finală de respingere a recursului.

A mai susținut că instanța nu a ținut seama de modificările intervenite prin Legea nr. 232/2004, de jurisprudența CCR în care s-a analizat legătura cu soluționarea cauzei a excepției, în sensul că aceasta presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, pentru a fi satisfăcute exigențele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

În speță, efectul declarării ca neconstituționale a art. 5 alin. (1), art. 7, art. 9 alin. (4), art. 21 din Legea nr. 255/2010, ar fi permis instanței de recurs să desființeze soluția primei instanțe care a considerat, contrar Constituției României, că nu ar fi întrunite condițiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, în sensul că nu ar fi existat nicio pagubă iminentă prin deposedarea de bunuri fără plata efectivă a unei despăgubiri juste (nu doar pe valoarea de grilă a terenului, fără plata construcțiilor edificate în baza unor autorizații legale) și prealabilă (în sensul de a se afla la dispoziția expropriatului și nu a expropriatorului).

În continuare, a reiterat argumentele îndeplinirii condiției legăturii cu cauza pentru fiecare dintre excepțiile de neconstituționalitate invocate, care reglementează condiția consemnării despăgubirii, astfel cum rezultă din paginile 22-27 ale cererii de recurs, și a conchis arătând că, chiar în ipoteza în care s-ar accepta concluzia eronată a instanței, conform căreia efectele deciziei de expropriere ar fi limitate la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat și consemnarea despăgubirilor la dispoziția expropriatorului, excepțiile de neconstituționalitate invocate își păstrează relevanța în soluționarea prezentei cauze, atât timp cât neconstituționalitățile invocate vizează o neconstituționalitate generală, chiar a legii, în temeiul căreia a fost emisă decizia de expropriere și a operat transferul dreptului de proprietate și pretinsa consemnare a despăgubirilor (Legea nr. 233/2018 pentru modificarea Legii nr. 255/2010), precum și o neconstituționalitate specială, a dispozițiilor Legii nr. 255/2020 care reglementează transferul dreptului de proprietate prin actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat și consemnarea arbitrară a despăgubirilor doar la dispoziția expropriatorului într-un cuantum la fel de arbitrar fixat unilateral, fără controlul prealabil al instanței de judecată, astfel cum se produce în regimul exproprierii prevăzut de Legea nr. 33/1994.

Pentru motivele prezentate pe larg în cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate sub aspectul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru nelegalitate, nemotivare, contradictorialitate și greșita aplicare a normelor de drept material și rejudecarea pe fond a cererii cu consecința respingerii excepției de inadmisibilitate a acesteia, să se constate întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și să se dispună sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate.

Intimații-pârâți Sectorul 4 al Municipiului București prin primar și Consiliul Local al Sectorului 4 București au formulat întâmpinare prin care, în esență, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției pronunțate prin decizia atacată ca temeinică și legală.

La rândul lor, intimații-pârâți Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București prin Primar General și Primarul General al Municipiului București au formulat întâmpinare prin care, în principal, pe cale de excepție, au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând să se constate nulitatea acestuia, iar, în subsidiar, au combătut susținerile recurentei pe fondul căii de atac formulate, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției pronunțate de Curtea de Apel București ca temeinică și legală.

A formulat întâmpinare și intimata-intervenientă B. S.A, prin intermediul căreia a susținut argumentele recurentei formulate în susținerea motivelor de casare invocate, solicitând admiterea recursului.

În cauză, au fost depuse și note scrise de către recurenta-reclamantă și de către intimații-pârâți Sectorul 4 al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 4 București și Consiliul General al Municipiului București, prin care au combătut susținerile și apărările părții adverse, reiterând, în egală măsură, propriile argumente invocate prin cererea de recurs, respectiv întâmpinările formulate.

La termenul din data de 7 decembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București prin Primar General și Primarul General al Municipiului București, și, după deliberare, a respins-o reținând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând hotărârea atacată prin raportare la criticile recurentei subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., la apărările din întâmpinări și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce succed.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare ca urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În speță, recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea soluției pronunțate asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale prin însăși decizia de soluționare a recursului și nu printr-o încheiere distinctă, astfel cum prevede art. 29 din Legea nr. 47/1992, apreciind că au fost nesocotite prevederile alin. (4) și (5) ale acestui text de lege.

Din această perspectivă a afirmat, pe de o parte, că a suferit o vătămare ce decurge din împrejurarea nepronunțării instanței asupra cererii de sesizare printr-o încheiere separată, vătămare ce constă în atingerea adusă principiului liberului acces la justiție în ceea ce privește posibilitatea efectivă de a învesti Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, fiind încălcat art. 6.1. din CEDO.

Pe de altă parte, a arătat că nulitatea deciziei atacate în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin hotărârea de soluționare a cauzei și nu prin încheiere distinctă, este una absolută, necondiționată de vătămare, în sensul art. 176 alin. (6) C. proc. civ.

Criticile recurentei sunt nefondate și vor fi respinse.

Înalta Curte constată că pronunțarea instanței de recurs și asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale prin aceeași decizie prin care a soluționat și căile de atac declarate în cauză, și nu prin încheiere distinctă, nu a fost de natură să-i aducă părții o reală vătămare ce ar impune anularea hotărârii atacate, în condițiile în care aceasta a avut posibilitatea să declare recurs împotriva soluției de respingere în termenul legal calculat de la pronunțarea soluției, termen indicat în mod expres în dispozitivul deciziei atacate, iar motivarea căii de atac a putut fi făcută într-un termen de aceeași durată calculat de la comunicarea hotărârii, dispozițiile art. 470 alin. (5) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 487 alin. (1) din același Cod, permițând acest lucru. De altfel, recurenta-reclamantă a declarat și motivat recursul cu respectarea legii, uzând, prin urmare, de calea de atac prevăzută de legiuitor și, totodată, a avut posibilitatea să-și expună criticile cu privire la soluția pronunțată.

Deși sub acest aspect a invocat efectele unor hotărâri ale Curții Constituționale în această materie a interpretării art. 29 din Legea nr. 47/1992, apreciind că rațiunea pronunțării printr-o încheiere de ședință separată de sentința asupra fondului cauzei rezidă chiar în oferirea posibilității justițiabililor de a exercita controlul judecătoresc de constituționalitate asupra acesteia, în mod independent de orice hotărâre pronunțată, cu celeritate, afirmațiile părții nu pot fi primite având în vedere că a avut posibilitatea exercitării căii de atac în termenul prevăzut de lege, iar în proces și-a expus propriul punct de vedere asupra admisibilității cererii formulate, respectiv a legăturii textelor de lege presupus neconstituționale cu soluționarea cauzei, toate chestiunile invocate fiind supuse dezbaterilor contradictorii ale părților.

Ca atare, nu se poate susține că a avut loc o încălcare a dreptului părții la apărare sau a dreptului părții la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, respectiv a dreptului acesteia la un proces echitabil, garantate de art. 6 și art. 13 din C. proc. civ., respectiv art. 6 din CEDO.

În altă ordine de idei, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional prin jurisprudența sa constantă, pregătirea căilor de atac promovate, în condițiile legii, reprezintă obligația părții interesate, care trebuie să manifeste diligență în acest sens, cu atât mai mult cu cât recursul împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare vizează exclusiv condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, fiind astfel limitat la aceste aspecte ce nu presupun considerente sau interpretări ample ori documentări de natură a-l pune într-o reală dificultate pe autorul cererii de sesizare.

Prin urmare, nu se poate susține cu suficient temei că prin comunicarea motivelor pentru care a fost respinsă cererea de sesizare abia odată cu decizia pronunțată pe fondul cauzei, s-a încălcat principiul celerității soluționării acestei solicitări. În plus, este de observat că jurisprudența selectată de recurentă în susținerea criticii de nelegalitate invocate vizează statuări ale Curții Constituționale în ceea ce privește îndeplinirea, de către actele de sesizare a acesteia, respectiv a încheierii reglementate de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a condițiilor prevăzute de lege referitoare la conținutul sesizării, mai exact, motivarea încheierilor de sesizare, instanța de contencios constituțional prevăzând ca sancțiune pentru nerespectarea acestei condiții restituirea actelor de sesizare neconforme către instanțele de judecată trimițătoare, în vederea remedierii acestor deficiențe, nicidecum nulitatea actului procedural.

Or, dacă s-ar accepta ideea avansată de recurentă, pentru identitate de rațiune în situația respingerii cererii de sesizare, sancțiunea ce ar putea interveni pentru nerespectarea condițiilor extrinseci ale actului de procedură, ar putea consta într-o restituire a actului pentru îndeplinirea acestor cerințe prevăzute de lege și nu constatarea nulității absolute a acestuia.

Împrejurarea că în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 legiuitorul a statuat că, în situația în care excepția este inadmisibilă, adică nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la alin. (1) - (3) ale aceluiași text de lege, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, nu înseamnă că este obligată să se pronunțe printr-o încheiere distinctă, din moment ce nu a prevăzut în mod expres acest aspect, ci doar faptul că are obligația motivării soluției de respingere din perspectiva analizării condițiilor de admisibilitate, obligație îndeplinită de instanța de recurs în hotărârea atacată. Împrejurarea că s-a pronunțat prin decizie atât asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, respingând-o ca inadmisibilă în mod argumentat, cât și asupra recursurilor cu examinarea cărora a fost învestită, nu are relevanță atât timp cât a respectat prevederile legale referitoare la motivare din perspectiva condițiilor de admisibilitate și a pronunțat soluția prin hotărâre, astfel cum sunt acestea prevăzute în art. 424 C. proc. civ.

Totodată, este de observat că instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a analizat solicitarea părții, în limita competenței stabilite prin lege și a argumentat soluția pronunțată prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie, soluție împotriva căreia partea a avut posibilitatea să promoveze recurs, în acord cu dispozițiile Deciziei Înaltei Curți nr. XXXVI/2006 pronunțate într-un recurs în interesul legii, instanța de control judiciar având astfel posibilitatea să verifice conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, astfel că nu se poate susține cu suficient temei că hotărârea ar fi fost pronunțată cu nerespectarea regulilor de procedură și că ar fi fost încălcate principiul celerității și dreptul solicitantului la un remediu efectiv.

Pe cale de consecință, în prezenta cauză nu a fost dovedită vătămarea produsă prin faptul că soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a făcut prin decizia atacată, iar nu printr-o încheiere distinctă, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. De altfel, prin declararea prezentei căi de atac, în termenul legal, eventuala vătămare ce i-ar fi fost produsă recurentei a fost acoperită, astfel că și din această perspectivă nu se poate reține că ar fi întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În speță, subsumat acestui motiv de nelegalitate ce vizează nemotivarea hotărârii, recurenta a susținut teza potrivit căreia soluția pronunțată de instanța de recurs nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Concret, a arătat că instanța a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, reținând în mod eronat că nu ar fi îndeplinite condițiile de admisibilitate, cu o motivare succintă și abstractă, în cadrul unui singur paragraf, fiind analizate astfel, în bloc, toate excepțiile de neconstituționalitate invocate, fără o cercetare concretă a acestora în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În opinia părții, instanța ar fi trebuit să verifice condiția de admisibilitate a cererii de sesizare constând în legătura cu cauza, în mod concret, printr-o analiză argumentată inclusiv sub aspectul temeiurilor înlăturării motivelor sale în raport de fiecare dintre articolele ce formau obiectul cererii de sesizare.

Contrar alegațiilor recurentei, Înalta Curte constată că motivarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale răspunde exigențelor legii, fiind în concordanță cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 din CEDO.

Astfel, în fundamentarea soluției pronunțate, instanța a stabilit cadrul legal raportat la situația de fapt relevantă, normele de drept aplicabile și a expus raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, în limitele competenței sale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în speță verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare.

Împrejurarea că instanța nu a analizat punctual îndeplinirea condiției legăturii cu cauza prin prisma fiecăruia dintre textele de lege a căror neconstituționalitate a fost invocată, ci prin raportare la toate aceste articole din Legea nr. 255/2010 și din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, reținând că reglementează condiția consemnării despăgubirii și că nu pot avea un efect hotărâtor în soluționarea cauzei, dat fiind specificul acesteia, nu este echivalenta unei nemotivări a soluției pronunțate.

Cum motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei acesteia, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă, Înalta Curte constată, în calitate de instanță de control judiciar, că recurenta a avut posibilitatea să formuleze critici prin prisma considerentelor ce au fundamentat soluția pronunțată, iar motivarea soluției atacate îi permite exercitarea prezentului control judiciar.

Așadar, hotărârea instanței de recurs răspunde cerinței argumentării soluției adoptate asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, considerentele acesteia conținând analiza cerinței de admisibilitate ce vizează legătura textelor de lege presupus neconstituționale cu soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a se aminti că nu trebuie confundată cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor sau subargumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante ce fundamentează poziția procesuală a părților.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că această critică a recurentei este neîntemeiată, nefiind de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța, chiar dacă nu a urmat ca structură de argumentare raportarea în mod explicit la fiecare dintre susținerile recurentei privind existența legăturii cu soluționarea cauzei formulate prin prisma fiecărui text de lege considerat neconstituțional, astfel cum au fost expuse în cererea de sesizare, totuși, prin întregul raționament expus în considerentele hotărârii recurate, a răspuns în mod implicit aspectelor în discuție.

În egală măsură, Înalta Curte nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție prin prisma lipsirii recurentei de dreptul la un proces echitabil ca urmare a unei omisiuni a instanței de a realiza un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, respectiv a modului în care instanța a motivat soluția pronunțată, atât timp cât hotărârea recurată prezintă un raționament logico-juridic fundamentat pe valorificarea materialului probator administrat.

De altfel, dacă raționamentul expus prin considerentele hotărârii atacate este sau nu în acord cu normele de drept material incidente în speță, reprezintă o chestiune ce va fi analizată în cadrul motivului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, ipoteza nemotivării soluției pronunțate nu poate fi reținută.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2)Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3)Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4)Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5)Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1),(2) sau(3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Prin intermediul acestor norme, legiuitorul atribuie instanțelor în fața cărora a fost invocată excepția de neconstituționalitate o competență limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite de alin. (1), (2) și (3) ale articolului citat supra. Ca atare, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia a fost ridicată să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze Curtea Constituțională cu soluționarea excepției printr-o încheiere motivată, în ipoteza contrară urmând să dispună respingerea sesizării formulate.

Cum cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, deoarece excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Astfel cum în mod corect a apreciat instanța învestită cu cererea de sesizare, Înalta Curte reține că normele legale pretins afectate de vicii de neconstituționalitate nu îndeplinesc condiția existenței legăturii cu soluționarea cauzei, întrucât aspectele de neconstituționalitate vizează, așa cum s-a arătat, Legea nr. 233/2018 pentru modificarea Legii nr. 255/2010, în ansamblul ei, precum și prevederile art. 9 alin. (2) și alin. (4), art. 22 alin. (1) și (8), art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 teza I și art. 21 din Legea nr. 255/2010, fiind invocate de parte în cadrul juridic determinat de formularea unei cereri de suspendare a executării Dispoziției de expropriere nr. 1002/14.06.2019, mijloc procedural prin intermediul căruia instanța este ținută să verifice numai dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.

În speță, atât instanța de fond, cât și cea de recurs, au concluzionat că nu este îndeplinită condiția pagubei iminente, iar recurenta a invocat neconstituționalitatea unor norme legale în legătură cu îndeplinirea condiției cazului bine justificat, care nu au însă incidență în pricina dedusă judecății, în sensul că nu pot influența soluția pronunțată asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat, câtă vreme cele două condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Contrar alegațiilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța nu a considerat neîndeplinită condiția pagubei iminente doar prin raportare la consemnarea despăgubirii pe numele expropriatorului, din considerentele expuse la paginile 74-75 ale hotărârii recurate rezultând că instanța a reținut neîndeplinirea condiției de fond a pagubei iminente în sensul că prejudiciul material nu poate fi considerat viitor, raportat la aspectul potrivit căruia actul a cărei suspendare s-a solicitat și-a produs deja efectele, așa încât demersul judiciar al părții nu ar mai putea avea, practic, finalitatea urmărită.

Legătura cu soluționarea cauzei vizează incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată cu privire la soluția ce se va pronunța în cauza aflată pe rolul instanței de judecată, adică decizia instanței de contencios constituțional ar trebui să fie în măsură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii instanței judecătorești, ceea ce presupune existența unei legături directe și nemijlocite între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.

Or, în speța dedusă judecății o asemenea legătură între textele de lege pretins a fi neconstituționale și soluționarea cauzei nu poate fi stabilită câtă vreme actul administrativ în discuție nu mai poate fi suspendat întrucât și-a produs efectele în totalitate, iar pe calea cererii de suspendare întemeiate pe dispozițiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 nu se stabilește dacă actul este sau nu legal, ci, exclusiv dacă există o îndoială serioasă, întemeiată pe elemente obiective, în privința legalității actului contestat, aspecte ce pot fi verificate printr-o examinare sumară a actului, fără cercetarea efectivă a fondului cauzei.

În aceste condiții, având în vedere că instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a analizat solicitarea părții prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie și la obiectul dedus judecății, reținând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării instanței de contencios constituțional, Înalta Curte constată că nu se poate reține că recurenta-reclamantă nu a beneficiat de o analiză a condițiilor de sesizare în fața instanței învestite cu soluționarea acesteia.

De asemenea, modalitatea în care instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a făcut interpretarea și aplicarea normelor incidente nu poate reprezenta o depășire a atribuțiilor sale în sensul arătat de recurenta-reclamantă în pagina 20 a cererii de recurs și nici nu poate reprezenta o denegare de dreptate, întrucât din considerentele hotărârii recurate nu rezultă o astfel de împrejurare, instanța analizând excepția de neconstituționalitate doar prin prisma condițiilor de admisibilitate ale sesizării, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar nu din perspectiva conformității textelor de lege contestate cu normele constituționale.

Pe cale de consecință, constatând că toate susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate și că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii criticate nici din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și aceste critici și va constata că soluția atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul formulat de formulat de reclamanta A. S.A.., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 2842 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2022.