ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2484/2020

Ședința publică din data de 12 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 18 septembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta-reclamantă Societatea A. S.A., în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul Local al Sectorului 4 București, Consiliul General al Municipiului București, Unitatea Administrativ Teritoriala a Municipiului București prin Primar General, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri, reclamantă Societatea A. S.A. a declarat recurs.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța a respins cererea de sesizare apreciind că nu ar fi întrunită în cauză condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 ca cererea să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Curtea de Apel a apreciat ca inadmisibilă excepția, motivând că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 nu ar avea legătură cu soluționarea recursului, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În realitate, art. 22 alin. (1) nu doar că are "legătură" cu soluționarea cauzei, ci chiar a fost invocat și utilizat atât de prima instanță, cât și de către instanța de recurs, pentru a-și argumenta soluțiile, deci a reprezentat un text legal esențial în pronunțarea soluțiilor judecătorești de respingere a cererii de suspendare.

Prin motivele de recurs recurenta a invocat în mod expres nelegalitatea sentinței nr. 4114 din 07.06.2019 prin raportare la modul greșit în care instanța de fond a aplicat art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

]n opinia recurentei,instanța de recurs a interpretat în mod eronat semnificația sintagmei legale "(...) care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acesteia".

În interpretarea corectă a sintagmei legale "care are legătură cu soluționarea cauzei" trebuie pornit de la interpretarea istorică și teleologică a normei. Este de remarcat că această formulare din art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 nu exista în varianta inițială a legii. Astfel, fostul art. 23 avea o formulare mult mai rigidă și preciza:

"Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege dintr-o ordonanță în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei."

Or, în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 232/2004, s-a renunțat la cerința care impunea ca de norma din legea/ordonanța atacată să depindă însăși soluționarea cauzei principale (deci, practic, se impunea ca norma respectivă să fie "decisivă/esențială pentru soluționarea fondului cauzei) și s-a preferat o soluție mai generoasă, în sensul în care este suficient ca dispozițiile care fac obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă o simplă legătură cu soluționarea cauzei (deci cu orice aspect al acesteia, esențial sau neesențial, principal sau incidental), indiferent care ar fi obiectul acesteia.

Practic soluția legislativă adusă prin Legea nr. 232/2004 dispozițiilor art. 29 din Legea 47/1992 corespunde standardului de protecție europeană a dreptului de acces la instanța constituțională.

Din această perspectivă în mod eronat, Curtea de Apel a apreciat că excepția de neconstituționalitate a art. 22 alin. (1) teza finală din legea 255/2010 nu este admisibilă, pentru că nu ar avea legătura cu cauza. Nelegalitatea soluției primei instanțe este cu atât mai evident cu cât argumentele principale din recurs se referă chiar la modul în care prima instanță a calificat greșit natura juridică a hotărârilor atacate și pretinsa incidența a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din legea 255/2010 ar fi scos - in interpretarea instanței de fond și a celei de recurs - din sfera contenciosului administrativ un act administrativ ca HCGMB de declanșare a procedurii de expropriere si de stabilire a coridorului de expropriere, precum si a HCL care a aprobat indicatorii economico-financiari.

Este evident că instanța de recurs a abordat de o manieră superficială excepția de neconstituționalitate, invocând o inadmisibilitate care nu este justificată. De asemenea, este la fel de evident că norma care formează obiectul excepției era nu doar "auxiliară" cauzei, ci chiar esențială, din moment ce s-a pretins atât de către prima instanță, cât și către pârâți, că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 ar interzice orice solicitare de suspendare a procedurii de expropriere sau a actelor administrative emise în cadrul ei, cu motivarea că singura "contestație" posibilă este cea care vizează cuantumul despăgubirii.

Recurenta consideră că a explicat clar legătura excepției cu cauza prin aceea că este necesară clarificarea printr-o verificare de conformitate cu Constituția și interpretarea constituțională a normei ce făcea obiectul excepției, prin raportare la: (a) afectarea în substanță a dreptului reclamantei recurente de acces la o instanță într-o astfel de situație, în sensul de a exclude orice control de legalitate în baza Legii 554/2004 asupra actelor emise în cadrul unei proceduri de expropriere, pe alte aspecte decât cea privind despăgubirea, (b) limitarea accesului la procedura de suspendare a actelor administrative (a cărei calificare nu era negată nici de instanța fondului, cel puțin pentru HCGMB 9/2019), atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din legea 554/2004.

A fost motivată legătura excepției cu cauza și din perspectiva criticii din recurs că s-a produs o extindere nejustificată în interpretarea normei atacate și la ipoteza în care expropriatul ar contesta alte aspecte decât cuantumul despăgubirii acordate în cadrul procedurii de expropriere (singura ipoteza reglementată de legea specială în care contestația se adresează instanței civile), printr-o acțiune de fond îndreptată împotriva actelor emise în cadrul procedurii și în raport de care solicită suspendarea actelor administrative (hotărâri de consiliu), anterioare dispoziției de expropriere, emise ca act final al procedurii de expropriere sau a hotărârii de stabilire a despăgubirii emise de Comisia de verificare.

Intimații-pârâți Consiliul Local al Sectorului 4 București, Consiliul General al Municipiului București, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția nulității recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuia să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Analizând această condiție de admisibilitate, instanța de fond motivat și argumentat a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cauză.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături, neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată.

Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul principal.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea 255/2010(Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate) a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluționarea cauzei.

De asemenea, în mod temeinic și legal s-a apreciat că, din conținutul cererii de recurs rezultă că, partea critică în fapt calificarea juridică pe care prima instanță a dat-o Hotărârii Consiliului Local Sector 4 nr. 26/18.02.2019, Hotărârii Consiliului Local Sector 4 nr. 27/18.02.2019 și Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 94/26.02.2019 din perspectiva admisibilității procedurii suspendării executării prevăzută de art. 14 din Legea 554/2004, respectiv de operațiuni administrative în sensul art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004 în privința hotărârilor Consiliului Local Sector 4, care pot fi contestate doar în cadrul procedurii de contestare reglementate pentru actul administrativ emis în baza acestora și de act administrativ care este suspus unei alte proceduri judiciare decât cea desfășurată în fața instanțelor de contencios administrativ și fiscal, conform art. 5 alin. (2) din Legea 554/2004, în privința Hotărârii Consiliului General al Municipiului București.

Recurenta-reclamantă critică interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004 și art. 5 alin. (2) din aceeași lege. Ori, raportat la criticile formulate, s-a reținut că nu are legătură cu soluționarea cauzei dispoziția legală care stabilește modalitatea de contestare a hotărârii expropriatorului de stabilire a despăgubirii cuvenite.

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, încheierea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o încheiere legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2020.