ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6123/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul Sectorului 4 București, Sectorul 4 Al Municipiului București constatarea refuzului nejustificat al pârâților să comunice și să permită accesul la documentația autorizației de desființare nr. x/03.07.2019 emisă de Primarul sectorului 4, anularea și suspendarea autorizației de desființare nr. x/03.07.2019, precum și obligarea în solidar a pârâților la plata de daune materiale și morale.

Prin încheierea din data de 06.12.2019 Tribunalul București a respins excepția lipsei de interes, a admis cererea reclamantei A. S.A. și, în consecință, a suspendat executarea autorizației de desființare nr. x/03.07.2019.

Împotriva hotărârii primei instanțe au formulat recurs pârâții Primarul Sectorului 4 al Municipiului București și Sectorul 4 al Municipiului București prin Primar solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și, rejudecând, respingerea cererii de suspendare, în principal, ca lipsită de interes iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin cererile depuse în ședința publică din data de 07.05.2020, intimata-reclamantă Societatea A. S.A a înțeles să formuleze cerere de recuzare a doamnei judecător B. și a domnului judecător C..

Printr-o cerere separată, intimata-reclamantă Societatea A. S.A a înțeles să formuleze cerere de recuzare a domnului judecător D..

Prin încheierea de ședință din 19 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererile de recuzare, ca neîntemeiate.

Împotriva încheierii de ședință din 19 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material care reglementează motivele de recuzare aplicabile, reținând în mod greșit că acestea nu ar fi incidente în prezenta cauză.

I. Prin prima critică se invocă greșita interpretare și neaplicare a disp. art. 42 pct. 2 și 13 din C. proc. civ. în ceea ce privește soluționarea recuzării a doamnei judecător B..

În acest sens se arată că instanța a reținut faptul că doamna judecător nu mai are calitatea de soție a domnului judecător E., însă din considerentele hotărârii nu rezultă pe ce baza a stabilit acest aspect ce contrazice ultima declarație de avere a acesteia. De altfel, sunt cunoscute frecvent situațiile când, deși persoanele se despart în drept, recurgând la divorț, acestea nu sunt separate în fapt.

II. Prin cea de-a doua critică se invocă greșita interpretare si ncaplicare a disp. art. 42 pct. 2 și 13 din C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea recuzării domnului judecător C..

În acest sens se arată că, instanța și-a motivat soluția pe argumentul că știrile publicate pe internet care configurau indiciile unei aproprieri a domnului judecător de cercurile politice F. și care creeau indicii ale unei lipse de imparțialitate a domnului judecător și cu privire la prezenta cauză în care era direct implicat primarul sectorului 4, membru în conducerea F., ar fi vizat un moment mai îndepărtat, însă reținerea instanței că acele informații de presă ar fi constituit doar simple afirmații, neurmate de dovezi, nu putea constitui un motiv de respingere a cererii de recuzare a domnului judecător.

Sub acest aspect consideră că nu are obligația de a dovedi că acele afirmații din presă au constituit sau nu fapte penale, ci a evidențiat că aparența de lipsă de imparțialitate avea o bază factuală, generată de mai multe situații care au condus la soluții discutabile sau controversate, dar favorabile, date în favoarea membrilor G.. O astfel de premisă constituia un motiv întemeiat pentru admiterea cererii de recuzare.

III. Prin cea de-a treia critică se invocă greșita interpretare si ncaplicare a disp. art. 42 pct. 2 și 13 din C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea recuzării domnului judecător D..

Conform incheierii atacate, nu ar reprezenta o antepronunțare în sensul disp. art. 42 alin. (1) pct. 1 faptul că președintele completului învestit cu soluționarea cauzei a acordat cuvântul în cadrul aceleiași ședințe de judecată atât asupra excepțiilor invocate, cât și asupra probatoriului și apoi asupra fondului pricinii, deoarece nu numai că acesta nu și-ar fi exprimat părerea cu privire la soluție în cauză, dar nici nu s-ar fi întrevăzut soluția ce va fi dată excepțiilor.

Această soluție este fundamental greșită întrucât din modul de conducere a ședinței de judecată, era evident că instanța va pronunța o soluție care să lezeze drepturile și interesele societății reclamante.

Întrucât la termenul de judecată din 07.05.2020 nu i s-a acordat termenul necesar pentru pregătirea apărărilor și a fost încălcat principiul dreptului la apărare, depunerea motivării excepțiilor invocate s-a realizat după închiderea dezbaterilor.

La data de 11.05.2020, societatea reclamantă a depus în scris excepția de neconstituționalitate a prev. art. 49 alin. (2) C. proc. civ., iar la 20.05.2020, a depus la dosarul cauzei excepția privind nelegala compunere a instanței, pentru soluționarea căreia a solicitat administrarea de probe, precum și concluzii scrise prin care a solicitat și repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea în condiții de contradictorialitate a excepțiilor.

Deși a solicitat să se respecte garanțiile procesuale și să repună cauza pe rol pentru a fi dezbătute în contradictoriu toate aceste cereri, instanța nu a ținut cont de solicitările formulate. Era evident că deși încălca aceste principii fundamentale ale recurentului Sectorul 4 al Municipiului București, soluția pe fond urma să fie în favoarea Sectorului 4.

Or, conform Principiilor de la Bangalore, imparțialitatea presupune ca judecătorul să ia decizia în cauză în urma dezbaterilor contradictorii, pentru că acestea nu ar mai avea niciun sens dacă s-ar desfășura în fața unui judecător părtinitor, care a luat deja hotărârea în cauză.

Pentru toate cele 3 cereri de recuzare era elocvent unul din motivele de recuzare care conduceau la convingerea existentei unui anumit interes și lipsa de imparțialitate în soluționarea cauzei: refuzul cercetării legalei investiri a completului. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că noțiunea "instanța stabilită prin lege" presupune asigurarea garanțiilor privind organizarea și compunerea tribunalului, reflecta un "principiu al statului de drept inerent oricărui sistem al Convenției", iar noțiunea de "lege" avută în vedere de art. 6 par. 1 este extensivă, privește "nu numai legislația referitoare la stabilirea și competența organelor judiciare, dar și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularității participării unui membru al formațiunii de judecată la soluționarea unei cauze". Ceea ce contează este ca "tribunalul să răspundă criteriilor de precizie și accesibilitate", întrucât organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată la discreția executivului și nici la discreția autorităților judiciare.

O astfel de problema de principiu nu ar fi trebuit sa primească o "rezolvare" atât de sumară cum a fost cea dată de completul recuzat. Faptul că și instanța investită cu soluționarea cererilor de recuzare nu a analizat această problemă din perspectiva percepției societății reclamante - obiectiv justificate, subliniază modul în care instituția recuzării este golită de conținut în practica instanțelor.

În acest mod, nici instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, ca și cea recuzată nu a dat eficientă principiilor desprinse din Decizia CCR nr. 685/07.11.2018 referitoare la compunerea completurilor de 5 judecători, potrivit căreia:

"O astfel de viziune asigură coerență acțiunii puterii judecătorești, garantând, în aceiași timp, independența si imparțialitatea judecătorului. Dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esențiale, iar încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea instanței chiar de către aceasta atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanțele să nu fie independente sau imparțiale.

Noțiunile de "independență" și "imparțialitate obiectivă" sunt strâns legate între ele, astfel încât, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie analizate împreună [a se vedea mutatis muiandis Hotărârea din 9 octombrie 2008, pronunțată în cauza Moiseyev împotriva Rusiei, paragraful 175j. Prin urmare, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la aplicarea art. 6 din Convenție - dreptul la un proces echitabil și garanțiile generale ale unui proces echitabil, arată că independența tribunalului nu poate fi separată de imparțialitatea acestuia, iar aceste două condiții trebuie întrunite cumulativ atunci când se apreciază asupra respectării art. 6 din Convenție. în același sens, în doctrină s-a subliniat că art. 6 paragraful 1 impune în mod distinct atât condiția imparțialității tribunalului, cât și pe cea a independenței lui. însă, în situații deduse judecății Curții, aceste condiții apar strâns îmbinate, ceea ce a determinat instanța europeană să le examineze împreună.

Cu privire la independența judecătorului, Curtea constată că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018, precizează că "Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricții, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții, directe sau indirecte, din partea oricărei autorități, fie chiar autorități judiciare". Sintagma "fie chiar autorități judiciare" se referă la conduita inadecvată, contrară reglementărilor legale, a persoanelor care ocupă diverse funcții [conducere/executie] în sistemul judiciar sau a unor instituții ce fac parte din autoritatea judecătorească și care, prin deciziile administrative, luările de poziție sau activitatea lor, creează o temere magistratului aflat în exercițiul funcțiunii, de natură a-i influența deciziile. Norma exprimă un principiu, acela că independența judecătorului, în soluționarea cauzei pe care acesta o judecă, nu poate fi limitată de nicio persoană sau autoritate a statului. Desigur, independența de care se bucură judecătorul nu înseamnă arbitrariu, acesta trebuind să se supună legii [Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. par. 108j.

Curtea Constituțională reține că, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în privința determinării caracterului independent a! instanței, aparențele joacă un rol deosebit, întrucât ceea ce este în discuție este încrederea pe care instanțele judecătorești, într-o societate democratică, trebuie să o inspire publicului și, înainte de țoale, în privința procedurilor penale, acuzatului [Hotărârea din 29 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Sahiner împotriva Turciei, paragraful 44]. De asemenea, alături de aparențe, independența instanței se evaluează în funcție de modul de numire a membrilor acesteia, durata mandatului tor și garanțiile împotriva presiunilor exterioare [Hotărârea din 25 februarie 1997, pronunțată în Cauza Findlay împotriva Regatului Unit, paragraful 73]."

IV. Prin cea de-a patra critică se invocă încălcarea principiilor CEDO degajate din jurisprudența Curtii Europene a drepturilor omului în aplicarea art. 6.1. din Convenție, incidență cu prioritate în raport de art. 20 din Constituție.

Astfel, instanța de fond nu a dat curs solicitării reclamantei din cererile de recuzare, soluționate prin încheierea atacată, de a da eficiență reglementarii cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6), în interpretarea dată acesteia prin jurisprudența Curții, având în vedere că dispozițiile interne care ar trebui să asigure dreptul la un tribunal imparțial (motivele de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ.), conțin reglementări mai puțin favorabile decât Convenția.

Încălcarea dreptului la un proces echitabil este cu atât mai gravă cu cât soluția este una definitivă, iar lipsa de imparțialitate de care au dat dovadă membrii completului de judecată s-a observat din ce în ce mai accentuat pe tot parcursul procesului în toate măsurile dispuse, culminând cu soluția finală de admitere a recursului Sectorului 4 prin primar.

Instanța învestită cu soluționarea recuzărilor nu a analizat lipsa de imparțialitate ce viza atât elemente care configurau o lipsă de imparțialitate de tip subiectiv, cât și unele ce țin de tipul de lipsă de imparțialitate obiectivă concretizată în măsurile discreționare dispuse pe parcursul judecații și care anticipau soluția finală.

Completul învestit cu soluționarea cererilor de recuzare nu a acționat ca un observator rezonabil, care să analizeze nu doar capacitatea colegului său de a soluționa în mod obiectiv cauza, ci și impactul acestui fapt asupra încrederii publicului în actul de justiție efectuat de judecătorul cu privire la care există suspiciuni asupra aparenței sale de lipsă de imparțialitate.

Astfel, completul care a soluționat recuzările nu a analizat situația reclamată din perspectiva că imparțialitatea nu este doar o chestiune de substanță, ci și de aparență deoarece, nu este suficient ca magistratul să fie independent și imparțial, ci trebuie ca acest lucru să se și vadă ("justice must not only be done, it must be seen to be done"). Așadar, magistrații sunt ținuți să adopte un comportament din care să rezulte chiar și aparența de imparțialitate (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justițiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale.

Dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esențiale, "independență" și "imparțialitate obiectivă", iar încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea instanței chiar de către aceasta atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanțele să nu fie independente sau imparțiale.

În concluzie, față de toate motivele expuse, solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate, admiterea cererilor de recuzare și trimiterea cauzei în intregul ei spre rejudecare, ca unic remediu pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Intimatul-pârât Sectorul 4 al Municipiului București a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului deoarece motivele invocate nu se încadrează în cazul de casare invocat, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 08 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 18 noiembrie 2020.

Analizând încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția tardivității și a nulității recursului, puse în discuția părților în ședința publică din data de 18 noiembrie 2020.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

În raport de dispozițiile sus-citate, Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția tardivității declarării recursului prin prisma dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

La calculul termenelor se au în vedere dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din Noul C. proc. civ. potrivit cărora, atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește. (2) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează.

În raport de aceste dispoziții rezultă că, pentru înregistrarea declarației de recurs, partea recurentă avea obligația de a respecta termenul de 5 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

Din actele dosarului Curții de Apel București rezultă faptul că încheierea din data de 19.05.2020 a fost comunicată la recurentului la data de 02.06.2020 (conform dovezii atașate la dosar).

De la această dată începe să curgă termenul de recurs de 5 zile, termen care s-a împlinit la data de 08.06.2020, însă având în vedere că ziua de 08.06.2020 (ziua a doua de Rusalii) a fost declarată zi liberă, iar recursul a fost depus la data de 09.06.2020 (conform rezoluției aplicată pe dosarului de față), rezultă că recursul este declarat și formulat cu respectarea termenului legal.

Față de aceste considerente excepția tardivității recursului va fi respinsă.

Cu privire la excepția nulității recursului, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin cererea de recurs recurenta-reclamantă invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect se arată că prin încheierea atacată, instanța a reținut în mod greșit că nu sunt incidente în prezenta cauză dispozițiile art. 42 pct. 2 și pct. 13 din C. proc. civ., în loc să aibă în vedere că lipsa de imparțialitate, vizează toate acele elemente care țineau de refuzul verificării legalei repartizări a completului, și pe cale de consecință a aplicat în mod greșit normele de drept material care reglementează motivele de recuzare.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 42 pct. 2 C. proc. civ. menționează că judecătorul este incompatibil atunci când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă; la pct. 13 se menționează că judecătorul este incompatibil atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Pe de o parte, Înalta Curte reține că prin norme ale dreptului procesual civil se înțelege acele reguli generale și abstracte care reglementează organizarea și desfășurarea procesului civil și sunt susceptibile de mai multe clasificări.

Astfel, sub aspectul obiectului pe care îl reglementează, normele de drept procesual civil se împart în norme de organizare judecătorească, norme de competență și norme de procedură.

Normele de organizare judecatorească reglementează funcționarea instanțelor judecătorești și a parchetelor, admiterea în magistratură, statutul magistraților (numirea și avansarea în funcție, drepturi și îndatoriri, răspunderea disciplinară), alcatuirea instanțelor de judecată, numirea judecătorilor, statutul acestora, compunerea și constituirea completelor de judecată, incompatibilitatea acestora, abținerea și recuzarea, sediul materiei fiind Legea nr. 304/2004 prinvind organizarea judiciară și C. proc. civ.

Normele de competență reglementează delimitarea atribuțiilor instanțelor judecătorești de atribuțiile altor organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională (competența generală), repartizarea pricinilor civile de competența instanțelor judecătorești între instanțe de grad diferit (competența materială), precum și între instanțe de același grad (competența teritorială). Sediul principal al normelor de competență este C. proc. civ., însă norme de competență pot fi întâlnite și în acte normative speciale.

Normele de procedură propriu-zisă reglementează modul de judecată a cauzelor civile și de executare silită a titlurilor executorii.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbraca mai multe forme: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (de exemplu, aplicarea unor norme de drept comun la situații pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale prin analogie la situații ce nu cad sub incidența ei etc); textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; nerespectarea principiilor generale de drept etc.

Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că invocarea pe calea acestui motiv a interpretării greșite a unor reguli de procedură nu este posibilă deoarece, normele legale care reglementează motivele de incompatibilitate absolută sau relativă nu sunt norme de drept material, ci norme procesuale de organizare judiciară.

Cererile de recuzare au fost întemeiate pe dispozițiile art. 42 pct. 2 și 13 C. proc. civ., iar instanța învestită cu soluționarea acestora trebuia să verifice dacă au fost sau nu încălcate aceste dispoziții, neexistând posibilitatea de a da o anumită interpretare a acestor dispoziții.

Înalta Curte reține că, activitatea de înfăptuire a justiției trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii care să guverneze stabilirea adevărului și respetarea legii în toate cazurile supuse judecății.

Înfăptuirea unor asemenea obiective implică și cerința că în exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii să fie imparțiali, spre a se exclude astfel orice influență sau ingerință asupra actului justiției.

Recuzarea și abținerea sunt două instituții procesuale care se întemeiză pe aceleași motive și au aceeași procedură de realizare.

Prin recuzare se înțelege posibilitatea conferită de lege părților de a solicita, în cazurile expres determinate de lege, îndepărtarea unui sau a mai multor judecători de la soluționarea unei cauze.

Recuzarea și abținerea sunt incidente care intervin în desfășurarea normală a procesului civil, fiind deci mijlocul procedural prin care părțile din proces pot cere, în cazuril determinate de lege, ca judecătorul să se retraagă de la judecata cauzei.

Având în vedere faptul că, dispozițiile procedurale privitoare la recuzare se aplică și altor participanți la procesul civil care sunt: procurorii, magistrații-asistenți și grefierii, interpreții și traducătorii, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 42 pct. 2 și pct. 13 C. proc. civ. a căror interpretare și aplicare s-ar fi realizat în mod greșit de către Curtea de Apel nu sunt norme de drept material, ci sunt norme de drept procesual (de organizare judiciară), context în care, criticile invocate de recurenta-reclamantă și exprimarea unor simple nemulțumiri nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului.

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 19 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.