ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5586/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 27.10.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta O.C.H.R. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Guvernul României Comitetul Național Pentru Situații De Urgență și Instituția Prefectului Județului București Comitetul Municipiului București Pentru Situații de Urgență prin Prefectul Municipiului București a solicitat, în principal: - Anularea Hotărârii nr. 24 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020 ca netemeinica și nelegala; - Suspendarea Hotărârii nr. 24 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020; - Anularea Hotărârii Guvernului nr. 856/2020 ca netemeinică și nelegala; - Suspendarea Hotărârii Guvernului nr. 856/2020; - Anularea Hotărârii nr. 25 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020 ca netemeinica și nelegala; - Suspendarea Hotărârii nr. 25 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020; - Sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a legii 55/2020 în ansamblul său. În subsidiar, a solicitat: - Anularea art. 1 pct. 1 al Hotărârii nr. 24 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020 ca netemeinic și nelegal; - Suspendarea art. 1 pct. 1 al Hotărârii nr. 24 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020; - Anularea art. 1, pct. 2, pct. 3, pct. 4, pct. 5 și 6 al Hotărârii nr. 24 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020 ca netemeinice și nelegale; - Suspendarea art. 1 pct. 2, pct. 3, pct. 4, pct. 5 și 6 al Hotărârii nr. 24 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020; - Anularea art. 1 al Hotărârii Guvernului nr. 856/2020 ca netemeinic și nelegal; - Suspendarea art. 1 Hotărârii Guvernului nr. 856/2020 ca netemeinic și nelegal; - Anularea art. 3 din anexa nr 2 ce face parte integrantă din Hotărârea Guvernului nr. 856/2020 ca netemeinic și nelegal; - Suspendarea art. 3 din anexa nr 2 ce face parte integrantă din al Hotărârea Guvernului nr. 856/2020; - Anularea art. 4 din anexa nr 2 ce face parte integrantă din Hotărârea Guvernului nr. 856/2020 ca netemeinic și nelegal; - Suspendarea art. 4 din anexa nr 2 ce face parte integrantă din al Hotărârea Guvernului nr. 856/2020; - Anularea și suspendarea art. 1 din Hotărârea nr. 25 Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1388/2020 pronunțată în data de 11 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - Respinge excepția netimbrării ca neîntemeiată. - Respinge excepția inadmisibilității cererii de suspendare ca neîntemeiată. - Respinge excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată. - Respinge excepția lipsei de interes ca neîntemeiată. - Admite excepția rămânerii fără obiect a cererii de suspendare. - Respinge cererea de suspendare a Hotărârii Guvernului României nr. 856/2020 și a hotărârilor nr. 24 și 25 ale Comitetului Municipiului București pentru situații de urgență ca rămasă fără obiect. - Respinge cererea de anulare a Hotărârii Guvernului României nr. 856/2020 și a hotărârilor nr. 24 și 25 din 19.10.2020 ale Comitetului Municipiului București pentru situații de urgență formulată de reclamantul O.C.H.R. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Guvernul României Comitetul Național pentru Situații de Urgență și Instituția Prefectului Județului București, Comitetul Municipiului București pentru Situații de Urgență prin Prefectul Municipiului București, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1388/2020 din 11 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta O.C.H.R., încadrând în drept criticile formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. Se arată că: - Motivarea instanței de fond ocolește fondul problemei, fără a cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6); - Instanța de fond încalcă normele de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8); - Instanța de fond motivează contradictoriu și depășește atribuțiile puterii judecătorești adăugând la lege (art. 488 alin. (1) pct. 4, 6); - Instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de intervenție a DSU, deși în motivare a folosit argumentarea intervenientei (art. 488 alin. (1) pct. 5, 8); Instanța nu motivează în drept respingerea capetelor cererii de chemare în judecată Instanța de fond nu argumentează respingerea fiecărui capăt de cerere al acțiunii formulată de reclamantă. În general, instanța de fond se mulțumește prin a constata ca motivarea capetelor de cerere ale reclamantei nu pot fi primite sau interpretarea este lacunară, fără a motiva efectiv de ce se impune respingerea acestora. Astfel, apreciază că se impune emiterea de adrese către pârâte, dar și celelalte instituții publice emitente de "studii", în vederea depunerii acestora la dosarul cauzei. Aceasta este cu atât mai necesar, cu cât studiile citate de reclamantă au fost duse în derizoriu, iar la dosar s-a depus studiul realizat de ANCOM cu privire la conformitatea măștilor de protecție aflate pe piață. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor - ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. În preambulul Legii 55/2020 se clarifică faptul că măsurile restrictive au caracter esențialmente temporar, ipoteza prelungirilor succesive fiind contrară normelor constituționale cu privire la predictibilitatea legilor, în vederea aplicării acestora, în condițiile în care, în interpretarea dată de Guvern, starea de alertă ar putea fi prelungită din 30 în 30 de zile, pentru o perioadă totală de 50 de ani. Într-o atare ipoteză, măsurile nu ar mai putea avea caracter esențialmente temporar, iar legea ar fi neconstituțională. Un alt aspect deosebit de important îl constituie neatingerea adusă "existenței altor drepturi sau libertăți fundamentale", menționată în aceleași paragraf al preambulului legii în discuție. Anularea Hotărârii de Guvern nr. 856/2020 și Hotărârii nr. 24 a Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență din data de 19.10.2020 În cadrul acestui capăt de cerere s-a arătat faptul că Hotărârea de Guvern 856/2020 și Hotărârea nr. 24 adoptata de CMBSU sunt contrare Constituției României pe de-o parte, și Legii 24/2000, pe de altă parte. Modalitatea în care pârâtele au înțeles să se apere, susținând ca Legea 55/2020 nu a fost declarată neconstituțională, nu are relevantă cu plenitudinea judecătorească a Curții de Apel București, câtă vreme și aceasta este ținută să înfăptuiască justiția în temeiul Constituției României. Nelegalitatea actelor emise de Executiv prin încălcarea Constituției nu echivalează cu neconstituționalitatea acestor acte în sensul unei depășiri de jurisdicție. Din contră, hotărârile de Guvern și celelalte acte, nu pot fi atacate la Curtea Constituțională întrucât acestea nu au putere de lege și atunci sarcina anularii actelor administrative nelegale și/sau neconstituționale revine instanței de contencios administrativ. În acord cu pârâtele, instanța de fond a considerat că Legea prevede posibilitatea restrângerii drepturilor, iar Guvernul doar pune în executare, atunci când este cazul. Anularea art. 1 pct. 1 al Hotărârii nr. 24/2020 CMBSU Purtarea măștii de protecție în spatiile publice deschise prevăzuta de art. 1 pct. 1 al Hotărârii CMBSU nr. 24/2020, contravine art. 25, din Constituția României întrucât condiționează libera circulație a cetățenilor de purtarea unui articol vestimentar. Portul măștii de protecție nu se poate prezuma în sensul protecției sănătății cetățenilor României, de vreme ce majoritatea tipurilor de măști puse în vânzare menționează clar faptul ca nu protejează împotriva Covid-19. În condițiile în care 97% dintre măștile existente pe piața sunt neconforme și nici nu protejează împotriva Covid-19, iar statisticile ne arată că introducerea acestei obligativități nu a stopat răspândirea virusului (fie că măștile nu protejează, fie că nu sunt conforme dpdv medical pentru a stopa transmiterea virusului), menținerea unei astfel de obligativități este nelegală, netemeinică și neconstituțională. Însă articolul atacat în prezentul punct vizează purtarea măștii de protecție în spatiile publice deschise, ceea ce la momentul adoptării Hotărârii nr. 24 CMBSU nu era prevăzut de lege. Nu poate fi primită motivarea instanței conform căreia purtarea măștii de protecție în spatiile publice deschise este întemeiată pe art. 5 a Legii 55/2020, câtă vreme legiuitorul a prevăzut clar în cadrul art. 13 al Legii 55 faptul că purtarea măștii este obligatorie numai în spatiile publice închise, iar art. art. 3 din anexa 2 a H.G. nr. 856/2020 face referire specifică la spațiile publice deschise. Câtă vreme legiuitorul a ales să prevadă în mod specific obligativitatea purtării măștii în cadrul art. 13 din Legea 55, o executare suplimentară a acestui articol sub umbrela unui alt articol definit generic, nu poate constitui o explicație validă, cu atât mai mult cu cât Guvernul, emitentul hotărârii atacate, a adoptat O.U.G. nr. 192/2020, care prevede în mod specific eliminarea cuvântului "închise". Dacă interpretarea judecătorului Curții de Apel București ar fi fost validă, atunci Guvernul nu ar mai fi fost nevoit să emită un act normativ în acest sens. Conform "Art. 13. Din Legea 55/2020 - Pe durata stării de alertă, prin ordin comun al ministrului sănătății și ministrului afacerilor interne se poate institui: obligativitatea purtării măștii de protecție în spațiile publice închise, spațiile comerciale. mijloacele de transport în comun și la locul de muncă;" Cu toate ca O.U.G. nr. 192/2020 a eliminat cuvântul "închise" din art. 13 al legii 55/2020, anularea hotărârii nr. 24 a CMBSU, sau a articolului ce prevede obligativitatea purtării măștii de protecție în spatiile publice deschise, prezintă relevanta pentru persoanele ce au fost amendate în perioada anterioară adoptării O.U.G. nr. 192/2020, în afara unei reglementarii. În continuare, judecătorul fondului se transforma într-un veritabil apărător al intimatei: "Dispozițiile art. 13 alin. (1) Ut. a din Legea 55/2020 care în forma inițială a legii făceau referire la obligativitatea purtării măștii în spații închise (începând cu data de 05.11.2020 și aceste dispoziții stabilesc obligativitatea purtării măștii în spații deschise) reglementează un aspect diferit, respectiv posibilitatea ca pe durata stării de alertă, prin ordin comun al ministrului sănătății și ministrului afacerilor interne să poată fi instituită o astfel de obligație a purtării măștii. Însă, existența acestor dispoziții cu caracter special nu este de natură a înlătura posibilitatea autorității executive, competente potrivit legii pentru stabilirea stării de alertă de a stabili în temeiul art. 5 și măsurile care trebuie aplicate pe durata acestei stări." În primul rând, exista un astfel de ordin comun al ministrului sănătății și ministrului afacerilor interne care prevede obligativitatea purtării măștii de protecție numai în spațiile publice închise. În al doilea rând, din interpretarea per a contrario a raționamentului judecătorului instanței de fond, rezultă că obligativitatea purtării măștii ar putea fi stabilită numai prin ordin comun, nu și prin Hotărâre de Guvern sau hotărâri ale altor entități publice. În al treilea rând, interpretarea mai sus amintita este lacunară prin însăși raportare la art. 1 al Anexei nr. 2 din H.G. nr. 856/2020. Astfel, este extrem de clar că obligativitatea purtării măștii se poate institui numai în temeiul art. 13 al Legii 55/2020, prin raportare la art. 5 alin. (2) lit. d) din aceeași lege. Anularea art. 3 din anexa nr. 2 Hotărârea Guvernului nr. 856/2020 Conform Art. 13. din Legea 55/2020 « Pe durata stării de alertă, prin ordin comun al ministrului sănătății și ministrului afacerilor interne se poate institui: a) obligativitatea purtării măștii de protecție în spațiile publice închise, spațiile comerciale, mijloacele de transport în comun și la locul de muncă;» În aceste condiții este lesne de înțeles faptul că obligativitatea purtării măștii, se poate institui numai în spațiile publice închise, orice extindere în acest sens fiind interzisă pentru motivele arătate anterior, în cuprinsul prezentei cereri, Judecătorul din cadrul Curții de Apel București, depune concluzii ale Centrului European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor ce nu fac decât sa intareasca susținerile recurentei, având în vedere faptul că măștile puse în vânzare pe piața din România nu sunt nici măcar conforme. Judecătorul instanței de fond încalcă din nou un principiu de drept roman - idem est non esse et non probari - prin faptul că dă putere unor afirmații neprobate și prin acest raționament înțelege să motiveze respingerea acțiunii, fără a lua deloc în considerare aspectele referitoare la conformitatea măștilor de protecție. Obligativitatea purtării măștii de către persoane cu o vârsta mai mare de 5 ani, nu are niciun fundament juridic și/sau medical. În acest sens, arbitrariul ce domină art. 3 al H.G. nr. 856/2020 este evident, prin raportare la categoriile de vârstă ce pot fi afectate diferențiat de purtarea măștii de protecție. În Ordinul ministrului sănătății referitor la purtarea obligatorie a măștii de către adulți în spațiile publice închise pe perioada stării de alertă, persoanele care suferă de boli ce afectează capacitatea de oxigenare sunt exceptate de la aplicarea acestei măsuri. Suplimentar, studiul realizat de ANCOM arata ca 97% dintre măștile disponibile pe piața și puse în vânzare, sunt neconforme. Instanța de fond retine; "Nu pot fi primite ca motiv de nulitate nici susținerile referitoare la faptul că obligația de a purta mască este impusă și unor persoane lipsite de discernământ (minorii sub 14 ani) sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Astfel cum instanța a reținut deja posibilitatea instituirii unor astfel de măsuri a fost stabilită prin lege, pe o durată determinată, în scopul prevenirii răspândirii infecției în comunitate. Totodată, în ceea ce privește regimul sancționator, aceste dispoziții sunt în mod evident corelate cu prevederile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 care stabilesc că minorul sub 14 ani nu răspunde contravențional." Însă, la dosarul cauzei s-a depus răspunsul oferit de Ministerul Sănătății în ceea ce privește obligativitatea purtării mășii de protecție în general, dar și de către minori. Concluziile Ministerului Sănătății sunt în sensul celor exprimate de OMS și nu au nicio legătura cu restricțiile impuse prin lege. Se arată că se impune anularea art. 4 din anexa nr. 2 ce face parte integrantă din Hotărârea Guvernului nr. 856/2020 ca netemeinic și nelegal. Astfel, instanța de fond reține: "în raport de modul de redactare a dispozițiilor art. 4 din Legea 55/2020 reiese că este lăsată la aprecierea puterii executive stabilirea condițiilor/criteriilor pentru instituirea stării de alertă fiind stabiliți prin această lege factorii de risc care trebuie avuți în vedere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea 55/2020 se stabilește: "în aplicarea alin. (1) - (3) se analizează cumulativ următorii factori de risc: a) amploarea situației de urgență, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, județean sau național; b) intensitatea situației de urgență, respectiv viteza de evoluție, înregistrata sau prognozată, a fenomenelor distructive și gradul de perturbare a stării de normalitate; c) insuficiența și/sau inadecvarea capabilităților de răspuns; d) densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc; e) existența și gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc." Din cuprinsul notei de fundamentare a H.G. nr. 856/2020 reiese că au fost avute în vedere în procedura adoptării: - elementele medicale cunoscute cu privire la modalitatea de transmitere a virusului; - inexistența unui vaccin și a unui tratament specific; - evoluția numărului de cazuri de infectare și a numărului de decese la nivel național, european și global; - existența în cazul României a unui trend ascendent în privința numărului de infectări și decese (1432 cazuri în perioada 15-20 septembrie și 2769 cazuri în perioada 05-11 octombrie); - depășirea în unele județe a capacitățior de spitalizare în secțiile ATI; - rata de incidență a numărului de cazuri pe fiecare județ; - măsurile care se impun pentru creșterea capacității de răspuns; Se arată că judecătorul din cadrul Curții de Apel București ocolește fondul problemei, nerăspunzând criticilor formulate, practic reluând articolele de lege. Astfel, Legea 55/2020 prevede analiza unor factori de risc, însă nu prevede impunerea unor măsuri raportat la o rată de incidență. Așadar, H.G. nr. 856/2020 adaugă la lege prin crearea unui cadru al ratei de incidența, bazat chiar pe rata de incidența ce nu era prevăzuta de Legea 55/2020. Documentul intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgentă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 11.10.2020". a fost depus la dosarul cauzei de intervenienta DSU, asupra cărei cerere de intervenție instanța nu s-a pronunțat În aceste condiții se impune desființarea hotărârii instanței de fond și trimiterea spre rejudecarea cauzei. La dosarul cauzei se afla răspunsul Ministerului Sănătății cu privire la epidemia de SARS - Cov2 pe teritoriul României. Deși, judecătorul fondului înțelege problema supusă dezbaterii, acesta ocolește motivarea. Astfel, deși se reține invocarea lipsei studiului științific ce stă la baza stabilirii acestei rate de incidență, judecătorul nu explică temeinicia luării măsurilor în funcție de rata de incidență. În primul rând, instanța constată că nu poate fi în discuție încălcarea principiului egalității stabilit de prevederile art. 16 din Constituția României în condițiile în care măsura suspendării se aplică în mod uniform în toate situațiile, în raport de evoluția numărului de cazuri din județ/localitate. În al doilea rând, dreptul la libertate economică nu este unul absolut acesta putând fi supus unor măsuri de limitare temporară în situații excepționale. Or, astfel cum reiese chiar din preambulul H.G. nr. 856/2020, a fost adoptată pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID- 19 iar incidența restricțiilor este stabilită în raport de evoluția numărului de cazuri de infectare." Discriminarea nu rezida din aplicarea unor masuri diferențiat față de persoane din aceeași categorie, ci prin discriminarea unei categorii sociale față de celelalte, fără o explicație prealabilă și/sau o argumentare specifică. Instanța de fond încalcă normele de drept material întrucât Legea nr. 55/2020 nu prevede în preambul restrângerea drepturilor și/sau libertăților fundamentale. Interpretarea expunerii de motive este clară: sunt protejate drepturile "convenționale, unionale și constituționale la viață, integritate fizică și sănătate ale persoanelor,(..) fără a aduce atingere existenței altor drepturi sau libertăți fundamentale." Faptul că această lege prevede generic restrângerea altor drepturi în cadrul art. 1, nu face decât să ducă în derizoriu Constituția României, însă constituționalitatea sau nu a acestei legi nu înseamnă că drepturile și libertățile pot fi restrânse prin hotărâri de guvern, ordine de ministru sau alte acte administrative. Explicația conform căreia legea este cea care de fapt restrânge drepturi și libertăți, nu poate fi primită din următoarele motive: 1. În preambul se specifică fără putere de tăgadă că nu se va aduce atingere altor drepturi și libertăți; 2. Drepturi și libertăți pot fi restrânse numai prin lege; 3. Drepturile ce urmează a fi restrânse trebuie enumerate limitativ. Constituția este numită legea fundamentală, întrucât toate actele normative și administrative trebuie sa se raporteze la aceasta. Guvernul, CNSU sau CMBSU nu se pot apăra prin afirmația regăsită în întâmpinare și în cererea de intervenție a DSU, conform căreia drepturile pot fi restrânse câtă vreme acest lucru este permis de Legea 55. Mai mult, interpretarea mai sus enunțată ar echivala cu plasarea Legii 55/2020 ca rang, în mod superior Constituției României. Faptul că Legea 55/2020 permite administrativului să restrângă drepturi și libertăți nu înseamnă că este legal și nici necesar ca Legea 55/2020 să fie declarată neconstituțională ca Guvernul și alte instituții publice să încalce normele legale și constituționale. În concluzie, faptul că Legea 55/2020 este constituțională nu are relevanță în ceea ce privește obiectul dedus judecății. Legea este constituțională, însă prevederile prin care este aceasta pusă în aplicare fie exced legii, fie sunt contrare Constituției României. Recurenta nu contestă situația epidemiologica, ci măsurile disproporționate luate discreționar în baza unor studii cvasianonime realizate de comitete, consilii, departamente, grupuri sau subgrupuri a căror componenta nu o cunoaștem. La acest moment nu se cunoaște nici modalitatea în care sunt strânse și verificate datele din teritoriu. Ceea ce se cunoaște este faptul că toate aceste entități obscure sunt conduse de domnul A., aceeași persoană care și face propunerile Guvernului, care prin hotărârile sale cu caracter administrativ, restrânge drepturi și libertăți în mod nelegal. Toate argumentele expuse anterior au fost prezentate și în fața instanței de fond, care a omis să se pronunțe asupra aspectelor invocate, probabil și din graba de a respinge aceasta hotărâre în aceeași zi în care s-a judecat, în fapt la numai 3 ore distanță. Instanța de fond motivează contradictoriu și depășește atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege art. 488 alin. (4), (6) Judecătorul Curții de Apel București reține că: "Din cuprinsul hotărârii nr. 24/19.10.2020 a Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență reiese că măsurile prevăzute de această hotărâre au fost stabilite pentru un interval de timp de 14 zile începând cu ora 00:00 a datei de 20.10.2020. Reiese astfel că această hotărâre a avut o aplicabilitate limitată în timp prin chiar voința emitentului, la un interval de 14 zile, care a început să curgă la data de 20.10.2020, împlinindu-se la data de 03.11.2020. Așadar, la momentul prezentei hotărâri efectele juridice ale hotărârii nr. 24/19.10.2020 a Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență au încetat. Prin hotărârea nr. 25/19.10.2020 s-a dispus modificarea dispozițiilor art. 1 pct. 6 din hotărârea nr. 24/19.10.2020 a Comitetului Municipiului București Situații de Urgență. Or, actul administrativ prin care s-a dispus modificarea dispozițiilor unui alt act administrativ cu o durată de aplicare limitată în timp nu pot fi extinse dincolo de perioada de acțiune a actului principal. Cu alte cuvinte la data încetării efectelor hotărârii nr. 24/19.10.2020 a Comitetului Municipiului București de Situații de Urgență au încetat și efectele hotărârii nr. 25/19.10.2020. în ceea ce privește H.G. nr. 856/2020 instanța constată că prin acest act administrativ cu caracter normativ s-a stabilit prelungirea cu 30 de zile a stării de alertă pe întreg teritoriul țării, începând cu data de 15 octombrie 2020 precum și aplicarea în același interval de timp a măsurilor stabilite prin anexele 1-3. Reiese așadar că și în privința acestui act, la data prezentei hotărâri efectele juridice au încetat la data de 15.11.2020. În condițiile în care instanța apreciază ca efectele actelor administrative mai sus amintite au încetat, atunci se impunea ca instanța: a) fie sa admită cererea de chemare în judecata și sa anuleze H.G. nr. 856/2020 pentru încălcarea duratei de timp pentru care a fost adoptata, cată vreme la momentul judecării cauzei aceasta nu mai era în vigoare; b) fie sa constate ca efectele acesteia se afla încă în vigoare. Instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de intervenție a DSU art. 488 alin. (5). (8) Judecătorul din Cadrul Curții de Apel București a omis să pună în discuție și să se pronunțe asupra cererii de intervenție formulată de DSU, cu toate că argumentele prezentate de intervenientă au fost deopotrivă combătute, dar și folosite de către reclamantă și Curte.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de reclamantă, a formulat întâmpinare intimatul -pârât Comitetul Municipiului București pentru Situații de Urgență prin Prefectul Municipiului București, solicitând respingerea recursului ca fiind neîntemeiat. A susținut în esență intimatul -pârât Comitetul Municipiului București pentru Situații de Urgență prin Prefectul Municipiului București că hotărârea recurată este legală și temeinică întrucât judecătorul fondului a explicat reținerea tuturor normelor legale. De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât niciunul dintre motivele de fapt și de drept care susțin cel de al doilea motiv al cererii de recurs, nu se referă la nelegalitatea actelor contestate prin cererea de chemare în judecată. Toate considerentele invocate de recurent în susținerea acestui al doilea motiv de recurs, sunt simple motive de fapt, nu și motive de drept, care exced motivului de casare invocat de recurent, atâta vreme cât nu sunt evidențiate în concret, care anume dintre prevederile normative reglementate de Legea nr. 55/2020 au fost încălcate la adoptarea nr. 856/2020 și a Hotărârilor CMBSU nr. 24/19.10.2020 și nr. 25/19.10.2020. De asemenea, este nefondată și acuza adusă de recurent instanței, potrivit căreia "în motivare a folosit argumentarea intervenției" atâta vreme cât aceleași motive/argumente, se regăsesc, în tot sau în parte, atât în considerentele care susțin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-recurent, cât și întâmpinările formulate de pârâți în apărare. Mai mult, motivele de respingere ale acțiunii reclamantului, aparțin exclusiv instanței de fond, se referă strict la actele cu caracter normativ deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și la înscrisurile care au fost administrate și se regăsesc în dosarul judiciar, iar memoriul și accesoriile sale, odată depuse/administrate la dosarul instanței pot fi reținute ca înscrisuri doveditoare pentru aflarea adevărului și nu ca o cerere/acțiune judiciară, atâta vreme cât nu a fost susținut de către pretinsa persoană intervenientă. Totodată, s-a mai depus întâmpinare din partea intimatului -pârât Guvernul României, solicitând, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat și menținerea temeinică și legală a soluției pronunțate de către Curtea de Apel București. În esență, intimatul-pârât Guvernul României a susținut că hotărârea recurată este legală și temeinică întrucât judecătorul fondului a răspuns tuturor criticilor recurentei-reclamante se solicită a se constata că în cauză nu se poate reține nemotivarea hotărârii recurate și nici existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii. De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât, având în vedere evoluția pandemiei, autoritățile române au ajustat măsurile de protecție în funcție de rata de infectare la nivel național, dar și regional, măsurile fiind înăsprite în zonele unde rata de infectare a depășit valorile stabilite. Aceste măsuri au fost luate cu respectarea dreptului populației la sănătate, precum și prevederile legale adoptate în contextul pandemiei. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020, una dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc este "limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici". Pentru adoptarea măsurilor criticate de recurenta-reclamantă, s-a ținut seama de evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările ulterioare, această evaluare indicând necesitatea menținerii unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 11.10.2020", întocmit la nivelul Centrului Național de Conducere și Coordonare a Intervenției. Recurenta-reclamantă O.C.H.R. nu a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimații - Comitetul Municipiului București pentru Situații de Urgență prin Prefectul Municipiului București și Guvernul României.

Procedura de soluționare a recursului În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 29.03.2021 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2011, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de apărările din cuprinsul întâmpinărilor ce au fost formulate de către intimații - Comitetul Municipiului București pentru Situații de Urgență prin Prefectul Municipiului București și Guvernul României, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta O.C.H.R. este nefondat, în considerarea următoarelor argumente: Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu soluționarea cererii de anulare a hotărârilor nr. 24 și 25 din 19 octombrie 2020 ale CNSU și a H.G. nr. 856/2020, arătându-se în esență că purtarea măștii de protecție în spațiile publice deschise prevăzută de art. 1 pct. 1 al Hotărârii CMBSU nr. 24/2020, contravine art. 25, din Constituția României întrucât condiționează libera circulație a cetățenilor de purtarea unui articol vestimentar. Totodată, obligativitatea purtării măștii de protecție nu poate fi impusă întrucât aceasta presupune costuri pentru cetățeni, ce tind să devină ridicate în contextul în care recomandarea medicală este de a o înlocui la un interval de 4 ore. Totodată, egalitatea între cetățenii României, prevăzută de art. 16 din Constituție, este afectată prin raportare la diferentele de venit dintre aceștia. Statul stabilește o obligație în sarcina cetățenilor săi, în baza unei recomandări externe, fără a avea un act normativ sau administrativ intern care să stabilească concret justificarea situației de urgență pe teritoriul României. Aici facem referire la faptul că în România nu a fost declarată epidemie până la acest moment. Art. 1 pct. 2, contravine art. 16, art. 33 și art. 45 din Constituția României. Astfel, interdicția de a organiza și desfășura activități în cadrul cinematografelor, instituțiilor de spectacole și concerte încalcă deopotrivă dreptul la libertate economică și egalitate a celor ce dețin astfel de afaceri și dreptul de acces la cultură al cetățenilor, ce nu mai pot beneficia de mijloacele prin care își pot dezvolta spiritualitatea națională și universală. Art. 1 pct. 6, contravine art. 16 și art. 32 din Constituția României. Suspendarea activităților didactice încalcă dreptul la învățătură, dar și la egalitate între cetățeni în condițiile în care copiii ce provin din categorii defavorizate și nu numai, nu pot beneficia deloc la accesul la învățătură online, fiind de notorietate faptul că statul a eșuat în a le garanta cetățenilor mijloacele economice prin care să aibă la dispoziție internet și mijloace fixe de conectare. În anumite situații, Statul a eșuat în a oferi chiar profesorilor mijloacele prin care aceștia își pot exercita profesia. S-a arătat că preambulul Legii 55/2020 clarifică faptul că măsurile restrictive au caracter esențialmente temporar, ipoteza prelungirilor succesive fiind contrară normelor constituționale cu privire la predictibilitatea legilor, în vederea aplicării acestora, în condițiile în care, în interpretarea dată de Guvern, starea de alertă ar putea fi prelungită din 30 in 30 de zile, pentru o perioadă totală de 50 de ani. Într-o atare ipoteză, măsurile nu ar mai putea avea caracter esențialmente temporar, iar legea ar fi neconstituțională. Analizând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de intervenție accesorie formulată de către Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerul Afacerilor Interne în interesul pârâtului intimat Guvernul României, nefiind de natură să conducă la nulitatea sentinței recurate în absența dovedirii unei vătămări pe care recurenta ar fi suferit-o. Pe de altă parte, în situația în care recurenta-reclamantă ar fi înțeles necesitatea argumentării de către judecătorul fondului a admiterii sau a respingerii acestei cereri de intervenție accesorie avea posibilitatea de a solicita, potrivit dispozițiilor art. 444 C. proc. civ., completarea sentinței recurate. În ceea ce privește argumentele cuprinse în motivele de recurs încadrate de către recurenta-reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că din considerentele hotărârii recurate reies în mod evident motivele pentru care judecătorul fondului, analizând atât excepțiile invocate cât și toate capetele de cerere formulate, a soluționat pricina neputându-se reține considerațiile recurentei referitoare la interpretarea lacunară a argumentelor deduse judecății. Înalta Curte apreciază că sentința recurată se referă la probele administrate în cauză, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile părții, putând fi analizată în mod neechivoc prin raportare la criticile cuprinse în motivele de recurs. Instanța de control judiciar va respinge și criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pe de o parte având în vedere că recurenta nu a indicat în mod concret contradictorialitatea motivării hotărârii sau depășirea de către judecătorul fondului a atribuțiilor puterii judecătorești, iar pe de altă poarte având în vedere faptul că analiza coroborată a mai multor acte normative nu poate fi de natura a conduce la concluzia că pronunțarea unei hotărâri judecătorești în temeiul acestor acte normative echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. De asemenea, aprecierile recurentei-reclamante potrivit cărora judecătorul fondului s-ar fi transformat într-un veritabil apărător al intimatei recurente, nu se pot circumscrie cazului de casare anterior menționat. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situație de urgență de amploarea și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporțional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că una dinte măsurile pentru diminuarea impactului de risc este limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici. Prin același act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creșterea capacității de răspuns la situația pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale. În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către recurenta-reclamantă s-a avut în vedere evaluarea menținerii unui răspuns adecvat situației de urgență determinată de răspândirea noului Coronavirus, factorii de risc fiind analizați în cuprinsul documentului întocmit la nivelul Centrului Național de Conducere și Coordonare a Intervenției din 11.10.2020. Hotărârea Guvernului nr. 856/2020 criticată de către recurentă a avut de asemenea ca temei analiza factorilor de risc privind managementul situațiilor de urgență din 11.10.2020 care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 49/2020 a CNSSU. În concluzie, criticile recurentei-reclamante potrivit cărora în mod nelegal au fost restrânse drepturi sau libertăți fundamentale în baza unei hotărâri de Guvern și decizii ale CNSSU sunt nefondate neputând fi primit ca motiv de nulitate ale actelor administrative deduse judecății, aspecte relative la imposibilitatea instituirii acestor limitări prin acte juridice de forță inferioară. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că adoptarea actelor normative anterior menționate nu a creat discriminări sau încălcări ale principiului egalității din perspectiva vârstei persoanelor care au aveau obligația de a purta mască de protecție sau din perspectiva veniturilor diferite ale acestor persoane, întrucât obligația de a purta mască a fost impusă tuturor persoanelor care au împlinit vârsta de 5 ani, iar pe de altă parte prin ordonanță de urgență s-a stabilit acordarea gratuită de măști de protecție pentru familiile și persoanele defavorizate. De asemenea, criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea de către judecătorul fondului a principiilor fundamentale de drept prin aceea că nu a luat în considerare aspectele referitoare la conformitatea măștilor de protecție sunt nefondate nefiind de natură a conferi elemente de nelegalitate actelor administrative contestate în prezenta cauză. În realitate, ceea ce reclamanta a dedus cenzurii instanței de fond reprezintă o veritabilă critică de neconstituționalitate a H.G. nr. 856/2020 și a actelor subsecvente, critici care nu puteau fi analizate în cadrul procesual stabilit de către recurentă. Argumentația recurentei-reclamante referitoare la faptul că prin crearea unui cadru al ratei de incidență prin H.G. nr. 856/2020 s-ar adăuga la dispozițiile Legii nr. 55/2020, întrucât Legea nr. 55/2020 nu prevede impunerea unor măsuri raportat la o rată de incidență, sunt nefondate întrucât procedura de adoptare a hotărârii de Guvern contestate a avut în vedere în mod strict criteriile stabilite prin dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 potrivit cărora "(4)În aplicarea alin. (1)-(3) se analizează cumulativ următorii factori de risc: a) amploarea situației de urgență, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, județean sau național; b) intensitatea situației de urgență, respectiv viteza de evoluție, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive și gradul de perturbare a stării de normalitate; c) insuficiența și/sau inadecvarea capabilităților de răspuns; d) densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc; e) existența și gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc. ". Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale referitoare la amploarea și intensitatea situației de urgență, reiese în mod evident că rata de incidență a numărului de cazuri (criticată de către recurentă) derivă ca și criteriu legal care demonstrează necesitatea adoptării unor acte administrative subsecvente, a unor măsuri de restrângere temporară a anumitor drepturi și libertăți. Criticile referitoare la încălcarea principiului egalității prevăzut de dispozițiile art. 16 din Constituția României prin aplicarea măsurii suspendării organizării și desfășurării activității în cadrul cinematografelor, instituțiilor de spectacole și concerte, diferențiată în funcție de incidența cumulată a cazurilor din județ, localitate, sunt de asemenea nefondate, recurenta neindicând modalitatea prin care ar putea fi încălcat acest principiu atâta vreme cât există un singur criteriu prevăzut de H.G. nr. 856/2020, valabil la nivel național, pentru adoptarea acestei măsuri. Argumentele recurentei referitoare la depășirea duratei stării de alertă peste intervalul maxim stabilit de Legea nr. 55/2020 care impune anularea H.G. nr. 856/2020 au fost în mod corect respinse de către judecătorul fondului prin interpretarea corelată a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 55/2020 potrivit cărora: "(1) Starea de alertă se declară la nivel local, județean sau național, atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situație de urgență, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile. (...) (3) Starea de alertă încetează, înainte de împlinirea termenului pentru care a fost declarată ori prelungită, atunci când analiza factorilor de risc indică faptul că nu mai este necesară menținerea unui răspuns amplificat." Relevante sunt de asemenea și dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 care permit posibilitatea prelungirii stării de alertă pentru un interval de cel mult 30 de zile prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne, dispoziții legale care stabilesc așadar actul normativ (hotărâre de guvern) prin care se poate prelungi starea de alertă. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.