ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2012/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la data de 25 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON pentru încălcarea, prin publicarea articolului intitulat "Fără milă am să te distrug", a dreptului garantat prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În drept, a invocat dispozițiile art. 1349 și următ. C. civ., pe cele ale art. 21 din Constituția României, precum și pe cele ale art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Prin întâmpinarea formulată de B. și D. S.R.L. s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. D. S.R.L. a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C., solicitând obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 909 din 25 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C., invocată prin întâmpinare, și a respins cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată, obligându-l pe reclamant la plata către pârâta persoană fizică a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 893A din 16 iunie 2023, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 909 din 25 mai 2022, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. și C..

Recursul Împotriva deciziei nr. 893A din 16 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut că în mod greșit curtea de apel a validat soluția instanței de fond asupra excepției tardivității depunerii întâmpinării de către pârâți, dând prevalență apărărilor formulate de aceste părți în cauză. Recurentul a reclamat o pretinsă greșeală de judecată săvârșită de instanța de apel în analiza sa, efectuată asupra articolului intitulat "Fără milă am să te distrug", în urma căreia a constatat că informațiile furnizate prin intermediul acestuia nu sunt de natură să-i încalce dreptul garantat prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, deși materialul de presă conținea informații neadevărate cu privire la diagnosticarea sa cu o boală psihică, fotografii preluate fără acord de pe contul său de E., precum și informații legate de relația avută cu mama sa, în absența acordării dreptului la replică. Totodată, a susținut că afirmațiile jurnalistului sunt denigratoare, instigând la ură, fiind proferate în scopul influențării soluției ce urma a se da într-un dosar penal, în care nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă. Recurentul a criticat și modalitatea de administrare a probatoriului, combătând soluția curții de respingere a tuturor cererilor sale, cu precădere a probei cu interogatoriul pârâtei B., pe motiv că înscrisurile anexate întâmpinării erau suficiente pentru soluționarea cauzei. De asemenea, a afirmat că în mod greșit a fost respinsă cererea de modificare a cadrului procesual, reținându-se că nu a fost indicată denumirea entității pârâte, deși aceasta era menționată în întâmpinarea depusă în dosarul instanței de fond. Recurentul a solicitat să se constate că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin fapta lor ilicită. În drept, a invocat dispozițiile art. 486 C. proc. civ., pe cele ale art. 21 din Constituția României, precum și pe cele ale art. 8, 13 și 53 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 15 ianuarie 2024, intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 20 septembrie 2024, recurentul a depus concluzii scrise.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 8 aprilie 2024, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 26 septembrie 2024, cu citarea părților în ședință publică. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 7.1 Sub un prim aspect, prin motivele de recurs deduse judecății, recurentul a criticat decizia curții de apel din perspectiva validării soluției instanței de fond asupra excepției tardivității întâmpinării depuse de pârâți. Analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează aplicarea normelor de procedură prevăzute de art. 201 alin. (1) din același act normativ, critica este nefondată. Este real că prin apărările formulate în etapa procesuală a fondului recurentul a susținut că întâmpinarea pârâților, prin care a fost invocată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C., a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de lege pentru îndeplinirea actului procedural. Conform consemnărilor din cuprinsul încheierii din 3 mai 2022 a Tribunalului București – secția a V-a civilă, excepția tardivității depunerii întâmpinării a fost pusă în dezbaterea părților prezente la judecată (recurentul și reprezentantul convențional al pârâtei B.), excepția fiind respinsă, întrucât s-a constatat că actul procedural a fost formulat cu respectarea termenului de 25 de zile prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul a criticat în apel această soluție, pe care însă curtea a validat-o prin decizia nr. 893A din 16 iunie 2023, reținând că, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, întâmpinarea a fost transmisă prin poștă la 25 ianuarie 2022, conform ștampilei aplicate de oficiul poștal pe plicul cu care aceasta a fost expediată la instanță. Referitor la data comunicării întâmpinării, curtea a considerat că relevantă este data comunicării către pârâta B., de vreme ce, în cauză, se reținuse anterior lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtului C. . În acest context a constatat că pe dovada de înmânare a cererii de chemare în judecată de la dosar era parafată data de 27 decembrie 2021, iar la rubrica unde trebuia consemnată data comunicării către parte, figura o dată incompletă, respectiv 2 decembrie 2021, pe verso fiind menționate datele de 23, 27 și 28 decembrie 2021. Față de data emiterii actului de procedură, respectiv 20 decembrie 2021, curtea a apreciat că data comunicării cererii de chemare în judecată nu putea fi 2 decembrie 2021, astfel că s-a raportat la data de 27 decembrie 2021, care figura pe dovada de înmânare către pârâta B., pe care era executată, de altfel, semnătura agentului procedural. Aceste aspecte de fapt relevate de instanța de apel, susținute de datele conținute de înscrisurile examinate, confirmă faptul că în mod corect s-a constatat formularea, în condițiile prevăzute de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., a întâmpinării, termenul fiind individualizat prin raportare la dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., reținându-se că acesta se împlinea, cel mai târziu, la 25 ianuarie 2022, când actul procedural în discuție a fost depus de către pârâți. Având în vedere aceste considerente, criticile recurentului cu privire greșita soluționare de către instanța de apel a motivului referitor la modalitatea de soluționare de către tribunal a excepției tardivității formulării întâmpinării sunt nefondate și vor fi respinse ca atare. În cauză, în mod legal tribunalul a procedat la examinarea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C., invocate prin întâmpinare. De altfel, astfel cum corect s-a reținut prin decizia recurată, excepția în discuție putea fi ridicată de pârâți și în situația depunerii întâmpinării cu depășirea termenului prevăzut de lege, precum și de instanță, din oficiu, pe tot parcursul procesului, conform art. 56 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind caracterul peremptoriu și absolut al acesteia, examinarea și, pe cale de consecință, admiterea excepției nefiind aptă să genereze nulitatea prevăzută la art. 176 din cod pentru a face posibilă aplicarea cazului de casare prin prisma căruia a fost analizat motivul de recurs. 7.2 Examinând corelativ motivul de recurs referitor la admiterea excepției lipsei capacității de folosință a pârâtului C. prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., capacitatea procesuală reprezintă o condiție de exercitare a acțiunii civile. Art. 56 alin. (1) din același act normativ stipulează că, "Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile. Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului." Conform art. 34 C. civ., "capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile". În speță, astfel cum s-a arătat, prin întâmpinarea formulată în cauză s-a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C., susținându-se că acesta nu are personalitate juridică, nefiind constituit ca o entitate aptă să își asume drepturi și obligații civile, ci reprezentând doar numele unei publicații al cărei editor este D. S.R.L.. Or, potrivit art. 205 C. civ., doar persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. Având în vedere că C. nu face parte din această categorie, nefiind constituită ca persoană juridică, în mod justificat a validat curtea de apel soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință. 7.3 Sub un alt aspect, recurentul a criticat hotărârea instanței de apel pentru greșita soluționare a aspectului referitor la extinderea cadrului procesual, solicitat în etapa procesuală a fondului, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârât, a trustului de presă D. S.R.L.. Contrar susținerilor recurentului, din perspectiva invocată, hotărârea pronunțată în calea ordinară de atac este legală. Potrivit art. 148 C. proc. civ., (alin. (1) "Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă indicarea instanței căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul (...). De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, și adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părți, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea." (alin. (4) "În cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în ședință, la orice instanță, se pot formula și oral, făcându-se mențiune despre aceasta în încheiere." Deși, părțile au, conform art. 204 C. proc. civ., posibilitatea de a modifica cererea și de a propune noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acestea sunt legal citate, orice modificare trebuie să îndeplinească cerințele de formă prevăzute la art. 148 alin. (1) din același act normativ, în caz contrar, instanța putând aplica sancțiunea nulității prevăzute de art. 200 alin. (4) din cod. Uzând de dispozițiile art. 148 alin. (4) C. proc. civ., recurentul a formulat cererea de modificare a acțiunii civile în ședința publică din 3 mai 2022, desfășurate în fața instanței de fond. Potrivit consemnărilor din încheierea de ședință pronunțată la această dată de Tribunalul București – secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, recurentul nu a fost în măsură să indice denumirea pârâtului în raport de care solicitase extinderea cadrului procesual, deși date concrete cu privire la această persoană juridică figurau în întâmpinarea depusă de pârâți, care îi fusese comunicată în condițiile legii. Față de această împrejurare, se constată că în mod judicios a apreciat curtea că este corectă soluția pronunțată de instanța de fond asupra cererii de modificare a acțiunii civile, de vreme ce aceasta a fost formulată cu încălcarea prescripțiilor legale prevăzute de art. 148 C. proc. civ., critica recurentului nefiind fondată și neatrăgând aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod. 7.4 Nefondat este și motivul de recurs prin care s-a reclamat încălcarea normei de procedură referitoare la modalitatea de administrare a probatoriului. Examinat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 255 și art. 258 cu referire la art. 482 din cod, Înalta Curte constată că motivul de recurs evocat vizează soluția instanței de apel asupra cererii de probatorii formulate, cu precădere a celei de respingere a administrării interogatoriului pârâtei B.. Potrivit consemnărilor din încheierea din 3 mai 2022 a Tribunalului București – secția a V-a civilă, părților prezente la judecată li s-a acordat cuvântul asupra probatoriului, partea reclamantă solicitând administrarea probelor cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâtei B., precum și proba testimonială, respectiv audierea mamei sale, F.. Ulterior dezbaterilor în condiții de contradictorialitate, tribunalul, deliberând asupra probelor solicitate, în temeiul dispozițiilor art. 255 raportat la art. 258 C. proc. civ., a încuviințat, pentru ambele părți, proba cu înscrisuri. Instanța a respins proba testimonială solicitată de partea reclamantă, considerând-o ca nefiind utilă cauzei față de teza probatorie invocată (dovedirea unor informații furnizate pârâtei B. de martorul propus). În ceea ce privește proba cu interogatoriul, a dispus decăderea din dreptul de administrare a acesteia, raportat la faptul că nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată. În apel, recurentul a reiterat cererea de probatorii, solicitând încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar, interogatoriul pârâților, audierea martorei F. și comunicarea, de către Tribunalul București, a înregistrării ședinței de judecată din data de 3 mai 2022. Prin încheierea de ședință din 31 martie 2023, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, deliberând asupra probelor solicitate, a încuviințat solicitarea privind comunicarea înregistrării ședinței de judecată din data de 3 mai 2022, precum și proba cu înscrisurile aflate la dosar. Totodată, a amânat pentru data de 16 iunie 2023 pronunțarea asupra probelor cu interogatoriul pârâtei B. și a probei testimoniale, după comunicarea înregistrării ședinței menționate. Conform aspectelor consemnate în practicaua deciziei nr. 893A din 16 iunie 2023, curtea, deliberând asupra probelor a căror încuviințare a prorogată, a respins motivat proba cu interogatoriu și testimonială în raport de teza probatorie indicată și de înscrisurile de la dosar, pe care le-a considerat relevante pentru soluționarea cauzei. Având în vedere aspectele expuse în cele ce preced, este nereală susținerea recurentului prin care a reclamat respingerea tuturor cererilor sale de probatorii. În cauză, soluția adoptată de curte este în consensul dispozițiilor art. 255 și art. 258 alin. (1) raportate la cele ale art. 479 alin. (2) și art. 482 C. proc. civ., fiind apanajul instanței de apel să aprecieze asupra utilității, pertinenței și concludenței probațiunii necesare soluționării cauzei. În acest sens a procedat instanța de prim control judiciar, astfel că o încălcare a normelor de procedură care reglementează admisibilitatea probelor nu poate fi reținută. Pe de altă parte, instanța de recurs nu poate, prin prisma criticilor limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care vizează nelegalitatea hotărârii recurate, iar nu netemeinicia acesteia, să cenzureze soluția din apel privind întrunirea în cauză a cerințelor deduse din interpretarea art. 255 C. proc. civ., necesare pentru admisibilitatea probelor. 7.5 Examinând, în continuare, criticile care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la aplicarea dispozițiilor de drept material în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că nu sunt fondate. Prin demersul judiciar inițiat, recurentul a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON pentru publicarea, la data de 11 februarie 2021, atât online, cât și în format tipărit, a articolului intitulat "Fără milă am să te distrug", care are, în opinia sa, un conținut tendențios, iar ca scop instigarea societății la ură împotriva sa, pentru a influența pronunțarea unei soluții defavorabile în apelul declarat împotriva sentinței penale nr. 650 din 9 decembrie 2020 cu termen de judecată la aceeași dată. În esență, faptele ilicite reclamate constau în publicarea și preluarea, fără acordul său, a unor fotografii personale de pe contul de E., reprezentând lucrări de artă (tablouri, sculpturi, bijuterii), precum și proferarea în spațiul public a unor acuzații nefondate, respectiv că este suferind de o boală psihică, cu care, în realitate, nu a fost diagnosticat. Recurentul a mai imputat pârâților expunerea unor informații denaturate cu privire la relația avută cu mama sa, precum și furnizarea unor informații false, cu un profund caracter denigrator, referitoare la condamnarea suferită și la profilul său moral (în articol fiind prezentat ca având o fire abuzivă și conflictuală). Recurentul a susținut că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de a verifica informațiile publicate, pe care le-au preluat din "G.", ziar la care recurentul nu a dat niciodată declarații, și că faptele acestora încalcă dreptul la respectarea vieții private și de familie, garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic reglementat prin art. 1357 C. civ., conform căruia "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". În ceea ce privește atingerile aduse vieții private, art. 74 C. civ. enumeră o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile, prin care se consideră a fi încălcate drepturile reglementate la art. 71 (dreptul la viață privată), art. 72 (dreptul la demnitate), art. 73 (dreptul la propria imagine), respectiv, art. 75 alin. (2) (limitele exercitării drepturilor și libertăților constituționale) din același act normativ. Prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. Conform art. 10 din Convenție, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, dreptul cuprinzând libertatea de opinie și de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă însă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, fiind măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituția României, "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor sunt inviolabile," iar, conform alin. (6) al aceluiași articol, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la imagine". De asemenea, art. 31 din legea fundamentală prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit și că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Conform art. 20 alin. (1) din Constituție, aceste texte de lege trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a acordat o importanță deosebită activității presei, în sensul că, pentru a se circumscrie normelor Convenției, ingerința în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească cerințele cumulative prevăzute la art. 10 paragr. 2, respectiv ca măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime și să fie necesară într-o societate democratică, necesitatea oricărei restricții trebuind a se stabili în mod convingător (cauzele Tammer contra Estoniei, Nilsen și Johsen contra Norvegiei, Ligens împotriva Austriei). Astfel, s-a apreciat că trebuie să se aibă în vedere realizarea unui just echilibru între protecția dreptului prevăzut la art. 10 din Convenție și cea a dreptului la reputație garantat de art. 8 din acest act normativ. Curtea Europeană a statuat (în cauza Petrina contra României) că libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că aceasta este valabilă nu numai pentru "informațiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc (…). Totodată, a arătat că presa joacă un rol esențial într-o societate democratică. Astfel, dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general, libertatea jurnalistică cuprinzând și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, de provocare. În practica sa, Curtea a distins între fapte și judecăți de valoare și a arătat că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-și pot demonstra exactitatea, pentru acestea cerința fiind irealizabilă și aducând atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. În hotărârea pronunțată în cauza Lavric contra României, Curtea a subliniat distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte concrete, menționând că, inclusiv în cazul în care o afirmație poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susțină, în caz contrar aceasta fiind excesivă (a se vedea și cauza Pedersen și Baadsgaard contra Danemarcei). În materia libertății presei, Curtea a statuat că "din cauza îndatoririlor și responsabilităților inerente exercitării libertății de exprimare, garanția pe care art. 10 o acordă jurnaliștilor în legătură cu relatarea unor chestiuni de interes general este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință pentru a oferi informații exacte și fiabile, în conformitate cu etica jurnalistică" (cauzele Goodwin împotriva Regatului Unit, Fressoz și Roire împotriva Franței, Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei). Pentru a se stabili dacă art. 10 din Convenție este respectat, Curtea a arătat că este necesar să se determine dacă informațiile furnizate de către jurnaliști erau necesare pentru exercitarea libertății de exprimare (cauza Roșiianu contra României). Raportând normele juridice enunțate și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de apel că faptele ilicite reclamate în cauză nu deschid dreptul recurentului la reparație pe temeiul juridic al răspunderii civile delictuale. Concluzia s-a impus ca urmare a examinării conținutului articolului menționat în raport de probațiunea administrată și de aspectele criticate în apel de către recurent, prin care se invocase folosirea de către ziarist a unor termeni denigratori, care excedau specificului activității jurnalistice și dreptului protejat prin art. 8 din Convenție, și care îi afectau demnitatea, îi prejudiciau imaginea și îi influențau viața de familie, precum și soluția ce urma a se pronunța într-un dosar penal, pendinte pe rolul unei instanțe judecătorești la data publicării sale. În acest sens, curtea a reținut că articolul de presă criticat s-a bazat, cu precădere, pe extrase și citate preluate din cuprinsul unor hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la recurent, aspectele din viața sa fiind expuse în contextul realizării unei analize globale, ce viza evoluția sa, de la momentul liberării condiționate dispuse în contextul condamnării sale la detențiune pe viață, până la cel al săvârșirii unei noi infracțiuni, pentru care suferise, la acel moment, o condamnare în primă instanță. Legat de subiectul abordat prin articolul publicat, instanța de apel a considerat că acesta era relevant pentru opinia publică, fiind publicat în scopul protejării/ocrotirii siguranței publice, întrucât viza mecanismul de supraveghere a unui condamnat pe viață, liberat de condiționat și starea de recidivă a acestuia. În contextul analizei efectuate, curtea a reținut că în articolul menționat au fost prezentate și aspecte privitoare la relația recurentului cu familia sa, prin redarea unor paragrafe din hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Brăila, care a avut ca obiect pretenția formulată de acesta în contradictoriu cu mama sa, F., în sensul predării unor documente referitoare la dezbaterea succesiunii tatălui său. Concret, curtea a remarcat că jurnalistul a preluat susținerile mamei recurentului, expuse în întâmpinarea formulată în dosarul anterior menționat, în care erau menționate anumite aspecte de natură să contureze profilul moral al acestuia ("persoană puternic conflictuală, cu o fire abuzivă, manifestată inclusiv prin demersurile sale procesuale"). Instanța de apel a mai reținut că în cuprinsul articolului s-a consemnat că o primă cerere, de liberare condiționată în legătură cu condamnarea la detenția pe viață pe care recurentul o executa, fusese respinsă pe motiv că acesta nu a dat dovezi temeinice de îndreptare. Totodată, s-a argumentat că, potrivit rapoartelor întocmite în dosarul penal, care a vizat cererea de liberare, s-a arătat că recurentul "nu tolerează frustrarea, critica și lipsa de atenție, este perseverent în obținerea scopurilor, având o viață interioară dominată de conflicte în sfera afectivității", în anul 2003 fiind diagnosticat cu "tulburare de personalitate de tip paranoid". Aceste expuneri au fost constatate de instanța de apel că au fost preluate de pârâtă din cuprinsul deciziei penale nr. 993/R din 30 iunie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a penală, care a fost anexată întâmpinării depuse în primă instanță. În această conjunctură, în raport de caracterul preexistent al surselor citate, sunt nefondate susținerile recurentului cu privire la faptul că termenii folosiți în cuprinsul articolului au conținut defăimător, de vreme ce s-a dovedit existența unei baze factuale, afirmațiile alegate fiind, în fapt, preluări ale ziaristului din hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la recurent, al căror conținut nu poate fi contestat. Nefondată este și critica referitoare la transpunerea în cuprinsul articolului, fără acordul recurentului, a unor imagini și fotografii preluate abuziv de pe pagina sa de E., de vreme ce acestea erau accesibile publicului, iar sursa de documentare a fost indicată în lucrarea jurnalistică. În acest context, nu se poate reține că aspectele relatate de jurnalist denaturează realitatea, astfel cum eronat a afirmat recurentul. Dimpotrivă, preluate fiind din surse credibile (hotărâri judecătorești/contul personal de E. al recurentului), acestea pot fi asociate libertății de exprimare jurnalistice, ce include, astfel cum s-a arătat, și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare și chiar de provocare. Față de cele expuse, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a reținut că autorul articolului a acționat cu bună-credință, afirmațiile acestuia neîmbrăcând forma ilicită și neputând atrage aplicarea unei sancțiuni civile, ce ar putea reprezenta o ingerință în dreptul la liberă exprimare al jurnalistului. Pe de altă parte, este justă și constatarea curții de apel în sensul că jurnalistul nu a urmărit să afecteze în vreun fel reputația recurentului, subiectul tratat nerelevând o preocupare față de persoana acestuia, în mod particular, ci față de un subiect care putea prezenta interes pentru opinia publică, referitor la persistența unui condamnat pe viață în săvârșirea altor infracțiuni, pe perioada liberării condiționate, situație care ar fi putut să afecteze siguranța și drepturile altor persoane. Deși publicarea articolului criticat s-a făcut la data la care se judeca, în apel, procesul în care recurentul era acuzat de săvârșirea unei noi infracțiuni în perioada liberării condiționate, scopul urmărit de jurnalist nu a fost acela de denigrare a acestuia și de influențare a rezultatului procesului penal aflat, la acel moment, în desfășurare, ci de antrenare a mecanismului de protecție a societății civile față de persoanele asupra cărora ar plana suspiciunea recidivei infracționale. De asemenea, lipsa unui drept la replică nu poate constitui eo ipso o vătămare a unui drept subiectiv, câtă vreme se subsumează unui răspuns în acord cu perspectiva subiectivă a persoanei vizate asupra exercitării neconforme a libertății de exprimare, fiind irelevantă în lipsa lezării drepturilor sau intereselor legitime reclamate și în raport de faptul că afirmațiile jurnalistului sunt justificate de o bază factuală solidă, fiind judicios documentate. Or, în cauză, s-a constatat că autorul articolului a acționat cu probitate jurnalistică, aspectele prezentate fiind în scopul informării publicului, iar nu în considerarea excepției prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenție, justificat reținând curtea de apel că acțiunea pârâtei jurnalist nu îmbracă forma ilicită prevăzută pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Față de aceste aspecte, Înalta Curte nu poate reține o încălcare sau o interpretare eronată de către instanța de apel a normelor de drept material incidente, pentru a face aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 893 A din 16 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru minori și de familie.