ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2638/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției au formulat plângere împotriva Adresei nr. x/2022 din 18.04.2022 emisă de Ministerul Justiției, precum și a Ordinului de salarizare nr. x din 30.12.2021 emis de ministrul justiției, prin care au solicitat instanței de judecată anularea adresei nr. x/2022 din 18.04.2022 emisă de Ministerul Justiției și anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. x din 30.12.2021 emis de ministrul justiției, precum și modificarea acestuia, după cum urmează:

a) modificarea art. 1 al ordinului astfel încât drepturile salariale să le fie stabilite și calculate la nivelul maxim începând cu data de 01.08.2016, prin acordarea valorii de referință sectorială (VRS) în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, precum și să le fie calculate și plătite efectiv diferențele salariale rezultate din acordarea unei VRS în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016;

b) înlăturarea din art. 1 din ordin a plafonării drepturilor salariale instituită prin aplicarea art. 38 alin. (6) și a art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1930 din 26 octombrie 2022, a respins cererea de suspendare formulată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției ca neîntemeiată și, totodată, a respins acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanți A., E., B., F., D. și C. au declarat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs incident.

3.1. Reclamanții A., E., B., F., D. și C. au formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În motivare se arată sentința atacată este netemeinică și nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., respectiv când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și, respectiv, când hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenții precizează că în considerentele sentinței instanța de fond a reținut că: "în cauză nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate de la o altă dată decât cea apreciată de reclamanți ca fiind legală. Din această perspectivă se impune a fi respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material pentru pretențiile anterioare datei de 04.05.2019 întrucât se confundă cu motivul de nelegalitate al actelor administrative contestate".

Astfel recurenții, apreciază că, în acest mod, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 248 din C. proc. civ., care reglementează procedura de soluționare a excepțiilor procesuale și care prevede că: "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei" (alin. (1) al art. 248). Totodată, a fost încălcat și alin. (4) al art. 248, care prevede că: "Excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului".

Prin urmare, recurenții consideră că instanța de fond ar fi trebuit, fie să admită excepția prescripției, invocată de Ministerul Justiției, fie să o unească cu fondul, dat fiind că, așa cum însăși instanța Curții de Apel București constată, excepția prescripției dreptului material la acțiune se confundă cu fondul cauzei (motivul de nelegalitate a actului administrativ).

Practic, întrucât reprezintă, în esență, aceeași problemă de drept, respectiv prescripția dreptului material la acțiune în cazul particular al emiterii Ordinului nr. 6247/2021, cele două soluții pronunțate de instanța de fond respingerea excepției prescripției ca neîntemeiată, urmată de respingerea, tot ca neîntemeiată, a acțiunii sunt, în mod evident, incompatibile.

Un al doilea caz de motive contradictorii conținute de sentința atacată constă în aceea că instanța a respins ca neîntemeiată prescripția dreptului material la acțiune nu doar pentru pretențiile anterioare datei de 04.05.2019 (în limitele termenului general de prescripție de 3 ani de la înregistrarea acțiunii), dar a respins în întregime acțiunea, inclusiv pentru perioada de 3 ani anterioară formulării acesteia.

Cel de-al treilea caz de contradicție evidentă în motivare constă în aceea că, inițial, în totală opoziție cu toate considerentele ulterioare, instanța reține că: "nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate de la o altă dată decât cea apreciată de reclamanți ca fiind legală" (pag. 9 a sentinței civile atacate).

Prin urmare, conform raționamentului inițial al instanței, nu se pune problema acordării drepturilor salariale, ci doar a perioadei de acordare, acest lucru rezultând cu putere inclusiv din însuși faptul că drepturile salariale au fost recunoscute deja de intimatul-pârât Ministerul Justiției printr-un ordin de salarizare, dar începând de la o dată mult ulterioară celei începând cu care au fost recunoscute de către toți ceilalți ordonatori de credite din sistemul judiciar.

În opinia recurenților, în cauză, instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat, având în vedere faptul că au obținut deja o hotărâre judecătorească definitivă, în contradictoriu cu Ministerul Justiției, prin care le-a fost acordată o VRS majorată, în sumă de 605,225 RON, începând cu data de 26.02.2017. Hotărârea are ca obiect anularea în parte a unui alt ordin de salarizare, iar aceasta nu a fost depusă la dosarul cauzei deoarece a devenit definitivă abia la data de 04.10.2022.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1024 din 26.10.2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul civil nr. x/2020, a fost anulat în parte Ordinul nr. 435/C/05.02.2020, precum și adresa din 04.03.2020 emise de pârât în ceea ce privește data recalculării indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON (valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016). A fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 26.02.2017, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON (valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016). De asemenea, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să plătească fiecărui reclamant diferențele salariale rezultate începând cu data de 26.02.2017 și până la emiterea noilor ordine, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective.

Sentința civilă menționată a rămas definitivă, prin respingerea recursului formulat de Ministerul Justiției, prin decizia civilă nr. 4363/2022 din 04.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere identitatea de obiect, cauză și părți, recurenții apreciază că, cel puțin în ceea ce privește perioada începând cu data de 26.02.2017, sentința civilă nr. 1930 din 26.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în prezentul dosar, nu respectă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile definitive nr. 1024 din 26.10.2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel încât sunt deplin aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

De asemenea, recurenții mai susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Contrar celor invocate în motivarea instanței de fond, cererea de chemare în judecată nu vizează perioada "începând cu 30.12.2021", adică cea de-a treia etapă a aplicării Legii-cadru nr. 153/2017, ci perioada începând cu 01.08.2016 până la data de 30.12.2021, când a fost emis ordinul atacat, Ordinul ministrului justiției nr. 6247/2021. Această perioadă (01.08.2016 - 29.12.2021) trebuia avută în vedere de instanța de fond în considerentele sale, și nu perioada începând cu 30.12.2021, care este, oricum, deja acoperită de ordinul de salarizare și nu face obiectul cererii de chemare în judecată.

Dat fiind că perioada care face obiectul cererii de chemare în judecată este 01.08.2016 -29.12.2021, a fost greșit reținut de către Curtea de Apel București faptul că "nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 43/2016, O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 57/2015" în condițiile în care, așa cum recunoaște și instanța de fond, aceste prevederi vizează egalizarea drepturilor salariale "în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017".

Așa cum a stabilit ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36 din 04.06.2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar de specialitate, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

De asemenea, prin Decizia nr. 56 din 17.09.2018, pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța supremă a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în ceea ce privește acordarea aceleiași VRS pentru toți angajații din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" de la data punerii acesteia în plată pentru salariați făcând parte din aceeași familie ocupațională, reținând că practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție (în sensul admiterii unor asemenea acțiuni - n.n.).

Mai mult, în cauză, așa cum a statuat în mod expres Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 794/2016, par. 37 sunt direct aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 și art. 126 din Constituție, în privința stabilirii "nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz" al salariului de bază/indemnizației de încadrare, astfel cum a fost constatat prin decizia menționată.

Astfel fiind, recurenții consideră că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale și a jurisprudenței privind egalizarea la nivel maxim a salariilor în cadrul întregii Familii ocupaționale "Justiție".

Principalul motiv invocat, în considerentele sentinței, pentru respingerea acțiunii este acela că nu este îndeplinită condiția prevăzută de Decizia nr. 49/2018 a ÎCCJ, în sensul că instituțiile și autoritățile publice în raport cu care s-a solicitat stabilirea unui nivel maxim de salarizare "să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun".

Contrar celor reținute de instanța de fond, și în cadrul aceluiași ordonator de credite - Ministerul Justiției - există hotărâri judecătorești definitive prin care este stabilită o salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu 01.08.2016; mai mult, au fost emise ordine de salarizare individuale cu aceeași VRS de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, prin urmare pentru perioade anterioare datei de 30.12.2021, data la care a fost emis ordinul de salarizare atacat -Ordinul nr. 6247/2021.

În acest sens, recurenții consideră că era necesar emiterea unei adrese către Ministerul Justiției pentru a comunica dacă, la nivelul acestui ordonator de credite, au fost sau nu emise ordine de salarizare cu VRS 605,225 RON care să privească perioade anterioare datei de 30.12.2021, când a fost emis Ordinul nr. 6247/2021.

Cele reținute de Curtea de Apel București cu privire la raportarea la același ordonator de credite sunt contrazise în mod flagrant și de jurisprudența recentă în materie a ÎCCJ, care este ulterioară Deciziei nr. 49/2018. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 55/2021, hotărâre prealabilă pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, instanța supremă a analizat și tranșat modul de soluționare a cauzelor care au ca obiect acordarea unor drepturi salariale prin raportare la o VRS de 605,225 lei3.

De asemenea, prin Decizia nr. 34/06.06.2022, ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv sintagma " ca urmare a majorărilor salariale reglementate " se interpretează în sensul că se aplică și în cazul majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești sau doar în cazul majorărilor salariale stabilite prin acte normative (legi, ordonanțe de urgență) sau acte administrative ale ordonatorilor de credite."

În concluzie, recurenții susțin că prin Decizia nr. 55/2021 și Decizia nr. 34/2022, ÎCCJ a constatat existența elementelor esențiale pe care se întemeiază și cererea noastră de chemare în judecată, respectiv că nivelul VRS trebuie să fie constant și unic la nivelul întregii Familii ocupaționale "Justiție"; că prin hotărâri judecătorești definitive a fost deja recunoscută unor magistrați o VRS de 605.225 RON și acordarea unor diferențe salariale pe baza acestei VRS; că aceste hotărâri judecătorești au o aplicabilitate generală și că indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie egalizate la nivelul maxim aflat în plată, care este cel stabilit prin raportare la VRS majorată de 605,225 RON, deja recunoscută prin hotărâri judecătorești și prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, cărora le este opozabilă.

Recurenții mai susțin că egalizarea salariilor la nivel maxim reprezintă o obligație legală imperativă a ordonatorului de credite.

Cu toate că, potrivit legislației și jurisprudenței invocate de către însuși intimatul-pârât Ministerul Justiției, în preambulul ordinelor sale de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON, acesta avea obligația legală de a emite Ordinul de salarizare nr. 6247/2021, potrivit hotărârilor judecătorești definitive și/sau executorii, pârâtul nu a respectat dispozitivul acestor hotărâri judecătorești care au aplicabilitate generală și nu a egalizat salariile la nivel maxim începând cu data prevăzută în dispozitiv (data de 01.08.2016), ci abia începând cu data de 30.12.2021, ceea ce a condus la salarizarea diferită a judecătorilor și personalului asimilat, prin raportarea salarizării la o VRS majorată, dar începând de la date diferite. Obligația legală de a egaliza salariile la nivel maxim conform hotărârilor judecătorești, indiferent de perioadă, a fost încălcată de Ministerul Justiției prin ignorarea dispozitivului hotărârilor judecătorești definitive cu aplicabilitate generală prin care se stabilește acordarea majorărilor salariale începând cu data de 01.08.2016 și nu cu data de 30.12.2021.

De asemenea, recurenții consideră că instanța de fond nu a aplicat legislația și jurisprudența care interzic discriminarea în materia salarizării.

Astfel, se arată că potrivit art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, printre principiile care stau Ia baza actualului sistem de salarizare se află și următoarele principii, care se regăseau și în cuprinsul art. 3 din Legea-cadru de salarizare nr. 284/2010:

- principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire Ia personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție;

- principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

Aceste principii sunt invocate și în preambulul ordinului de salarizare atacat, fără ca, însă, să fie respectate întrutotul, având în vedere că Ministerul Justiției a realizat egalizarea salariilor începând cu o dată stabilită în mod arbitrar și nu cu data stabilită prin hotărârile judecătorești definitive și prin actele de salarizare emise de toți ceilalți ordonatori de credite.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispozițiilor art. 14 din Convenție, discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă (Cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei - 1979).

În ceea ce privește înțelesul sintagmei "salarizat la același nivel", în considerentele Deciziei nr. 23/2016, instanța supremă a arătat că "premisa salarizării la același nivel presupune compararea nivelului de salarizare între persoane care fac parte din aceeași categorie socioprofesională care ocupă aceeași funcție, în aceleași condiții de studii și vechime".

În ceea ce privește plafonarea la 30% a sporurilor, instituită prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, recurenții arată că art. 4 și 5 din Cap. VIII din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017 prevăd că sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv sporul pentru păstrarea confidențialității pot ajunge la 45% din indemnizația lunară de încadrare (15%+25%+5%), nivel atins deja de alte categorii socio-profesionale din Familia ocupațională "Justiție", cum ar fi grefierii, motiv pentru care, în cadrul mecanismului legal de egalizare a veniturilor salariate la nivel maxim, acest nivel al sporurilor ar trebui acordat întregului personal din sistemul judiciar, la nivelul maxim la care este prevăzut de lege și conform nivelului maxim aflat deja în plată la alte categorii de personal, care este de 45%.

De asemenea, în ceea ce privește plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, se susține că aceasta nu se aplică în situația în care prin hotărâri judecătorești definitive au fost recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, întrucât o asemenea interpretare conduce la nesocotirea principiului neretroactivității legii civile, deoarece o lege adoptată în anul 2017 care produce efecte începând cu anul 2018 nu putea reglementa situații juridice anterioare intrării ei în vigoare.

Articolul 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 prevede că:

"începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru amil 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate", iar această normă poate fi incidență doar în procesul de aplicare etapizată a legii, care presupune acordarea de creșteri salariale ori de alte majorări salariale, conform art. 38 alin. (3)-(5), fără ca legiuitorul să fi urmărit plafonarea la nivelul stabilit pentru anul 2022 a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare aflate/menținute în plată la nivelul pentru luna iunie 2017.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să stabilească, cu valoare de principiu, plafonarea drepturilor salariate, atunci norma de la art. 38 alin. (6) nu ar fi fost limitată la data de 1 ianuarie 2018 și nu ar fi fost plasată în cadrul art. 38, după norme legale care prevedeau majorări anuale ale drepturilor salariale.

În opinia recurenților, plafonarea are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, nu și drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive. în situația unei interpretări contrare, s-ar ajunge la situația în care hotărârile judecătorești ar fi lipsite de efecte și s-ar acorda debitorului posibilitatea de a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a dispus obligarea sa la plata drepturilor salariale, lipsind de efecte o hotărâre judecătorească definitivă.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs incident, susținând că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a arătat că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariate, ci a faptului că acestea s-au acordat de la o altă dată decât cea apreciată de reclamanți ca fiind legală, astfel că prescripția dreptului material se confundă cu motivul de nelegalitate al actelor administrative contestate.

Instanța de fond ar fi trebuit să observe că reclamanții au solicitat atât stabilirea și calcularea drepturilor salariate începând cu data de 01.08.2016, cât și plata efectivă a diferențelor salariale începând cu data de 01.08.2016, în afara termenului de 3 ani de prescripție.

De altfel, în întâmpinarea formulată, s-a arătat că față de data de la care se solicită recalcularea și plata diferențelor salariate, respectiv 01.08.2016, să se analizeze cererea și în legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Recurentul-pârât apreciază că datorită faptului că ordinul contestat a fost emis la data de 30.12.2020, cererea privind recalcularea drepturilor salariate și plata acestora înainte de data de 30.12.2017 este prescrisă.

În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară, precum și decizii pronunțate de Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție și CJUE.

Părțile au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Recursul principal formulat de reclamanți

Înalta Curte reține că prin cererea formulată reclamanții au solicitat anularea adresei nr. x/2022 din 18.04.2022 emisă de Ministerul Justiției și anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. x din 30.12.2021 emis de ministrul justiției, precum și modificarea acestuia, după cum urmează:

a) modificarea art. 1 al ordinului astfel încât drepturile salariale să le fie stabilite și calculate la nivelul maxim începând cu data de 01.08.2016, prin acordarea valorii de referință sectorială (VRS) în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, precum și să le fie calculate și plătite efectiv diferențele salariale rezultate din acordarea unei VRS în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016;

b) înlăturarea din art. 1 din ordin a plafonării drepturilor salariale instituită prin aplicarea art. 38 alin. (6) și a art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul nr. x din 30.12.2021 emis de Ministrul Justiției, s-au dispus următoarele:

"Art. 1. - Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale personalului de specialitate juridica asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției se stabilesc salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017 privind Salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 2. - Emiterea ordinelor ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale individuale conform prevederilor art. 1 se va realiza până cel târziu la data de 4 februarie 2022, acestea urmând a intra în plată în luna februarie pentru drepturile aferente lunii ianuarie 2022.

Art. 3- Plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei cuprinse între data emiterii prezentului ordin și 1 ianuarie 2022, se va realiza ulterior, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.

Art. 4 - Pentru perioada anterioară emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente."

Din conținutul ordinului nr. x din 30.12.2021 reiese că prin acesta sunt reglementate drepturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției, începând cu data de 31.12.2021.

Curtea de Apel a respins acțiunea ca neîntemeiată, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Recurenții-reclamanți susțin că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, dat fiind faptul că instanța de fond a respins atât excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și fondul cauzei.

Motivul invocat de reclamanți este nefondat, hotărârea atacată nu cuprinde considerente contradictorii, faptul că a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune nu atrăgea automat admiterea acțiunii, astfel cum susțin aceștia.

Prescripția dreptului la acțiune vizează exclusiv exercitarea dreptului într-un anumit termen și care nu poate fi confundată cu însuși dreptul ce face obiectul judecății.

Instanța de fond a concluzionat că dreptul material la acțiune nu s-ar fi prescris, însă, pe fondul cauzei, făcând analiza temeiniciei pretențiilor reclamanților, a constatat că acestea sunt neîntemeiate.

În cea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat)

Astfel cum au arătat și reclamanții în cererea de recurs, hotărârea pe care o invocă a rămas definitivă în data de 04.10.2022, ca urmare a respingerii recursului declarat de Ministerul Justiției, astfel că instanța de fond nu o putea avea în vedere la soluționarea cauzei. Prin urmare, nu se poate vorbi de încălcarea autorității de lucru judecat, atâta timp cât hotărârea nu a fost adusă la cunoștința instanței de fond.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ.:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect."

Or, după cum se poate observa, dosarul nr. x/2020 a avut un alt obiect, respectiv plângerea formulată împotriva adresei nr. x/2020 și a OMJ nr. 435/C/05.02.2020, temeiul de drept invocat fiind diferit, nepunându-se în discuție înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat nu este întemeiat și nu poate fi primit.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Înalta Curte reține că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunțarea și motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistrați aflați în situații identice, instanțele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive și de statuat asupra necesității egalizării indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiției au acordat, potrivit competențelor, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ținând cont de necesitatea egalizării indemnizațiilor care s-a impus prin evoluția jurisprudenței, urmând ca hotărârile deja pronunțate să fie executate potrivit prevederilor legale.

În acest context, în speță, se observă că prin sentința civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (definitivă prin Decizia nr. 4363/04.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), referitoare la aceleași părți cu cele din prezenta cauză, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.01.2017 -26.02.2017 și s-a respins cererea pentru această perioadă, ca prescrisă. De asemenea, s-a a anulat în parte Ordinul nr. 435/C/05.02.2020 și adresa din 04.03.2020 emise de pârât în ceea ce privește data recalculării indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON (valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016). A fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 26.02.2017, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON(valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016) . În fine, a fost obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant diferențele salariale rezultate începând cu data de 26.02.2017 și până la emiterea noilor ordine, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective.

Se observă așadar că, în baza hotărârii judecătorești anterior menționate, rămase definitive după emiterea ordinului contestat în prezenta cauză, reclamanților le-a fost recunoscut dreptul la o salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 26.02.2017.

Înalta Curte constată că această împrejurare produce o serie de efecte relevante pentru prezenta cauză.

În primul rând, se observă că vătămarea produsă reclamanților prin emiterea ordinului contestat în prezenta cauză, prin care dreptul la o salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON le-a fost recunoscut doar începând cu data de 30.12.2021, nu mai subzistă începând cu data de 26.02.2017. Or, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existența vătămării afirmate reprezintă o chestiune esențială a fondului raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, se constată că, pentru intervalul începând cu data de 26.02.2017, prin obligarea pârâtului, prin sentința civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la emiterea pentru reclamanți a unor noi ordine de salarizare, raportate la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data anterior menționată, pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate, ca urmare a lipsei vătămării.

În ceea ce privește perioada anterioară, corespondentă intervalului 01.08.2016-26.2017, se observă că și aceasta a făcut obiectul judecății finalizate prin sentința civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Cu acea ocazie, instanța a respins pretențiile în discuție, ca prescrise. Chiar dacă respectiva hotărâre nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat, în sensul efectului său negativ, după cum s-a arătat anterior în prezenta decizie, totuși, prin raportare la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. se constată că operează efectul pozitiv. Astfel, chestiunea stingerii dreptului de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON în intervalul 01.08.2016-25.02.2017, definitiv tranșată prin sentința civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu mai poate fi contrazisă.

Cu privire la înlăturarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, criticile recurenților nu se susțin, de asemenea.

Legislația anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizațiile magistrațiilor se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare (art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției).

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariale ale magistraților a inclus indemnizațiile de încadrare, precum și sporurile, însă valoarea de referință sectorială și coeficienții prevăzuți în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor și al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariția Legii-cadru nr. 153/2017.

Așadar, valoarea de referință sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, și coeficienții prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiți în mod concret și direct la calculul indemnizațiilor magistraților sub imperiul legislației anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii nr. 284/2010, doar indirect și prin raportare la legislația anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizațiilor și sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, "(3) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.".

Art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune următoarele:

"(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38."

În acest sens, prin art. 38 alin. (2) Ut. a) și (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-au prevăzut următoarele:

"(2) începând cu data de 1 iulie 2017:

a) se mențin în plată ta nivelul acordat pentru tuna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupa aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții;"

Potrivit prevederilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, "(4) în perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creștere a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 114 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lese pentru anul 2022 și cel/cea din tuna decembrie 2018. Creșterea respectivă și data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)."

Totodată, alin. (6) al aceluiași articol prevede următoarele:

"(6) în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cete stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Prin urmare, dintr-o primă perspectivă se observă că chestiunea plafonării drepturilor salariale la nivelul celor stabilite pentru anul 2022 poate fi incidentă doar începând cu data de 01 ianuarie 2018. Prin urmare, susținerile recurenților care au pretins o greșită aplicare a acestor dispoziții legale de către ordonatorul de credite anterior datei de 01 ianuarie 2018.

Cât despre perioada ulterioară datei de 01 ianuarie 2018, se constată că recurenții și-au fundamentat pretențiile pe existența unor hotărâri judecătorești prin raportare la care au solicitat egalizarea. Or, aceste referiri au fost făcute doar la modul general. Prin urmare, prin raportare la cauza acțiunii, astfel cum a fost dedusă judecății, se constată că nu existau motive pentru care prima instanță să fi dispus anularea dispoziției contestate din ordin.

În fine, ultima critică a fost cea referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Și această critică este nefondată.

În acest sens, se reamintește că art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o limită generală a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, în sensul că:

"Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz."

Astfel, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiționări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.

Acest reper de interpretare se regăsește și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, exemplificată prin Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, dar și în deciziile de unificare a practicii judiciare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest din urmă sens, se reamintește că prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, s-a statuat că, În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale,,.

Totodată, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ.

Pe cale de consecință, se reține că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depășit, poate comporta diferențieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiți ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

În ceea ce privește recursul incident

Înalta Curte reține că nu pot fi primite criticile privind greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond temeinic și legal a apreciat că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate de la o altă dată decât cea apreciată de reclamanți ca fiind legală.

Din această perspectivă Înalta Curte constată că în mod temeinic a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material pentru pretențiile anterioare datei de 04.05.2019, instanța de fond în mod corect reținând că aceasta se confundă cu motivul de nelegalitate al actelor administrative contestate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenții - reclamanți A., E., B., F., D. și C. și recursul incident declarat de recurentul - pârât Ministerul Justiției, împotriva sentinței civile nr. 1930 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.