ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3598/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data 08.08.2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat anularea adresei nr. x/14.03.2022 emisă de Ministerul Justiției și anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 6245/C din 30.12.2021 emis de Ministrul Justiției precum și modificarea ordinului în sensul stabilirii indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a sporurilor care li se cuvin în cuantum maxim de 45%, și obligarea emitentului la emiterea unui nou ordin conform modificărilor, după cum urmează: 1. Revocarea/modificarea parțială a Ordinului de salarizare nr. 6245/C din data de 30.12.2021, respectiv al art. 1 din actul administrativ, în sensul că, începând cu data de 01.08.2016, și nu cu data emiterii prezentului ordin, respectiv 30.12.2021, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și al curților de apel, precum și al asistenților judiciari, se stabilesc având în vedere o valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, nefiind instituită plafonarea asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi, urmare a incidenței prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

Revocarea/modificarea parțială a Ordinului 6245/C din 30.12.2021, respectiv al art. 2 din actul administrativ în sensul emiterii de către Ministerul Justiției, până în luna februarie 2022, a ordinelor individuale de stabilire a drepturilor salariale cuvenite, începând cu data de Ol august 2016 și, nu începând cu data de 30.12.2021, dar și punerea în plată imediată a drepturilor corespunzătoare;

Revocarea/modificarea parțială a Ordinului 6245/C din 30.12.2021, respectiv al art. 3 în sensul că plata drepturilor salariale cuvenite de la data de 01.08.2016 se va face din fondurile bugetare asigurate Ministerului Justiției prin Legea nr. 317/2021 a bugetului de stat pe anul 2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1238/28.12.2021;

Revocarea/modificarea parțială a Ordinului 6245/C din 30.12.2021, respectiv al art. 4 în sensul că plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 01.08.2016 până la momentul emiterii ordinelor individuale poate fi reeșalonată doar în condiții obiective, pentru o perioadă scurtă, rezonabilă, până la obținerea resurselor bugetare corespunzătoare. 2. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 2414 din data de 14 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca tardiv formulată. 3. Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 2414 din data de 14 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 din Capitolul VIII AL Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 în raport cu natura juridică a actului administrativ contestat, respectiv Ordinul nr. 6245/C din 30.12.2021 emis de Ministerul Justiției. Ordinul contestat are caracter normativ și nu individual, nu poate fi considerat că având natură juridică salarială, ci are toate caracteristicile unui act administrativ astfel cu este definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004: " actul administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice." În cauză, recurenții-reclamanți solicită să se aibă în vedere că numai ordinele emise de Ministerul Justiției de stabilire a drepturilor salariate individuale pot fi considerate că au natură juridică salarială și pot fi supuse dispozițiilor art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017, în timp ce Ordinul nr. 6245/C din 30.12.2021 emis de Ministerul Justiției, ce a format obiectul controlului de legalitate exercitat de secția de contencios administrativ și fiscal, având caracter normativ este supus dispozițiilor și termenelor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De altfel, dacă instanța de fond a considerat că actul administrativ contestat are natură juridică salarială, și nu natură juridică administrativă, cu consecința aplicării dispozițiilor Legii nr. 153/2017, atunci ar fi trebuit mai întâi să-și reconsidere competența fiind confruntată cu un conflict de muncă și nu cu un litigiu de contencios administrativ. în acest caz, competența ar trebui să revină completelor specializate în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări din cadrul secției 1-a civilă a instanțelor de judecată, iar conform art. 248 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere criteriul efectelor pe care le produc mai multe excepții invocate, este evident că primează excepția de necompetență față de excepția de tarditivitate reținută de Curtea de Apel București. Aceasta demonstrează odată în plus că, în cauză, au fost reținute în mod nelegal termenele speciale prevăzute de art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 și, în mod subsecvent, a fost nelegal reținută excepția tarditivității, termenul legal aplicabil pentru promovarea cererii de chemare în judecată la instanța de contencios administrativ fiind termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Prin urmare, având în vedere cele arătate solicită admiterea recursului și reținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu consecința, respingerii excepției tardivității reținută de instanța de judecată, urmând ca în temeiul art. 498 alin. (2) C. proc. civ. să se dispună, după casare, judecarea pe fond a cauzei și admiterea contestației sub toate capetele de cerere așa cum au fost formulate la instanța de fond. 4. Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 28 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat anularea adresei nr. x/14.03.2022 emisă de Ministerul Justiției și anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 6245/C din 30.12.2021 emis de Ministrul Justiției precum și modificarea ordinului în sensul stabilirii indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a sporurilor care li se cuvin în cuantum maxim de 45%, și obligarea emitentului la emiterea unui nou ordin conform modificărilor. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății ca tardiv formulată, reținând în esență că, acțiunea împotriva adresei nr. x/14.03.2022, prin care Ministerul Justiției a răspuns contestației formulate de reclamanți a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data 05.08.2022, cu depășirea termenului de 30 de zile de la comunicare (28.03.2022). Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că în esență, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material deoarece, în speța dedusă judecății ordinul contestat este un act administrativ cu caracter normativ, nu individual, iar termenul pentru promovarea cererii de chemare în judecată la instanța de contencios administrativ este termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv 6 luni de la emiterea actului atac. Astfel, în mod greșit prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017. Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. În primul rând, Înalta Curte va avea în vedere că dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la procedura prealabilă ce se desfășoară anterior sesizării instanței de judecată cu o cerere prin care se solicită anularea actului administrativ. Astfel, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, iar pentru motive temeinice, persoana vătămată, destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului." Or, în cauza dedusă judecății nu s-a pus problema lipsei procedurii prealabile, ci a tardivității depunerii cererii de anulare a adresei nr. x/14.03.2022 emise de către Ministerul Justiției ca răspuns la pretențiile recurenților-reclamanți. Cu privire la susținerea recurenților-reclamantă conform căreia ordinul contestat este un act administrativ cu caracter normativ, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că actul normativ conține reglementări impersonale și produce efecte erga omnes, adică se adresează unor persoane nedeterminate și are o aplicabilitate generală. Gradul de generalitate a actelor administrative normative diferă, în sensul că, anumite norme pot privi orice persoană aflată în țară, spre exemplu, regulile privind circulația pe drumurile publice, hotărârea de guvern prin care se stabilesc anumite prețuri maximale pentru anumite produse, ordinul unui ministru de stabilire a normelor metodologice de depunere a formularelor tipizate în vederea calculării impozitului, o hotărâre a unui consiliu local de stabilire a taxelor locale, etc. Pe de altă parte, unele norme au un obiect de reglementare mai restrâns, însă oricât de restrâns ar fi obiectul de reglementare a actelor administrative normative, acestea își păstrează caracterul normativ atâta timp cât subiecții nu sunt individual determinați. Cu alte cuvinte, Înalta Curte constată că actul administrativ normativ, pe de alta parte, este emis în vederea organizării executării legii și cuprinde reglementări formulate abstract, cu caracter obligatoriu pentru un număr nedeterminat de subiecte de drept sau situații care se încadrează în ipoteza normei pe care o instituie, iar pe de altă parte, determinate sunt numai criteriile pentru stabilirea sferei destinatarilor, iar nu fiecare beneficiar în parte. În ceea ce privește actul administrativ individual, acesta este emis în vederea executării în concret a legii, iar efectele juridice ale acestuia se produc cu privire la o persoană sau mai multe persoane determinate expres în cuprinsul actului. Așadar, cele două categorii de acte administrative trebuie diferențiate atât în funcție de obiectul lor, cât și în raport de criteriul determinabilității persoanelor cărora li se aplică, întrucât actele administrative individuale nu prevăd reglementări de principiu și nu au o aplicabilitate generală, nu se adresează și nu produc efecte erga omnes, ci urmăresc stabilizarea unei situații juridice precise în favoarea unui număr restrâns și bine definit de subiecte de drept. Într-adevăr, dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 menționează că cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, însă în cauza dedusă judecății nu este vorba de un act administrativ tipic, ci este vorba despre un act administrativ emis în temeiul unei legi speciale, și anume, Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță incidența dispozițiilor art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017, conform cărora: "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București." Având în vedere că, prin cererea pendinte s-a solicitat anularea adresei nr. x/14.03.2022 (comunicată la data de 28.03.2022), prin care Ministerul Justiției a răspuns contestației formulate de recurenții-reclamanți împotriva Ordinului de salarizare nr. 6245/C/30.12.2021, cererea de chemare în judecată trebuia formulată cu respectarea termenului de 30 de zile de la comunicarea acestui act, termen care s-a împlinit la data de 28.04.2022. În consecință, atât timp cât cererea formulată de recurenții-reclamanți a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data 05.08.2022, în mod corect a reținut prima instanță că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului legal. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat de către acesta, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.