ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3406/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 aprilie 2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB. și CC., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat anularea parțială a Ordinului Ministrului Justiției nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021, a Ordinului Ministrului Justiției nr. 403 din 07.02.2022 și a Ordinului Ministrului Justiției nr. 717/C/07.02.2022 pentru stabilirea drepturilor salariale aferente judecătorilor și asistenților judiciari din circumscripția Curții de Apel Timișoara, cu anexele individuale și emiterea unor noi ordine prin care: - să se stabilească indemnizațiile de încadrare conform VRS de 605,225 RON, chiar dacă indemnizațiile depășesc plafonul prevăzut de Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01 august 2016 și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii rodinului contestat; - să se stabilească sporurile în conformitate cu Legea nr. 153/2017, cu aplicarea prevederilor art. 4 și 5 din Anexa V, Capitolul VIII din Legea nr. 153/2017 raportat la art. 25 din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01 august 2016 și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 60 din 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile, ca nefondate, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB. și CC., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 60 din 18 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. După o amplă expunere a situației factuale care a condus la promovarea litigiului, reclamanții susțin că prima instanță nu a ținut cont de argumentele prezentate în acțiune și a reținut o stare de fapt contrară înscrisurilor de la dosar. Astfel, recurenții-reclamanți arată, în ceea ce privește primul capăt al cererii, vizând anularea parțială a OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, OMJ nr. 403/07.02.2022 și OMJ nr. 717/C/07.02.2022, că instanța a reținut eronat că prin art. 1 din primul ordin se recunoaște modul de calcul al drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Această reținere este contrazisă de conținutul ordinului, care prevede acest mod de calcul începând cu data de 30.12.2021, iar nu 01.08.2016. Cât privește cererile de stabilire a sporurilor în conformitate cu Legea nr. 153 din 2017, cu aplicarea prevederilor art. 4 și 5 din Anexa V, Capitolul VIII din Legea nr. 153/2017 raportat la art. 25 din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01 august 2016, iar nu cu data de 30.12.2021, susțin recurenții-reclamanți că prima instanță nu a motivat această respingere, respectiv nu a înlăturat motivat susținerile formulate prin cererea de chemare în judecată, în raport de deciziile ÎCCJ și Curții Constituționale. Mai arată recurenții-reclamanți că, deși prin acțiune au solicitat administrarea unor probatorii, constând în emiterea unor adrese către ordonatorii principali și secundari de credite indicați, pentru a dovedi că la nivelul acestora au fost recunoscute drepturile salariale solicitate și de reclamanți în prezenta cauză, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, respectiv nu a înlăturat motivat solicitarea reclamanților.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Sub un prim aspect, a susținut că recurenții-reclamanți beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale solicitate prin acțiune, ca urmare a emiterii de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a Ordinului nr. 959 din 12.04.2023, astfel că acest capăt de cerere a rămas fără obiect. Potrivit acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor au fost calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. În ceea ce privește data de la care drepturile salariale se stabilesc în raport de această valoare de referință sectorială, intimatul-pârât a învederat că în practica instanțelor de judecată au fost pronunțate soluții diferite, de admitere, respectiv respingere a solicitărilor având acest obiect, iar în ceea ce privește cererile admise, dreptul a fost recunoscut cu începere de la date diferite. În acest context, Ministerul Justiției a emis o decizie administrativă pentru viitor, care nu poate fi cenzurată de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de la care produce efecte, depășind termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective. În absența deciziei administrative, singura posibilitate a reclamanților era promovarea unei acțiuni judiciare, iar jurisprudența unanimă este în sensul reținerii prescripției drepturilor respective, astfel că nu se poate concepe ca un act administrativ să constituie pretext al repunerii în termenul de prescripție, justificând acordarea unor drepturi din 2016. În ceea ce privește acordarea sporurilor fără limita instituită de art. 25 din Leghea nr. 153/2017, intimatul-pârât solicită a fi avută în vedere Decizia nr. 15/28.05.2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași Lege. Învederează că art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 fixează doar pragul maxim pe care ordonatorul de credite trebuie să îl respecte, acesta având posibilitatea de a acorda sporuri al căror cuantum să fie mai mic de procentul de 30% prevăzut de textul de lege. În plus, în perioada de aplicare etapizată a legii, sporurile sunt stabilite de legiuitor conform O.U.G. nr. 114/2018 și O.U.G. nr. 1/2020, la un nivel ce nu poate fi depășit. Solicită a fi avute în vedere și deciziile Curții Constituționale nr. 126/2020 și nr. 520/2020, prin care s-a constatat că art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 sunt constituționale. Referitor la invocata stare de discriminare, intimatul-pârât consideră că reglementarea ori nereglementarea printr-un act normativ a unor drepturi excedează domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 137/2000, astfel cum s-a reținut prin deciziile Curții Constituționale nr. 818-821/2018, prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Referitor la pretinsa discriminare între magistrați, intimatul face trimitere și la hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-310/10 Agafiței, indicând și decizii din practica instanțelor naționale privind principiile nediscriminării și egalității. 4.2. În dosarul instanței de recurs s-a depus întâmpinare și de către intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, conform art. 142, art. 148 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. În ceea ce privește discriminarea salarială invocată de recurenții-reclamanți, intimata-pârâtă susține că Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă doar la recunoașterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, fără a-i include și pe cei care nu beneficiază de astfel de hotărâri. Aceasta este și distincția pe care o operează ordinul atacat, care prin art. 1 reglementează administrativ pentru categoria angajaților care nu au promovat acțiuni judiciare sau au pierdut procesele de recunoaștere a VRS 605,225 RON de la data de 01.08.2016. Referitor la plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017, intimata-pârâtă consideră că instanța de fond a reținut corect că acesta nu ar putea fi depășit nici prin hotărâri judecătorești, nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi. În ceea ce privește OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, intimata-pârâtă solicită ca instanța să analizeze pretenția reclamanților de recalculare și plată a drepturilor salariale începând cu data de 01.08.2016 în raport de excepția prescripției dreptului material la acțiune. Arată că în practica instanțelor de judecată au fost pronunțate soluții diferite, de admitere, respectiv respingere a solicitărilor având acest obiect, iar în ceea ce privește cererile admise dreptul a fost acordat de la date diferite. În acest context, Ministerul Justiției a emis o decizie administrativă pentru viitor, care nu poate fi cenzurată de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de la care produce efecte, depășind termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective. În absența deciziei administrative, singura posibilitate a reclamanților era promovarea unei acțiuni judiciare, iar jurisprudența unanimă este în sensul reținerii prescripției drepturilor respective, astfel că nu se poate concepe ca un act administrativ să constituie pretext al repunerii în termenul de prescripție, justificând acordarea unor drepturi din anul 2016.

Alte aspecte procesuale Prin dispozițiile art. 142 alin. (6) și (8) din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției ce decurg din calitatea acestuia de ordonator principal de credite, sens în care, la termenul de judecată din 19 iunie 2024, Înalta Curte a luat act de transmiterea calității procesuale de intimat-pârât de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, pentru următoarele considerente: Referitor la critica pronunțării unei hotărâri nemotivate, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază a fi fondată, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția [europeană] pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 21 alin. (3) din Constituția României. Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că "Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.". Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea de către legiuitor a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ. Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze pentru calea de atac a recursului un motiv de nelegalitate/casare distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anume "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.". Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut: "30 … dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]. 34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).". Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: "30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30).". În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată și de argumentarea lor în fapt și în drept, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor și a motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil. Motivarea sentinței are un caracter atât de general, încât nu permite exercitarea controlului judiciar, instanța de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluției pronunțate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deși, strict formal, Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Astfel, considerentele sentinței primei instanțe se rezumă la redarea foarte succintă a pretențiilor reclamanților și a apărărilor din întâmpinare, urmate de analiza excepțiilor invocate în cauză (inadmisibilitatea acțiunii, prescripția dreptului material la acțiune, lipsa calității procesuale pasive); în ceea ce privește fondul cauzei, considerentele instanței de fond se reflectă într-o pagină și nu răspund decât parțial și tangențial chestiunilor de fapt și de drept invocate de reclamanți. Acțiunea cuprinde motive de nelegalitate expuse de reclamanți în cinci puncte și anume: (i) nemotivarea în fapt și în drept a ordinelor contestate; (ii) crearea unei situații discriminatorii între persoanele beneficiare ale unor hotărâri judecătorești prin care se recunoaște dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON și cele care nu sunt beneficiare ale unor astfel de hotărâri; (iii) ordinele atacate nu respectă dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016 și aplică în mod retroactiv dispozițiile legale de înghețare a sporurilor; (iv) modul de calcul al sporurilor este nelegal și discriminatoriu prin raportare la procurori, grefieri, personalul și membrii CSM, magistrații asistenți și judecătorii ÎCCJ, care fac parte din aceeași familie ocupațională cu reclamanții; (v) indemnizația de încadrare a fost limitată în mod nelegal la nivelul prevăzut de Legea nr. 153/2017, în baza art. 38 alin. (6) din acest act normativ. Fiecare dintre aceste aspecte de nelegalitate este motivat de reclamanți prin trimiteri la argumente juridice și de jurisprudență, pe care însă instanța de fond fie le-a analizat în aparență, fie, în ceea ce privește motivele de nelegalitate referitoare la nemotivarea actelor administrative atacate și la modul de calcul al sporurilor, nu au fost deloc analizate în fond. Prima instanță a analizat doar chestiunea referitoare la discriminarea salarială invocată de reclamanți, dar și în acest caz doar prin prezentarea unei argumentații reduse ca întindere și cu grad ridicat de generalitate, precum și chestiunea referitoare la plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) raportat la art. 25 din Legea nr. 153/2017, în acest caz motivarea instanței rezumându-se la citarea unui text de lege (fără a se indica ce articol reprezintă și din ce act normativ face parte) și la o concluzie în sensul că textul de lege nu distinge cu privire la motivul pentru care indemnizațiile de încadrare pot ajunge mai mari, fără prezentarea unui raționament logico-juridic care să conexe premisa cu concluzia. Prin urmare, sentința recurată nu prezintă o analiză proprie și completă a argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, ceea ce face greu de decelat și verificat raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată. Prima instanță a făcut o analiză formală a cauzei, iar aspectele tratate de o manieră generală nu sunt suficiente pentru a se considera că a fost respectată condiția motivării hotărârii, față de problematica dedusă judecății și motivele de nelegalitate invocate. Este adevărat că motivarea hotărârii nu reprezintă o problemă de volum, ci una de conținut, dar este necesar ca acest conținut să releve o analiză concretă și completă a situației de fapt și de drept relevate în speță. Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. face trimitere la nevoia expunerii motivelor de fapt și de drept "pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie să cuprindă argumentele proprii judecătorului. Or, prezentarea excesiv de succintă a situației de fapt și de drept, urmată de o expunerea a unor concluzii generale, nesusținute de un raționament adecvat nu sunt mențiuni suficiente pentru a face dovada respectării rigorilor art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României, care garantează dreptul la un proces echitabil. Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală. Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar spre acest rezultat premisele acestui raționament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite. Pentru aceste motive, întrucât considerentele hotărârii recurate nu cuprind o motivare adecvată, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților și să asigure garanția respectării dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte constată că se impune casarea parțială a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea reluării analizei de fond a cauzei. Caracterul parțial al casării sentinței se impune ca urmare a nerecurării în cauză a soluției pronunțate de instanța de fond asupra excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare, care astfel a căpătat caracter definitiv și nu mai poate fi supusă reformării. În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte nu va mai analiza criticile din recurs circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea reprezentând aspecte de fond, subsidiare analizei efectuate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanța de fond va avea în vedere în rejudecare apărările invocate în recurs prin întâmpinările depuse în cauză, referitoare la o eventuală rămânere (parțială) fără obiect a capătului de cerere referitor la înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, ca urmare a emiterii unui nou ordin de salarizare. Totodată, având în vedere că instanța de fond va proceda la rejudecarea fondului cauzei, aceasta va analiza și se va pronunța inclusiv asupra caracterului admisibil și util al cererii de administrare a probelor, formulată de reclamanți în cuprinsul acțiunii, asupra căreia nu a existat o analiză în primul ciclu procesual. Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în limitele casării, menținând sentința recurată cu privire la soluția pronunțată asupra excepțiilor.