ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 66/2024

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.06.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea adresei nr. x/2022 din 31.05.2022 emisă de Ministerul Justiției; anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 434/C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiției, precum și modificarea acestuia, după cum urmează:

a) modificarea art. 1 al ordinului astfel încât drepturile salariale să fie stabilite și calculate la nivelul maxim începând cu data de 01.08.2016, prin acordarea valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, precum și calcularea și plata efectivă a diferențelor salariale rezultate din acordarea unui VRS în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 17.05.2021;

b) înlăturarea din cuprinsul art. 1 al ordinului mențiunea privind plafonarea drepturilor salariale, instituită prin aplicarea art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prin sentința nr. 2402 din 13 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepția prescripției dreptului material la acțiune și acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Împotriva sentinței nr. 2402 din 13 decembrie 2022 a Curții de Apel București a exercitat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltare a susținut, având în vedere că perioada ce face obiectul cererii de chemare în judecată este 01.08.2016-29.12.2021 și nu începând cu 30.12.2021, cum a reținut instanța de fond, că în mod greșit a apreciat Curtea de Apel București faptul că nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 43/2016, O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 57/2015, în condițiile în care acestea vizează egalizarea drepturilor salariale în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Ca atare, a apreciat că instanța a nesocotit faptul că obiectul cererii de chemare în judecată consta tocmai în aplicarea dispozițiilor legale privind egalizarea la nivel maxim a drepturilor sale salariale cu cele recunoscute la nivelul întregii "familii ocupaționale Justiție" prin hotărâri judecătorești definitive cu aplicabilitate generală, precum și prin ordine de salarizare emise de ordonatorii principali de credite din sistemul judiciar, începând cu data de 01.08.2016 și până la 30.12.2021, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 și până la cea de-a treia etapă de aplicare a acestei legi.

A invocat considerentele Înaltei Curți de Casație și Justițier - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținute în Decizia nr. 36 din 04.06.2018, și a arătat că instanța supremă a constatat că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri jduecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar de specialitate, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Cu alte cuvinte, a constatat că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 09.04.2015, prin introducerea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

În continuare, a făcut referire la Decizia nr. 56 din 17.09.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 și la considerentele reținute în paragraful 37 al Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și a concluzionat că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu nesocotirea dispozițiilor legale și a jurisprudenței obligatorii privind egalizarea la nivel maxim a salarizării, respectiv: art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 și art. 126 din Constituția României, Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Decizia nr. 36/2018 și Decizia nr. 56/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 43/2016 și art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

A mai considerat că sunt neîntemeiate și că omit normele legale cuprinse în art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., susținerile primei instanțe potrivit cărora nu poate invoca hotărâri judecătorești pronunțate în materia drepturilor salariale în favoarea altor persoane din cadrul "familiei ocupaționale Justiție" și că deciziile pronunțate de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu își găsesc aplicabilitatea în cauză și nu conțin niciun fel de argumente care să-i susțină pretențiile formulate.

În sprijinul opiniei exprimate a invocat Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, afirmând că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.

Prin urmare, a apreciat că Ministerul Justiției, ca toate celelalte autorități și instituții publice, avea obligația de a respecta cele statuate de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 794/2016 și de a aplica în mod direct dispozițiile constituționale, astfel încât plata drepturilor salariale restante calculate prin raportare la VRS de 605,225 RON să se facă începând cu data de 01.08.2016.

A mai citat recurentul considerentele paragrafelor nr. 26 și 27 ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, precum și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în paragrafele 78-81 ale Deciziei nr. 36/2018 și paragrafele 55-58 ale Deciziei nr. 23/2015, și a arătat că ambele instanțe au stabilit că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-a stabilit majorarea VRS, au aplicabilitate generală, acestea vizând, în fapt, întreaga "familie ocupațională Justiție" și, ca atare, majorările salariale stabilite prin hotărâri judecătorești trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale.

Totodată, a arătat că în toate considerentele evocate nu se face nicio distincție între drepturile salariale acordate de instanțele judecătorești pentru viitor și pentru trecut (diferențe salariale), nefiind permis ca acordarea efectivă a diferențelor salariale să fie raportată la niveluri maxime de salarizare diferite de cele stabilite prin hotărârile judecătorești definitive. Astfel, atât CCR, cât și ÎCCJ au arătat fără echivoc, în cuprinsul deciziilor menționate, că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești de la calculul nivelului maxim al salariului de bază sau indemnizației de încadrare, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice, că această excludere afectează art. 124 și art. 126 din Constituție și că orice altă interpretare ar fi contrară scopului și substanței normei, menținându-se inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și persistând astfel discriminarea pe care legiuitorul a intenționat s-o elimine prin edictarea acestei reglementări.

Din modul în care prima instanță a expus argumentarea conform căreia nu se poate vorbi despre o încălcare a considerentelor obligatorii ale Deciziei CCR nr. 794/2016 în condițiile în care efectele acestora privind dreptul la stabilirea la nivelul maxim al salariului de bază sau indemnizației de încadrare care să includă drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești care să fie aceleași pentru tot personalul din cadrul aceleiași familii ocupaționale, nu pot să opereze din cauza intervenirii prescripției dreptului material la acțiune care nu a fost exercitat în termen, rezultă o contradicție între faptul că anterior nu a recunoscut existența în cuprinsul deciziei amintite a vreunui argument care să susțină aplicabilitatea cu efect general a hotărârilor judecătorești pronunțate în materia drepturilor salariale în cadrul aceleiași familii ocupaționale, iar ulterior a recunoscut existența unor astfel de considerente, paralizându-se însă printr-o presupusă intervenție a prescripției dreptului la acțiune.

Așadar, în opinia recurentului, acest argument al instanței de fond nu poate fi luat în considerare în condițiile în care obligația ordonatorului de credite de a emite un ordin de salarizare prin care să procedeze la egalizarea drepturilor salariale s-a născut de la data publicării în Monitorul Oficial al României, a Deciziei CCR nr. 794/2016, obligație ale cărei efecte nu au încetat nici până în prezent.

Cu toate că, potrivit legislației și jurisprudenței invocate de însuși intimatul-pârât Ministerul justiției în preambulul ordinelor sale de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON, acesta avea obligația legală de a emite Ordinul de salarizare nr. 434/C/2022 potrivit hotărârilor judecătorești definitive și/sau executorii, acesta nu a respectat dispozitivul acestor hotărâri judecătorești care au aplicabilitate generală și nu a egalizat salariile la nivel maxim începând cu data prevăzută în dispozitiv, respectiv 01.08.2016, ci abia începând cu 30.12.2021, ceea ce a condus la salarizarea diferită a judecătorilor și personalului asimilat, prin raportarea salarizării la VRS majorat, dar începând de la date diferite. Cu alte cuvinte, a precizat recurentul, obligația legală de a egaliza salariile la nivel maxim conform hotărârilor judecătorești, indiferent de perioadă, a fost încălcată de Ministerul Justiției prin ignorarea dispozitivului hotărârilor judecătorești definitive cu aplicabilitate generală prin care se stabilește acordarea majorărilor salariale începând cu data de 01.08.2016 și nu cu 30.12.2021.

A concluzionat pe aspectul evidențiat reiterând faptul că actele de salarizare emise de Ministerul Justiției nu constituie o recunoaștere a unei creanțe, ci îndeplinirea unei obligații legale imperative, stabilită prin legislația în materia egalizării salariului și prin jurisprudența obligatorie în materie a CCR și a ÎCCJ.

Cu privire la petitul din acțiune ce vizează înlăturarea din art. 1 din ordin a plafonării drepturilor salariale instituită prin aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, a cărui soluție de respingere a criticat-o, recurentul a susținut că ipoteza normativă în care norma prevăzută de textul de lege menționat poate fi aplicată este aceea în care salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, dar numai ca urmare a majorărilor salariale reglementate. Or, în preambulul Ordinului nr. 434/C/2022 se precizează că salariile personalului de specialitate asimilat nu au fost mărite ca urmare a unor majorări reglementate prin Legea nr. 153/2017, ci ca urmare a majorării succesive a cuantumului valorii de referință sectorială, prin hotărâri judecătorești definitive, care trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim al salariului la nivelul întregii "familii ocupaționale Justiție", în acest sens fiind relevante prevederile art. II din Legea nr. 287/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 153/2017. Totodată, recunoașterea valorii de referință sectorială realizată prin hotărârile judecătorești definitive cu aplicabilitate generală și prin actele administrative emise de ordonatorii de credite are un caracter retroactiv, fiind dispusă începând cu data de 01.08.2016, astfel că majorarea VRS la 605,225 RON este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 (01.07.2017).

Un alt argument în sensul că plafonarea impusă prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu are în vedere și majorările retroactive ale cuantumului VRS este acela că, la momentul elaborării Legii nr. 153/2017, salariile de încadrare erau greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, a fost calculat prin raportare la VRS de 305 RON, valoare mult mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătorești definitive.

În concluzie, Legea nr. 153/2017 instituie o plafonare a indemnizațiilor de încadrare dacă acestea devin ulterior mai mari doar ca urmare a majorărilor salariale reglementate, în primul rând prin alineatele precedente ale aceluiași articol, iar în situația în care majorările salariale sunt rezultatul acordării unui VRS majorat prin aplicarea unor acte normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (6) din lege, deoarece nu pot retroactiva.

Față de cele arătate, a solicitat să se constate că aplicarea Legii nr. 153/2017 în materia creșterilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești, dar anterioare intrării în vigoare a legii, este contrară interpretării literale și sistematice a textului și este de natură a încălca jurisprudența CCR și a ÎCCJ în materia salarizării și egalizării salariilor la nivel maxim și principiul neretroactivității legii civile.

În același sens al neaplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 a evocat considerentele din preambulul Ordinului nr. 959/I din 12.04.2023 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cele din preambulul Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în care au fost menționate hotărâri judecătorești și considerentele Deciziei CCR nr. 794/2016, în sensul că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătorești în temeiul unor prevederi legale anterioare.

A mai criticat recurentul susținerile instanței de fond potrivit cărora Deciziile nr. 23/2016, nr. 36/2018 și nr. 56/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și Decizia nr. 7/2019 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu și-ar găsi aplicabilitatea în cauză, considerându-le lipsite de fundament întrucât aceste decizii ale instanței supreme conțin principii diriguitoare ce își păstrează valabilitatea și în contextul legislației actuale. Potrivit acestor principii, egalizarea salariilor/indemnizațiilor la nivel maxim trebuie efectuată, în opinia recurentului, conform hotărârilor judecătorești, indiferent dacă prin acestea sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale pentru viitor sau pentru trecut, respectiv plata unor diferențe salariale, Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție nefăcând nicio distincție între drepturile salariale stabilite și acordate de către instanțele judecătorești pentru viitor și cele stabilite și acordate în mod retroactiv.

Cât privește plafonarea la 30% a sporurilor, instituită prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, a susținut, în esență, că în cadrul mecanismului legal de egalizare a veniturilor salariale la nivel maxim, acest nivel al sporurilor ar trebui acordat întregului personal din sistemul judiciar, la nivelul maxim la care este prevăzut de lege și conform nivelului maxim aflat deja în plată la alte categorii de personal, care este de 45%.

Concluzionând, a arătat că plafonarea are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, nu și drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești, întrucât, în ipoteza unei interpretări contrare, s-ar ajunge la situația în care hotărârile judecătorești ar fi lipsite de efecte și s-ar acorda debitorului posibilitatea de a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a dispus obligarea sa la plata drepturilor salariale, lipsind de efecte hotărârea respectivă.

Pentru toate argumentele expuse pe larg în cerere, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției nu a depus întâmpinare în faza recursului.

În urma comunicării, cu titlu preparator, a cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de obiectul cererii de chemare în judecată și calitatea reclamantului.

La termenul de dezbateri din 11.01.2024, instanța de control judiciar a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost antrenată în proces numai preparator, pentru a se verifica dacă litigiul de față face obiectul subrogării legale în poziția procesuală a Ministerului Justiției,astfel că nu este necesară pronunțarea asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, aceasta fiind citată din eroare.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată în raport de criticile recurentului, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și de prevederile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În fapt, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, recurentul-reclamant A., în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, detașat la Ministerul Justiției începând cu data de 17.05.2021 și numit în funcția de inspector (personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor) în cadrul Direcției Control al Ministrului, a solicitat anularea adresei nr. x/31.05.2022 emisă de Ministerul Justiției în soluționarea plângerii prealabile; precum și anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 434/C din 07.02.2022 emis de același minister, în sensul modificării art. 1 din ordin astfel încât drepturile salariale să fie stabilite și calculate la nivelul maxim începând cu 01.08.2016, prin acordarea VRS-ului în cuantum de 605,225 RON, precum și calcularea și plata efectivă a diferențelor salariale rezultate din acordarea VRS-ului menționat, începând cu 17.05.2021. Totodată, a solicitat înlăturarea din art. 1 al ordinului contestat, a plafonării drepturilor salariale instituite prin aplicarea art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Soluționând cauza, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiate.

Reclamantul a contestat sentința de fond și a formulat critici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanța a interpretat și a aplicat greșit cadrul normativ incident în speță raportat la situația de fapt stabilită.

Potrivit acestui motiv de recurs, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Față de cele constatate, Înalta Curte reține că în cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a normelor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Susținerile recurentului potrivit cărora egalizarea salariilor sau a indemnizațiilor la nivel maxim trebuie efectuată conform hotărârilor judecătorești, pentru tot personalul salarizat în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent dacă prin acestea sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale pentru viitor sau pentru trecut, sunt contrazise de principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, așa încât obiectul judecății din hotărârile evocate de reclamant nu poate fi opus decât de părțile din proces, precum și de succesorii acestora, deoarece drepturile și obligațiile stabilite prin hotărârile în discuție nu pot profita sau dăuna altor persoane ce nu au fost părți în cauzele respective.

Contrar alegațiilor recurentului, deciziile Curții Constituționale și cele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenței nu au concluzionat în sensul pretins de parte în legătură cu efectele hotărârilor judecătorești definitive,legiuitorul neprevăzând vreun temei juridic în sensul arătat, în contradicție cu principiul reglementat de art. 435 din C. proc. civ.

Relativ la solicitarea privind stabilirea și calcularea drepturilor salariale la nivelul maxim, prin acordarea valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, se impune a se evidenția două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin acte administrative, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă instituit de lege, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Astfel fiind, în prezenta cauză se reține, în ceea ce privește prevederile art. 1 din ordinul contestat, că sunt aplicabile dispozițiile art. 171 din Codul muncii referitoare la termenul de prescripție de 3 ani în materia drepturilor salariale.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, iar în conformitate cu art. 2512 alin. (1) din același act normativ, prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, cum a procedat și autoritatea emitentă a actului contestat.

Față de cele reținute, nu se poate susține cu suficient temei că prin actul contestat au fost încălcate considerentele obligatorii ale Deciziei CCR nr. 794/2016, cum pretinde recurentul, prescripția extinctivă fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen.

Prin urmare, în vederea stabilirii drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON nu prezintă relevanță existența unor hotărâri judecătorești prin care este stabilit elementul salarial indicat pentru alte categorii profesionale raportat la normele legale anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Legislația în privința salarizării personalului din sistemul justiției a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată inițial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) și prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015 și prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, prin acest din urmă act normativ stabilindu-se obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții.

În speță, este de observat că reclamantul, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, a fost detașat la Ministerul Justiției, ca personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, începând cu data de 17.05.2021, iar obiectul acțiunii sale îl reprezintă Ordinul Ministrului Justiției nr. 434/C/07.02.2022, prin care au fost stabilite depturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor începând cu 30.12.2021.

Or, este evidentă lipsa de temeinicie a demersului judiciar inițiat de reclamant, în condițiile în care petitul acțiunii sale formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției vizează modul de stabilire a drepturilor salariale și pentru perioada anterioară intervenirii detașării, iar prin Ordinul Procurorului General nr. 551/12.04.2023, aflat la dosarul de recurs, s-a dispus ca, începând cu 07.12.2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public să fie salarizați prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectați de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Așadar, pe perioada detașării partea beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția în care este detașată, iar în ipoteza în care indemnizația și celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcția în care este detașată sunt mai mici, aceasta își păstrează indemnizația de încadrare brută lunară și celelalte drepturi bănești (art. 12 din Ordonanța de urgență nr. 27/2006 privind salarizarea și ale drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției).

De altfel, în considerentele Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 551/12.04.2023, anterior menționat, s-a reținut că dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON exista în patrimoniul personalului în iunie 2017, astfel că, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătorești indicate, acesta se impune a fi menținut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În referire la susținerile privind plafonarea la 30% a sporurilor, instituită prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, se reține, în primul rând, că sporurile sunt definite în art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind elemente ale salariului lunar/soldei lunare, acordate ca procent la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, în condițiile legii, pentru fiecare categorie de personal, iar la art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a aceleiași legi sunt reglementate categoriile de sporuri de care beneficiază personalul din sistemul justiției și procentele acestora.

În egală măsură, legiuitorul a prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege o limită generală a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, stipulând că suma acestora, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție sau salariilor de funcție, soldelor de grad sau salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comadă sau salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a celor lunare.

În acest context, întrucât sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, rezultă fără putință de tăgadă că legiuitorul a conferit ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dreptul de apreciere impunându-se a fi exercitat în limitele prevăzute de lege, adică supus unei duble condiționări. Astfel, la nivel individual, cele trei categorii de sporuri reglementate la art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii nr. 153/2017, ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.

Or, marja de apreciere la care s-a făcut referire în precedent implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, din modul în care au fost reglementate cele trei categorii de sporuri, și anume "de până la", reiese opțiunea legiuitorului potrivit căreia sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea nr. 153/2017 stabilește că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII."

În concluzie, se constată că stabilirea cuantumului sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege la art. 25, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu, soluția respectivă ținând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice. Aceasta, întrucât responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, au obligația să stabilească drepturile salariale și să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

În acest sens este și jurisprudența consacrată a instanței de contencios constituțional, aceasta reținând că soluția legislativă a limitării sporurilor nu este o noutate, anterior Legii-cadru nr. 153/2017 fiind reglementată în mod similar prin art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 184/2010, cu modificările și completările ulterioare, și prin dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, context în care s-a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări. (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020).

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond nici din această ultimă perspectivă reliefată, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința menținerii sentinței de fond sub aspectele criticate.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2402 din 13 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.