ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 25/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 542/1/2024 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: Interpretarea și aplicarea art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, așa cum a fost modificat de pct. 10 al art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014, în raport cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, raportat la art. 1 alin. (3) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, în sensul de a se stabili dacă, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, se poate constata de către instanțele naționale, ca urmare a constatării încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, existența unui drept al beneficiarilor indemnizației reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004 de a primi plata acestei indemnizații la nivelul ce rezultă din aplicarea algoritmului de calcul reglementat în acest text de lege, în condițiile existenței dispozițiilor legale anuale de menținere în plată a acestei indemnizații la nivelul anului 2010 [art. 14 din Legea nr. 118/2010; art. 10 din Legea nr. 285/2010; art. 3 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012; art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012; art. 14 lit. l) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013; art. 13 alin. (1) lit. j) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014; art. IV alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014; art. 12 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015; art. 11 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016; art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017; art. 12 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017; art. 40 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018; art. IX pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021; art. XVIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022].

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 11 decembrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 398/117/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 542/1/2024. II. Normele de drept intern incidente

Legea recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 341/2004 " Art. 5. - (1) Persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), precum și la art. 3 1 lit. b), care îndeplinesc condițiile prezentei legi beneficiază și de următoarele drepturi: (...) o) acordarea unei indemnizații lunare, adăugată la pensia pentru limită de vârstă, echivalentă cu un coeficient de 0,6, calculată pe baza coeficienților de multiplicare aplicați asupra câștigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata."

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 118/2010 " Art. 14. - De la data intrării în vigoare a prezentei legi se reduc cu 15% următoarele drepturi: (...) d) indemnizațiile prevăzute de Legea (...) nr. 341/2004 (...)".

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (abrogată prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice), denumită în continuare Legea nr. 285/2010 " Art. 10. - (1) Începând cu luna ianuarie 2011, drepturile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a), b) și d) și alin. (4), art. 13 și 14 din Legea nr. 118/2010 (...) se majorează cu 15% față de cuantumul aflat în plată în luna octombrie 2010."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012 (abrogată prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice), denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 " Art. 3. - (...) (2) Începând cu luna iunie 2012, cuantumul drepturilor prevăzute la art. 14 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, se majorează cu 2,3% față de cuantumul aflat în plată în luna mai 2012, fără a depăși nivelul în vigoare în luna iunie 2010."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 " Art. 1. - În anul 2013 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 și art. 3-5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 (...)."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 " Art. 14. - În anul 2014 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2013 următoarele drepturi: (...) 1) indemnizațiile prevăzute de Legea (...) nr. 341/2004 (...)."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 " Art. 13. - (1) În anul 2015 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2014 următoarele drepturi: (...) j) indemnizațiile prevăzute de Legea (...) nr. 341/2004 (...)."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014 pentru modificarea și completarea Legii (...) nr. 341/2004, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014 " Art. IV. - (1) În anul 2015 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2014 indemnizațiile prevăzute de Legea (...) nr. 341/2004 (...)."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscalbugetare, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 " Art. 12. - (...) (2) În anul 2016, indemnizațiile stabilite în baza Legii (...) nr. 341/2004 (...) se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2015."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 " Art. 11. - (...) (2) În perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2017, indemnizațiile stabilite în baza Legii (...) nr. 341/2004 (...) se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2016."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum și modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017 " Art. 1. - (...) (3) Prevederile art. 1 alin. (3)-(5), art. 2-4, art. 5 alin. (2)-(4) și art. 6-11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 (...) se aplică în mod corespunzător și în perioada 1 martie-31 decembrie 2017."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 " Art. 12. - (...) (2) În anul 2018, indemnizațiile stabilite în baza Legii (...) nr. 341/2004 (...) se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2017."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 " Art. 40. - (...) (2) În perioada 2019-2021, indemnizațiile stabilite în baza Legii (...) nr. 341/2004 (...) se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2018."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 " Art. IX. - (...) (2) În anul 2022 indemnizațiile stabilite în baza Legii (...) nr. 341/2004 (...) se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2021."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 " Art. XVIII. - (1) În anul 2023 se mențin în plată la nivelul acordat/cuvenit pentru luna decembrie 2022: (...) n) indemnizațiile stabilite în baza Legii nr. 341/2004 (...)." III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea introductivă, reclamantul persoană fizică a solicitat obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii xxx la recalcularea indemnizației lunare adăugate la pensia pentru limită de vârstă, datorată în considerarea calității sale de luptător pentru victoria revoluției române din decembrie 1989, prin raportare la câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat aferent anului pentru care se face plata, cu consecința achitării lunare a sumei stabilite după recalculare, precum și a sumelor stabilite ca fiind datorate retroactiv ca urmare a recalculării indemnizației, în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, cu dobândă legală penalizatoare datorată.

Tribunalul Cluj, prin Sentința civilă nr. 1.587 din 20 iunie 2023, a admis excepția prescripției extinctive, a respins acțiunea ca fiind prescrisă pentru perioada 1 ianuarie 2015-3 februarie 2020 și a respins, în rest, ca neîntemeiată acțiunea.

În ceea ce privește prescripția, având în vedere că pretențiile reclamantului privesc un drept asimilat pensiei, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aceasta se acordă de la data introducerii cererii; totodată, art. 4 3 alin. (2) din Legea nr. 341/2004 face trimitere la Legea nr. 263/2010, iar potrivit art. 107 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, sumele rezultate în urma constatării unor diferențe se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripție, calculat de la data constatării diferențelor; în această situație, raportat la data formulării cererii, văzând că pretențiile reclamantului privesc perioada 1 ianuarie 2015 și până în prezent, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 3 februarie 2020 este întemeiată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamantul este beneficiarul indemnizației lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004, începând cu 9 august 2011, iar legiuitorul a procedat la plafonarea cuantumului acesteia la nivelul anului 2010 prin mai multe acte normative.

Prin urmare, cuantumul indemnizației lunare nu a mai putut fi calculat prin raportare la câștigul salarial mediu brut, aferent anului în care se face plata, așa cum prevede Legea nr. 341/2004, ci la cel din anul trecut, pentru toată perioada 2011-2019 inclusiv, astfel încât suma încasată de reclamant cu acest titlu a fost corect stabilită în raport cu dispozițiile legale anuale care au plafonat-o.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat apel, iar în cadrul soluționării acestuia s-a dispus sesizarea instanței supreme și suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte: a) cauza este în curs de judecată, în ultimă instanță, în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestit să soluționeze cauza; b) de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004 depinde soluționarea pe fond a cauzei, în sensul în care să se stabilească dacă prevederile legale prin care s-a dispus, în mod succesiv, an de an, menținerea acestei indemnizații la nivelul avut în anul 2010 au fost de natură să afecteze însăși existența dreptului sau caracterul previzibil al normei, creând incertitudine cu privire la existența acestor drepturi; c) problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că, asupra acestei probleme, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre și nici nu s-a conturat o practică statornică și îndelungată asupra acestui tip de litigii pentru a se putea vorbi despre cristalizarea unei jurisprudențe constante în acest sens. De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 1 martie 2024; d) problema de drept este una calificată, necesitând cu pregnanță o interpretare unitară, în scopul asigurării egalității de tratament cetățenilor cărora li se aplică și, totodată, pentru a se asigura aplicarea legii la nivelul exigențelor ce rezultă din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele la aceasta (art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție). V. Punctul de vedere al instanței de trimitere

Problema reală ce se ridică din punct de vedere juridic pe marginea chestiunii menținerii cuantumului indemnizației lunare stabilite în baza Legii nr. 341/2004 la nivelul stabilit pentru anul 2010, deci cu 14 ani în urmă, este cea legată de asigurarea efectivității dreptului, respectiv, din punct de vedere procesual, a unui real acces la instanță pentru ocrotirea unui drept de proprietate (analizat din perspectiva ocrotirii creanțelor ce își au un suficient izvor în legea internă, încât să dea naștere unei așteptări legitime), legat de această indemnizație.

Dacă ea a fost calculată, la nivelul anului 2010, în raport cu un câștig salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale în cuantum de 1.836 lei (conform dispozițiilor art. 16 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010 nr. 12/2010), același nivel al indemnizației s-a menținut până în prezent, prin mecanismul rostogolirii în plată, an de an, a cuantumului avut în anul precedent, deși nivelul salariului mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat a crescut la 6.789 lei în anul 2023 (art. 17 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2023 nr. 369/2022).

Or, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, această indemnizație lunară era menită să fie actualizată anual, prin aplicarea aceluiași coeficient de multiplicare (0,6) utilizat inițial la stabilirea indemnizației, asupra câștigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata.

Contrarietatea situației în care au fost puși beneficiarii acestui text de lege derivă din faptul că, pe măsură ce nivelul câștigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat a crescut de la an la an, s-a conturat treptat și tot mai grav evidența nerealizării scopului legii, din cauza menținerii în plată a nivelului calculat pentru anul 2010 al acestei indemnizații.

Astfel, potrivit legilor anuale ale bugetului asigurărilor sociale de stat, câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat a crescut de la 1.836 lei în anul 2010 la: - 2.022 lei în anul 2011 (art. 15 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2011 nr. 287/2010); - 2.117 lei în anul 2012 (art. 17 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 nr. 294/2011); - 2.223 lei în anul 2013 (art. 16 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2013 nr. 6/2013); - 2.298 lei în anul 2014 (art. 16 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2014 nr. 340/2013); - 2.415 lei în anul 2015 (art. 16 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2015 nr. 187/2014); - 2.681 lei în anul 2016 (art. 15 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2016 nr. 340/2015); - 3.131 lei în anul 2017 (art. 16 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2017 nr. 7/2017); - 4.162 lei în anul 2018 (art. 15 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2018 nr. 3/2018); - 5.163 lei în anul 2019 (art. 15 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2019 nr. 47/2019); - 5.429 lei în anul 2020 (art. 15 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020); - 5.380 lei în anul 2021 (art. 15 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2021 nr. 16/2021); - 6.095 lei în anul 2022 (art. 15 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2022 nr. 318/2021); - 6.789 lei în anul 2023 (art. 17 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2023 nr. 369/2022).

Într-o comparare procentuală, ceea ce reprezenta, la nivelul anului 2010, 60% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat aferent acelui an, fiind cuantumul acordat în plată ca indemnizație pentru luptătorii pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, a ajuns, la nivelul anului 2023, să reprezinte doar 16,23% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat aferent acestui an.

Cu alte cuvinte, la nivelul anului 2023, în aplicarea dispozițiilor în vigoare din Legea nr. 341/2004, ar trebui să se plătească un cuantum de 4.074 lei și în loc de acesta se plătesc 1.102 lei, deci un procent de 27% din cât ar fi îndreptățit beneficiarul în absența măsurilor de menținere în plată a cuantumului acestei indemnizații la nivelul anului 2010.

Așa fiind, se constată că o mică diferență ce a existat inițial între cuantumul indemnizației, calculat conform dispozițiilor Legii nr. 341/2004, și cuantumul păstrat în plată, prin rostogolire, an de an, a devenit treptat o diferență care nu poate fi trecută cu vederea și care practic rupe orice raport de proporționalitate între intenția legiuitorului, exprimată printr-o dispoziție legală în vigoare [art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014], și realitatea juridică.

Acest drept financiar corespunde unei recunoașteri a meritelor beneficiarilor în crearea sistemului democratic actual, aceasta din urmă fiind menționată în chiar cuprinsul primului articol al Constituției României, republicată, unde, la alin. (3), sunt afirmate idealurile Revoluției din decembrie 1989 ca reper al statului de drept, democratic și social: "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate".

Ca atare, această recunoaștere nu este una opțională, ci una pe care statul și-a însușit-o ca fundamentală, ca reprezentând o piatră de temelie a edificiului statal. În consecință, interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 341/2004 trebuie să se facă ținând seama de acest principiu constituțional.

Deosebit de important de reținut, în context, este faptul că textul art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004 nu a fost abrogat, el este în vigoare, însă prin dispoziții anuale cuprinse inițial în Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010, iar apoi în ordonanțe privind măsurile fiscale anuale, cuantumul dreptului a fost menținut la nivelul anului 2010 până în prezent.

Este statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), printr-o amplă jurisprudență, că efectivitatea dreptului de proprietate trebuie analizată nu doar în raport cu bunuri actuale, ci și în raport cu active, inclusiv creanțe, despre care reclamantul poate susține că are cel puțin o "așteptare legitimă". Pentru ca o "așteptare" să fie "legitimă", aceasta trebuie să aibă o natură mai concretă decât o simplă speranță și să se bazeze pe o prevedere legală sau pe un act juridic, precum o hotărâre judecătorească, care să aibă legătură cu dreptul patrimonial în cauză [KopeckĂ½ împotriva Slovaciei (MC), pct. 49-50; Centro Europa 7 S.R.L. și di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 173; Saghinadze și alții împotriva Georgiei, pct. 103; Ceni împotriva Italiei, pct. 39; Belane Nagy împotriva Ungariei (MC), pct. 75].

Fiind evident că dreptul pe care îl afirmă reclamantul în prezenta cauză este unul de natură patrimonială și că el își are temeiul într-o dispoziție legală în vigoare, rămâne, așadar, de analizat, din perspectiva protecției superioare a drepturilor omului în lumina jurisprudenței C.E.D.O., dacă măsurile de austeritate aplicate prin actele normative anuale, prin care s-a menținut în plată cuantumul acestei indemnizații la nivelul anului 2010, corespund sau nu standardelor C.E.D.O. relative la proporționalitatea ingerinței statului în atari condiții în ce privește dreptul de proprietate astfel conturat.

Or, ceea ce C.E.D.O. a privit ca proporțional au fost măsuri de reducere a anumitor drepturi la asigurări sociale și salariale într-un context general marcat de criză economică, în care ingerința a fost limitată în timp [Da Conceiñăo Mateus și Santos Januario împotriva Portugaliei (dec.), pct. 28-29], iar măsurile nu au fost disproporționate, nu au reprezentat o amenințare pentru mijloacele de subzistență ale reclamanților și au avut un caracter temporar [MockienÄ- împotriva Lituaniei (dec.), pct. 48; Da Silva Carvalho Rico împotriva Portugaliei (dec.), pct. 46; Savickas și alții împotriva Lituaniei (dec.), pct. 92-94; Da Conceiñăo Mateus și Santos Januario împotriva Portugaliei (dec.), pct. 29; Koufaki și Adedy împotriva Greciei (dec.), pct. 37-49].

În sens invers, s-a analizat ca o încălcare a Convenției cazul în care beneficiarul a fost pus într-o situație deosebit de precară și a fost obligat să suporte sarcina disproporționată de a pierde o parte semnificativă din prestație (Krajnc împotriva Sloveniei, pct. 49-51) sau cazul în care s-a aplicat o cotă foarte mare de impozitare unei indemnizații de concediere, de 52%, în urma căreia partea a suferit o pierdere substanțială de venit (N.K.M. împotriva Ungariei, pct. 66-74), chiar în condițiile în care, de regulă, este recunoscută o largă putere de apreciere de care se bucură statul în materie fiscală.

Sub aceste aspecte, se constată, față de datele matematice prezentate mai sus, o diminuare a indemnizației supuse analizei cu 73% - ceea ce reprezintă o parte mai mult decât semnificativă din cuantum, lucru ce face ca sarcina suportată de beneficiar să fie în mod indiscutabil disproporționată.

Tot astfel, o prelungire de 14 ani a acestei amânări a punerii în plată a indemnizației în cuantumul reglementat prin Legea nr. 341/2004 nu mai poate fi analizată ca fiind, în mod rezonabil, temporară. Perioada mult prea îndelungată de timp în care s-a suspendat acordarea acestei indemnizații în cuantumul reglementat de Legea nr. 341/2004 face, ca și din această perspectivă, această ingerință să fie una excesivă.

De asemenea, această indemnizație este reglementată ca adăugându-se la pensia de limită de vârstă, iar în contextul în care calculul ei se face prin raportare la câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat este evident că dobândește un caracter cvasisimilar unui drept de asigurări sociale de stat, intrând în mod cert în componența mijloacelor de subzistență ale reclamantului, astfel încât, și din această perspectivă a analizei, se conturează o gravă afectare a chiar substanței dreptului printr-o menținere a indemnizației la un nivel "încremenit" la cuantumul din decembrie 2010 - un drept de asigurări sociale prin care statul trebuia să asigure mijloacele de subzistență ale beneficiarului la un nivel rezonabil.

Dintr-o altă perspectivă, se reține importanța garanțiilor procedurale în cadrul evaluării corecte a justului echilibru în contextul drepturilor de asigurare socială, fiind necesar a se oferi o cale judiciară eficientă cetățenilor în raport cu dreptul pe care îl afirmă privitor la indemnizația calculată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 341/2004. Or, acest imperativ face ca soluționarea cauzei să impună realizarea de către instanță a unui control efectiv al respectării standardelor convenționale în ceea ce privește protecția dreptului de proprietate.

În acest context se impune clarificarea problemei de drept ce se ridică, una complexă, care implică stabilirea dacă, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, se poate statua de către instanțele naționale, ca urmare a constatării încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, existența unui drept al beneficiarilor indemnizației reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004 de a primi plata corespunzătoare acestei indemnizații la nivelul ce rezultă din aplicarea algoritmului de calcul reglementat în acest text de lege, în condițiile existenței unor dispoziții legale anuale de menținere în plată a acestei indemnizații la nivelul anului 2010. VI. Punctul de vedere al părților

Apelantul a susținut că luarea măsurilor de menținere în plată, de peste 8 ani de când s-a modificat legea și, anterior, de încă 5 ani, încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, astfel încât interpretarea trebuie făcută în sensul aplicării imediate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014.

Intimata nu a formulat vreun punct de vedere. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Practica curților de apel este bine conturată, în sensul că nu se poate constata de către instanțele naționale existența unui drept al beneficiarilor indemnizației reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004 de a primi plata corespunzătoare acestei indemnizații la nivelul ce rezultă din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de acest text de lege, în condițiile existenței unor dispoziții legale anuale de menținere în plată a acestei indemnizații la nivelul anului 2010, întrucât nu se poate constata că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în considerarea deciziilor Curții Constituționale prin care s-a analizat constituționalitatea fiecărei ordonanțe de menținere în plată a indemnizației prevăzute de Legea nr. 341/2004, începând cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și finalizând cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022.

În sens contrar a fost identificată o singură hotărâre, anume Sentința civilă nr. 759/2022 din 25 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 1.403/109/2021, definitivă prin Decizia civilă nr. 3.818/2022 din 4 octombrie 2022 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului

La nivelul Curții Constituționale prezintă relevanță considerentele deciziilor nr. 47/2018, nr. 783/2018, nr. 22/2020, nr. 462/2021, nr. 536/2021, nr. 83/2022, nr. 85/2022 și nr. 317/2022. Astfel, prin Decizia nr. 83/2022, la paragrafele 32 și 33 s-au reținut următoarele: " Cu referire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă formulate, Curtea a reținut că indemnizația de revoluționar are un caracter reparatoriu, iar legiuitorul are deplina competență de a stabili condițiile și criteriile de acordare a acesteia, în temeiul art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea a constatat că, deși temeiul moral al acordării acestor beneficii, izvorât din sentimentul de recunoștință pentru cei care, prin jertfa și contribuția proprie, au condus la căderea regimului comunist și la instaurarea democrației, este incontestabil, acesta nu constituie totuși, potrivit Constituției, o obligație de reglementare a statului în acest sens, neputându-se vorbi astfel de existența unui drept fundamental la obținerea unor indemnizații în virtutea calității de Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite în cadrul Revoluției Române din Decembrie 1989. Cu referire expresă la pretinsa încălcare a art. 44 din Constituție, invocată și în cauza de față, Curtea a reținut că indemnizațiile «restante» ce se achită beneficiarilor Legii nr. 341/2004 constituie într-adevăr un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceste tipuri de indemnizații au caracter reparatoriu, fără consacrare constituțională, astfel încât legiuitorul le poate acorda sau nu, dar în momentul în care a decis acordarea unor astfel de indemnizații pe o anumită perioadă are, de asemenea, dreptul de a stabili frecvența și modalitatea concretă în care va face aceasta. Nefiind drepturi constituționale, legiuitorul poate opta și pentru retragerea lor în viitor. Așadar, nu se poate reține incidența deciziei sus-menționate cu privire la noțiunea de «bun», nefiind vorba despre indemnizații «restante». Totodată, Curtea a stabilit că se poate vorbi despre protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale numai atunci când sumele devin exigibile, până la acel moment indemnizațiile constituind o «speranță» a titularilor acestor drepturi."

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 22/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 16 decembrie 2013, a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Avocatul Poporului și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) și art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, a stabilit că indemnizațiile lunare reparatorii și indemnizațiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizației aflat în plată în luna octombrie 2010.

La nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului prezintă relevanță următoarele cauze: Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, Kopecky împotriva Slovaciei, Ketchko împotriva Ucrainei, Koivusaari și alții împotriva Finlandei și Belane Nagy împotriva Ungariei. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil, este de menționat că instanța de trimitere a arătat că sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile a fost formulată în considerarea discrepanței foarte mari care a ajuns să se contureze în timp între cuantumul indemnizației reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, care rezultă din aplicarea algoritmului de calcul reglementat în acest text de lege, și cuantumul ce a fost păstrat în plată la nivelul anului 2010, conturându-se gravitatea afectării chiar a substanței dreptului de asigurări sociale vizat, prin care statul trebuie să asigure mijloacele de subzistență ale beneficiarului la un nivel rezonabil.

Analizând regularitatea sesizării, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; e) problema de drept pusă în discuție să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite; f) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; g) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, care este învestită cu soluționarea apelului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul Cluj într-un litigiu având ca obiect "asigurări sociale", iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 483 alin. (2) din același cod.

Noutatea chestiunii de drept, cerință de admisibilitate distinctă, nu este însă îndeplinită, astfel că nu apare ca posibilă declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea problemă de drept.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015).

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis, în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016), că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial.

Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile, ceea ce în prezenta sesizare nu este cazul.

Prin urmare, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei jurisprudențe în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

În situația de față, examenul jurisprudențial efectuat a relevat că s-a cristalizat o jurisprudență în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care nu mai justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare.

Astfel, punctele de vedere exprimate de curțile de apel, precum și hotărârile judecătorești atașate acestora evidențiază existența unei orientări jurisprudențiale bine conturate în sensul respingerii recalculării indemnizației reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004 la nivelul ce rezultă din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de acest text de lege, în condițiile existenței unor dispoziții legale anuale de menținere în plată a acestei indemnizații la nivelul anului 2010, excepție fiind Sentința civilă nr. 759/2022 din 25 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 1.403/109/2021, definitivă prin Decizia civilă nr. 3.818/2022 din 4 octombrie 2022 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă.

Așadar, s-a putut contura o jurisprudență cvasiunanimă a instanțelor judecătorești, constituită din hotărâri definitive care nu evidențiază divergențe, ci, dimpotrivă, reflectă aceeași modalitate de identificare, interpretare și aplicare a normei legale incidente, în situații similare.

Un punct de vedere teoretic singular, ca variantă de interpretare izolată, anume cel a Tribunalului Buzău, care a arătat că este admisibilă o cerere de constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu poate susține caracterul nou al chestiunii de drept sau potențialul textelor de lege de a genera practică neunitară.

Se impune observația că instanțele judecătorești care au soluționat acțiuni identice ca obiect și temei juridic cu cea aflată pe rolul instanței de trimitere, cu excepția regăsită de instanța de trimitere la nivelul Curții de Apel Pitești, le-au tratat în mod uniform, adoptând soluția de respingere a acestora ca nefondate, ceea ce le-a diferențiat fiind doar modalitatea de fundamentare a măsurii adoptate.

De altfel, practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție, fiind valorificate deciziile mai sus menționate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Curții Constituționale și ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

În aceste condiții, orientarea jurisprudenței naționale spre o anumită interpretare a normelor analizate și existența unei practici judiciare a instanțelor naționale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei, instanțele de judecată procedând deja la interpretarea și aplicarea normelor juridice considerate ca prezentând dificultăți, astfel că obiectul sesizării nu îndeplinește condiția noutății.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariția unei practici neunitare în aplicarea și interpretarea legii de către instanțele judecătorești, iar, după cum s-a arătat, problema de drept ce se solicită a fi dezlegată în speță a mai fost anterior dedusă judecății.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, devine evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici convergente deja existente, consecința, într-o atare situație, fiind aceea a inadmisibilității sesizării.

A considera altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, de a infirma anumite interpretări jurisprudențiale deja existente și, mai mult, consolidate prin pronunțarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești.

Mecanismul procedural instituit prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat de titularul sesizării pentru interpretarea normelor de drept prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, în situația în care examenul jurisprudențial efectuat evidențiază existența unei orientări jurisprudențiale bine conturate în sensul respingerii recalculării indemnizației reglementate de articolul anterior menționat la nivelul ce rezultă din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de acest text de lege, în condițiile existenței unor dispoziții legale anuale de menținere în plată a acesteia la nivelul anului 2010.

De fapt, prin chestiunea de drept ce face obiect al sesizării nu se tinde la interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004 în sensul stabilirii unui drept al beneficiarilor indemnizației de a primi plata acesteia la nivelul ce rezultă din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de textul de lege menționat, în condițiile existenței dispozițiilor legale anuale de menținere în plată a acestei indemnizații la nivelul anului 2010, și nici la statuarea asupra unei eventuale incompatibilități a acestor texte de lege cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să evalueze dacă soluția de menținere în plată a indemnizației la nivelul anului 2010 reprezintă sau nu o ingerință proporțională cât privește dreptul de proprietate protejat de art. 1 din protocolul anterior menționat.

Or, o astfel de evaluare se poate realiza numai în baza unei analize nemijlocite și directe de către instanțele judecătorești de drept comun, în raport cu situația particulară a fiecărei cauze, tocmai pentru a se verifica în concret păstrarea justului echilibru între instituțiile statului și cele ale părților litigante.

Această analiză nu poate fi realizată în abstract, prin intermediul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, deoarece ar exceda competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție și ar contraveni dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă (Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012; Decizia nr. 37 din 16 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 25 noiembrie 2019).

De asemenea, interpretarea dispozițiilor legale menționate de titularul sesizării în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) și ale art. 20 alin. (2) din Constituția României excedează mecanismului procedural de prevenire a practicii judiciare neunitare, verificarea constituționalității legilor intrând în sfera de competență a Curții Constituționale a României.

Având în vedere neîndeplinirea condiției de admisibilitate anterior analizate, devine inutilă evaluarea celorlalte condiții.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,